În urmă cu 12 ani, scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu publicau la Editura Polirom volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”. „Febrili, scrupuloși, oricum ciudați pentru situația în care ne găsim”, îi descria Radu Cosașu în prefața cărții. Și tot el spunea că în timp ce „Ernu e posedat de contextul operei și evadează în teorie, celălalt [Stănescu] e «bolnav» de revelația sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseți”.
După mai mult de un deceniu, BAS și Ernu au hotărât să reediteze volumul „Epistolarul de la Hanul lui Manuc”, însoțit de o nouă serie de scrisori, care au fost publicate în ultimele luni în Scena9. Volumul urmează să apară la Editura TREI. Toate textele din această serie au fost ilustrate de artistul Andrei Gamarț.
Mai jos, vă invităm să citiți ultima epistolă din serie adresată de BAS lui Vasile Ernu.
„We Poets in our youth begin in gladness;
But thereof come in the end despondency and madness.”
(William Wordsworth, Resolution and Independence)
Dragă Vasile, mă încearcă deja o nostalgie cumva explicabilă știind că aceasta este ultima scrisoare din cea de-a doua etapă a epistolarului nostru. Încerc să-mi păstrez optimismul (orbirea?) și să-mi spun că probabil la cea de-a treia etapă, unde-ți dau deja întâlnire peste alți 10-15 ani, poate ne vom scrie cu mai multă împăcare în fața vieții și poate că acele pagini – dacă vom găsi un editor destul de nebun – vor fi, așa cum frumos spui, pur și simplu albe. Deocamdată însă, zgomotul și furia pătrund printre aceste rânduri, oricât aș mima eu o serenitate ipocrită.
De când am început să citesc serios, am fost fascinat de Tolstoi. Dostoievski m-a cutremurat, m-a enervat, l-am repudiat asemeni ție, tot sub influența lui Nabokov, apoi m-am reîntors la el, încercând să-l explic fiului meu și probabil o voi face din nou, cu fiica mea; Cehov m-a emoționat – uite, două lecturi diferite, pentru mine Cehov este un scriitor de o mare sensibilitate, nu inteligența este cea care-mi impune respect la el -, însă Tolstoi a fost scriitorul care m-a pironit în fața paginii, pentru că în el se ciocneau, vizibil, două personalități titanice. Dacă a existat vreun scriitor care să nască în mine dorința de a încerca la rândul meu să scriu, acela a fost Tolstoi. Iar figura lui a rămas la fel de atrăgătoare chiar și după lecturi psihobiografice, după biografii excelente și articole critice al căror unic țel era să coboare puțin soclul pe care era suit de mai bine de un secol. Am citit și jurnalul Soniei, am citit și jurnalul lui, am fost cutremurat de inconstanța acestui om, de diferența izbitoare dintre operă și viață și, simultan, de coerența comunicării dintre cele două. Am citit și răscitit partea monumentală a operei, Război și pace, Anna Karenina, le-am răscolit pagină cu pagină, căutând în ele miezul incandescent care să conțină, la rândul lui, adevărul, însă cam în vremea în care am început noi prima parte a acestui dialog, prin 2010, m-am îndreptat ca un fluture de noapte spre focul de mangal al prozei lui „scurte”. Tolstoi nu e un autor de „proză scurtă”, așa cum o percepem noi acum, într-o epocă a specializării. Nu se poate abține să divagheze, să-și expună crezul, propriile „strong opinions”, vorba lui Nabokov, să alunece în descrieri ale naturii (pe care eu le simt ca pe adevărate noduri de semnificație în literatura lui Tolstoi), să fabrice discursuri pentru personajele lui. Și nu se poate abține, cu precădere, să fie crud, aspru, criminal cu sine. Am să spun, pe șleau, câte ceva ce va suna poate prea simplu, dar e o diferențiere pe care n-o pot face decât așa: îl simt pe Cehov ca pe un om „bun”, pe Dostoievski ca pe unul „rău”, chiar monstruos, iar pe Tolstoi ca pe unul chinuit, prins între dorința de a fi bun și o natură clocotitoare care înclină balanța spre „răutate”.
