În noul său volum, Epoca liderului cu mână de fier, tradusă din limba engleză de Dan Bălănescu la editura Polirom, jurnalistul britanic Gideon Rachman se uită la modul în care liderii autoritari au ajuns pe scena politică contemporană. Din anii 2000, ascensiunea unor astfel de șefi de stat a devenit o caracteristică principală a politicii globale. Astfel, Donald Trump, Narendra Modi, Viktor Orbán sau Jair Bolsonaro sunt doar câțiva dintre liderii analizați de Rachman în cartea sa.
Născut în 1963, Gideon Rachman şi-a început cariera de jurnalist în 1984 la BBC World Service. A lucrat timp de 15 ani la The Economist, pentru care a fost corespondent la Washington, Bangkok şi Bruxelles. Din 2006 este editorialist specializat pe politică externă la Financial Times. În 2016 a primit Orwell Prize for Journalism, cel mai important premiu britanic pentru scrieri politice, şi a fost desemnat comentatorul anului de European Press Prize. Printre alte cărți scrise de el se numără: Zero-Sum World, în care îmbină istoria cu predicţia sau Easternization: War and Peace in the Asian Century, în care afirmă că ascensiunea noilor puteri din Asia marchează sfârşitul unei dominaţii de cinci secole a Occidentului asupra politicii globale.
Citește mai jos un fragment din cel mai nou volum al său: Epoca liderului cu mână de fier.
Argumentul că țările puternice trebuie să caute să obțină hegemonia nu se aplică şi Chinei”, a declarat Xi Jinping. Tonul lui era ferm și nu invita la dezbatere. Era în noiembrie 2013, la aproape exact un an de când Xi fusese numit liderul Chinei, iar eu făceam parte dintr un mic grup de străini invitaţi să îl întâlnească în Marea Sală a Poporului din Beijing.
Liderul chinez ne a lăsat să așteptăm câteva minute, înainte să intre cu pași mari în încăpere, strângând câteva mâini și pozând pentru o fotografie de grup. După ce s-a așezat într un fotoliu confortabil, Xi a început întâlnirea declarându-se „profund mișcat de sinceritatea pe care ați arătat-o”. Amabilitățile elaborate oferite de noul lider al Chinei contrastau puternic cu nervozitatea și amenințarea pe care văzusem că le emana Vladimir Putin la Davos cu câțiva ani înainte. Xi vorbea măsurat și fără notițe. Aerul său de autoritate calmă era susținut de grandoarea decorului. O imensă pictură murală a Marelui Zid Chinezesc împodobea peretele din spatele lui. Afară era Piața Tiananmen, inima ceremonială a Beijingului. Aliniaţi frumos în fața lui, ascultând cu atenție, erau un grup de participanţi care includea foști prim miniștri, precum Gordon Brown din Marea Britanie și Kevin Rudd din Australia, lideri corporatiști precum Eric Schmidt de la Google și câțiva universitari și jurnaliști.
Într-un scurt discurs, urmat de întrebări, Xi ne a explicat planul său de a eradica sărăcia și de a transforma China într o țară „moderat prosperă”. A afirmat plin de siguranță că economia chineză va continua să crească cu 7% pe an, propulsată de urbanizarea continuă a țării. Dar acest lucru era compensat de promisiunea că China nu își va folosi niciodată puterea pentru a amenința lumea. Totul suna liniștitor de tehnocratic și de rațional. Prin comparaţie cu liderul chinez anterior, Hu Jintao – care citea adesea ca un robot din notițe –, disponibilitatea lui Xi de a răspunde la întrebări părea reconfortant de spontană.
Nicolas Berggruen, omul de afaceri german care organizase întâlnirea, a rezumat ulterior impresiile generale ale grupului. A conchis că noul președinte chinez urma tradiția lui Deng Xiaoping, liderul care deschisese țara și îi liberalizase economia începând cu 1978. După cum s-au exprimat Berggruen și Nathan Gardels: „Xi este un adevărat discipol al lui Deng Xiaoping, deși în vremuri mai puțin dure, mai liniștite”.
Alți comentatori occidentali au îndrăznit să fie chiar mai optimiști. În vara lui 2013, John Simpson, un jurnalist BBC veteran, compara ascensiunea lui Xi cu numirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice și lansa ideea că „următorii cinci până la șapte ani vor schimba totul” în China, ducând la apariția unui Parlament ales prin vot popular.