Dar discuția noastră e străbătută și de data asta de un subtext care e chiar mai important decât „ce se vede”: tu îl aduci pe Tolstoi în casa scrisorilor noastre datorită relației lui cu moartea. Pentru că, dintre toți scriitorii lumii, el e cel care s-a luptat cel mai aprig cu spectrul morții, încă din celebra noapte de la Arzamas. Dacă până atunci lupta lui s-a dus cu propria sexualitate, cu tendința lui puternică de autodistrugere, cu jocurile de cărți la care pierdea întregi averi, începând cu noaptea de la Arzamas, toți acești inamici devin insignifianți în comparație cu un dușman pentru prima oară mai puternic decât contele. În noaptea de 2 spre 3 octombrie 1869, la vârsta de 41 de ani, Tolstoi se afla în plină călătorie, oprit peste noapte la un hotel din Arzamas, după Nijni-Novgorod, când a trăit cele mai groaznice clipe din viața lui care nu fusese lipsită de peripeții până atunci. Iată cum i le descrie Soniei într-o scrisoare trimisă pe data de 4 septembrie: „Era ora 2 noaptea, eram îngrozitor de obosit, voiam să dorm și nu mă durea nimic. Dar dintr-odată m-a apucat o tristețe, o spaimă, o groază, cum n-am mai simțit niciodată. Amănuntele acestui sentiment ți le voi povesti mai târziu; dar un astfel de sentiment chinuitor n-am mai încercat niciodată și să nu dea Domnul nimănui să-l încerce. Am sărit din pat, am dat ordin să se facă bagajele. În timp ce se făceau, am adormit și m-am trezit sănătos.”
Ce s-a întâmplat la câteva ceasuri după miezul nopții, la Arzamas? Ce este „oroarea de la Arzamas”, după cum i-a spus Gorki? O spaimă de nedescris, o teroare ce vine din interior, din miezul ființei și poate reduce omul cel mai puternic, așa cum era contele la 41 de ani, la o biată paiață tremurând de frică. Când acest om pârjolit de teroare se întreabă, străbătând camera în lung și-n lat în inima întunericului, care o fi natura aceste spaime, o voce se aude dinspre colțul odăii. „Sunt aici”, îi spune Moartea.
Din această întâlnire, ce împarte cumva viața lui Tolstoi în două jumătăți egale, una a vitalității, a creației titanice, a sexualității și a muncii fără odihnă, cealaltă a căutării de sine, a spiritualității, a conceperii „tolstoismului”, așadar din această noapte s-au născut două mici opere literare: Însemnările unui nebun și Moartea lui Ivan Ilici. Prima este o povestire neterminată ce are în centrul său chiar istorisirea acestei nopți, pe care o așază însă într-o stranie filiație și ascendență: vine ca o continuare a crizelor din copilărie, care erau cauzate de lecturile din Biblie, în special de scenele torturilor la care e supus Iisus, și va da naștere unui nou tip de religiozitate mistică. Moartea lui Ivan Ilici, poate cea mai cunoscută nuvelă din istoria literaturii, e – după cum s-a spus încă de la publicare – o capodoperă care se remarcă prin „reținere” și prin parcimonie. E un echilibru evident între îngustarea orizontului vieții lui Ivan Ilici și neobișnuita rezervă arătată de Tolstoi în a-și dezlănțui șuvoaiele stilistice. Oroarea de la Arzamas a lui Ivan Ilici este o lovitură, o durere surdă într-o parte, acel punct de unde începe răul. E interesant cum mută Tolstoi întreaga dramă desfășurată pentru el noaptea, în camera de hotel, în interiorul trupului propriului personaj. În Ivan Ilici, oroarea se dezvoltă invizibilă, dar este concretă, spre deosebire de cea inefabilă, abstractă și literaturizată, a contelui în noapte. Nu trebuie uitat că teroarea de la Arzamas are loc după ce Tolstoi abia terminase Război și pace: nu poți neglija această depresie post-partum a unui scriitor care stă cufundat într-un roman ani de zile, pustiirea pe care o trăiește după ce se vede obligat să resimtă din nou inutilitatea, plictiseala, lipsa de scop a vieții. Adică umbra morții.
Moartea lui Ivan Ilici este povestirea care a născut cei mai mulți urmași, în special în literatura de specialitate din câmpul psihologiei. Unii urmași mai demni de acest nume decât alții, bineînțeles: îți vorbeam într-una dintre epistolele trecute despre minunata carte a lui Ernest Becker, The Denial of Death, în care acest urmaș al unor imigranților evrei care fugiseră de pogromurile rusești vede în teroarea în fața morții chiar motorul existenței și creativității umane. Frica de moarte, dar și negarea ei nasc eroismul, atitudinea eroică a omului în fața vieții. Goana după nemurire îl face pe om să încerce să lase ceva în urmă. Și, dacă citești cu atenție Moartea lui Ivan Ilici, vei observa că motorul melancoliei și apoi al disperării personajului principal vine tocmai dintr-o analiză la rece a propriei biografii, care i se pare una mediocră: o tinerețe risipită în desfrâu, o căsnicie călduță devenită mai apoi oribilă, o carieră lipsită de strălucire. Ceea ce accentuează Becker în cartea lui care a câștigat Pulitzer Prize în 1973 nu este neapărat ceva nou, căci izvoarele antropologului american sunt clar menționate în carte: Kierkegaard și Otto Rank. Ce a reușit însă Becker, popularizându-le ideile, a fost să readucă moartea în conștiința publicului american, cel puțin pentru o vreme. Becker nu a fost singurul intelectual care să-și tragă seva gândirii din Moartea...: din aceeași generație a „scriitorilor-din-epoca-Vietnam” face parte și mult mai celebra Elisabeth Kubler-Ross, care și-a publicat studiul On Death and Dying în 1969. Cartea ei a devenit celebră pentru că a definit cele Cinci etape ale durerii (grief are un sens mult mai specific în engleză, dar ar necesita o parafrazare pe care nu o doresc, în orice caz e vorba despre durerea adâncă simțită de animalul uman care știe că urmează să moară) prin care trece fiecare individ. Este izbitor faptul că Ivan Ilici pare să fie „literaturizarea” acestor etape ale lui Kubler-Ross, deși povestirea lui Tolstoi precedă studiul cu aproape un secol. Nu degeaba se zice că psihologia abisală s-a născut odată cu bărboșii ruși de serviciu. Hai să vedem etapele: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Ivan Ilici le străbate ca un pacient model al clinicianului. Cartea lui Kubler-Ross a fost bestseller și cele cinci etape descrise de ea au intrat imediat în cultura populară, deși comunitatea științifică nu le-a acceptat la fel de ușor. Ce îi lipsește acestei abordări este tocmai confruntarea cu unul dintre cele mai rezistente concepte lansate de Freud, acela al narcisismului: fiecare dintre noi, scrie Freud, repetă tragedia eroului grec Narcissus – suntem absorbiți de propria noastră ființă ca de o gaură neagră. În adâncul ființei noastre suntem convinși că oricine este „de aruncat”, mai puțin propria noastră persoană. Suntem unici, irepetabili, indispensabili, durerile noastre sunt alcătuite din cel mai prețios aliaj. Fie ca lumea să dispară, toți prietenii, toate rudele, toate iubirile noastre piară, până la urmă, am putea trăi singuri, cam ca Thoreau (căruia totuși mama îi spăla rufele și i le aducea în pădure). Narcisismul acesta de bază este cel care-i face pe eroi să înainteze înspre focul inamicului, cu pieptul dezgolit. Ai la Tolstoi destule exemple de eroism irațional, de orgoliu sub șuieratul gloanțelor: în adâncul sufletului, eroul știe că el nu poate să moară, ci îi pare rău de cel de alături, care nu va fi atât de norocos, pentru că celălalt nu e unic. Explicația lui Freud pentru acest eroism este că inconștientul nu „cunoaște” nici moartea și nici timpul ca atare. Inconștientul este alcătuit din materie nemuritoare. În om, acest narcisism funcțional este profund legat de stima de sine. Știm de la Adler că cea mai puternică nevoie a omului este să aibă parte de respectiva stimă de sine. Iar aceasta, într-o societate alcătuită din simboluri și vise, se hrănește cu simboluri, cu o idee abstractă despre propria valoare, de unde și nașterea iluziei nemuririi. Ernest Becker vorbește în cartea lui despre societate ca sistem unic, codificat, de eroisme: avem fie eroismul „înalt”, de tip Churchill, Mao etc., fie cel „de jos”, al vieții cotidiene, eroismul muncitorului care-și duce viața într-un mediu îngrozitor, dar care strânge din dinți, pentru că trebuie să întrețină o familie. Eroismul lui Ivan Ilici, un individ mediocru, este de a-și depăși, în finalul accelerat al vieții, această condiție mediocră. Își va depăși furia împotriva nevestei, a fiicei, a foștilor colegi și va înțelege că ultimul său act, acela al „muririi”, este o ultimă șansă pe care o primește, oarecum neașteptat: șansa de a muri demn și de a-și scuti familia de suferința de a-i contempla agonia.