Epoca liderului cu mână de fier
Lungimea discursului lui Xi a oferit un alt indiciu al megalomaniei sale incipiente. Liderul chinez a vorbit timp de trei ore și 23 de minute – și întreaga țară, până la grădiniță, a fost încurajată să stea să se uite la televizor. Un universitar care mi-e prieten mi-a spus că, la una dintre universitățile de frunte din China, decanii tuturor facultăților au fost instruiți să se adune într-o sală din campus și să urmărească discursul. Cei care nu au putut veni au fost sunați de oficialii de partid, care le-au cerut să își justifice gestul și, în cazul unuia dintre ei, chiar să își facă selfie-uri în timp ce urmărea discursul. Conținutul lui reflecta hotărârea lui Xi de a se identifica cu puterea tot mai mare a Chinei. Acesta a declarat: „Națiunea chineză... s-a ridicat, s-a îmbogățit și a devenit puternică – iar acum primește cu entuziasm perspectivele strălucite de reînnoire... Va fi o eră în care China va intra în centrul atenției”.
Câteva luni mai târziu, Xi și-a consolidat și mai mult puterea personală. În martie 2018, s-a anunțat că China va aboli limitarea numărului de mandate pentru președinția țării – deschizându-i calea lui Xi pentru a conduce pe viață. Impactul practic și simbolic al acestei decizii a fost enorm. Limitarea mandatelor prezidențiale fusese introdusă în 1982 de Deng, ca parte a unei încercări deliberate de a se îndepărta de conducerea personalizată a lui Mao și de concentrarea puterii în mâinile unui singur om. Acum Xi dădea ceasul înapoi în mod deliberat.
Fiecare an părea să marcheze o intensificare a cultului lui Xi. Într-o altă vizită pe care am făcut-o în China la începutul anului 2020, am urmărit cu o fascinație plină de înfiorare cum un prieten al meu îmi prezenta noua aplicație „Gândirea lui Xi Jinping”, instalată acum pe mai mult de 100 de milioane de telefoane din China. Tuturor membrilor de partid, studenților și angajaților companiilor de stat li s a spus să studieze zilnic gândirea lui Xi, iar timpul de studiu și rezultatele obținute la teste erau monitorizate. După cum mi s-a plâns un cunoscut cadru universitar din Beijing: „Trăim în tot mai mare măsură într un stat totalitar”. Semnele cultului personalității s-au înmulțit: străzile orașelor erau dominate de bannere cu extrase din gândirea lui Xi, iar afișele stradale din Shanghai îl înfățișau pe marele lider cu raze de lumină ieșindu-i din cap.
Liberalii și intelectualii chinezi, consternați și totodată dezorientați de viteza schimbării, încercau să înțeleagă în ce punct o luaseră lucrurile într-o direcție greșită. Un reputat economist mi-a spus că a început să realizeze ce se întâmplă atunci când Xi a susținut un discurs în 2013 în care argumenta că este greșit să crezi că conducerea lui Deng a marcat o ruptură drastică în raport cu Mao. Din contră, insistase Xi, Deng construise pornind de la moștenirea lui Mao.
Atât la nivel faptic, cât și personal, acesta era un argument ciudat. Țara pe care a preluat-o Deng la sfârșitul lui 1978 fusese pusă la pământ de Mao. Era cumplit de săracă, iar multe milioane de oameni muriseră ca urmare a experimentelor politice și economice ale lui Mao, Marele Salt Înainte (1958 1961) și Revoluția Culturală (1966 1976). Deng respinsese ideea că toată înțelepciunea putea fi găsită în „Cărticica roșie” a lui Mao și s-a angajat în schimb să „caute adevărul în fapte”. Pragmatismul său a permis Chinei să accepte investiții străine și să descătușeze antreprenoriatul intern. Rezultatele economice au fost spectaculoase, probabil chiar fără precedent în istoria omenirii. Țara pe care a moștenit-o Xi în 2012 era de peste 50 de ori mai bogată decât cea pe care Deng o preluase în 1978 – cu un PIB despre care se estima că crescuse de la doar 150 de miliarde de dolari la 8.277 de miliarde de dolari.
Imaginea din deschidere a fost preluată de pe Pexels.