Ca să-l citez pe Yalom dintr-una din cărțile lui „tehnice”, Psihoterapia existențială, nimeni nu a descris cu mai multă forță și mai usturător profunda noastră credință irațională în faptul că suntem speciali decât Tolstoi prin gura lui Ivan Ilici. Conform lui Yalom, dezvoltăm această falsă credință tocmai pentru a lupta împotriva certitudinii morții. Moartea este generatorul primordial al angoasei, prin urmare devine o sursă majoră pentru psihopatologie. Cu toate astea, dacă ne întoarcem la Sf. Augustin, găsim această afirmație: „Doar în fața morții se naște adevăratul sine”. Iar la Montaigne, celebra deschidere de capitol, în care se spune că nimeni nu are dreptul să se considere fericit până în ultima clipă a vieții. Aici lucrează încă spiritul antic înspăimântat de mânia zeilor în fața fericirii umane, deci hybris-ul. În 2021, în luna octombrie, mi-a murit un om la care țineam atât de mult încât am contemplat teroarea despărțirii de el încă din copilărie. Era proba mea anti-hybris: imaginația îmi construia capela mortuară și catafalcul pe care se afla trupul lui, care atunci avea doar 60 de ani. Așa îmi combăteam în copilărie și adolescență propria superficialitate specifică vârstei, tendința de a mă risipi în fericiri trecătoare, precum Tolstoi la București sau în Moldova, unde juca averi la cărți sau la biliard. Dar moartea nu o simțeam, nu era încă demonul de la Arzamas, ci o proiecție romantică. Omul despre care vorbesc a fost fericit până la bătrânețe. Bun, fericirea nu e o stare continuă, dar la el s-a suprapus peste o tendință naturală de a se mulțumi cu puțin, așa că dădea impresia unei fericiri obținute ușor. La bătrânețe, însă, în decurs de 7 ani, a avut parte de toate nenorocirile pe care ți le poți închipui, iar moartea i-a fost îngrozitoare, s-a petrecut în singurătate, într-un azil de bătrâni. Ultima oară când l-am văzut, în ziua dinaintea morții, era inconștient, plutea într-un tărâm oniric care-l făcea să execute cu brațele și cu picioarele mișcările unui înotător în abisuri. Cu o zi înainte încă era semilucid, îmi amintesc sărutarea lui, care încă mă arde pe obraz. Mă arde de rușine pentru că nu am putut face mai mult să-l apăr, să-l scap de moarte. Față de acele crize imaginate, când îi proiectam moartea în viitor, pentru a-mi exorciza angoasa, când l-am văzut ultima oară trăisem deja propriul Arzamas, pe la 30 și ceva de ani, singur, într-o noapte obișnuită de vară, o noapte tropicală, când m-am trezit lac de sudoare, cuprins de o frică paralizantă, fără să cunosc motivul. Și atunci, în loc să proiectez moartea altcuiva, am început s-o fac cu propria moarte, lucru imposibil, bineînțeles. Nu ne putem proiecta moartea, este un exercițiu abstract care se lovește de narcisismul acela de bază, care nu poate închipui existența universului în absența noastră. A rămas teroarea unui hău întunecat, o concesie făcută narcisismului, căruia i-am acordat posibilitatea unei existențe eterne, de amibă, de corp spongios senzorial.
Odată făcut acest exercițiu, odată trecut prin ceea ce Heidegger numea „experiență crucială”, suntem pregătiți să tratăm cu mai puțină teroare lăuntrică moartea celorlalți. Mă despart însă de Yalom cel târziu, care în Privind în soare argumentează că moartea își pierde din atributele îngrozitoare atunci când știi că ai avut o viață plină de sens, că vei muri împlinit. Yalom revine la Ivan Ilici, despre care spune că „moare atât de rău pentru că a trăit rău”. Doar că acel „trai rău” nu devine evident decât în prezența spectrului morții. Un cerc foarte vicios.
Dar hai să ne amintim că-n nuvelă funcționează un binom alcătuit din două personaje antagonice: pe de o parte, avem celebrul medic care pune diagnosticul, un individ rece, calculat, plin de sine și afectând morga unui profesionist desăvârșit, care însă nu-i poate spune o vorbă bună lui Ivan Ilici, de cealaltă, îl avem pe Gherasim, țăranul care pare să fie, alături de băiatul cel mic, singura ființă care-l compătimește sincer. Eu de aici voi rămâne, bineînțeles, cu figura „bunului doctor”, pentru că Gherasim e idealizat, firește (și iată că Moartea..., după o sesiune de close reading, nu mai e perfectă). Dar doctorul, Doamne!, acel doctor e decupat din realitate, e întruchiparea ideii platoniciene de medic român – da, generalizez din motive stilistice evidente – care te simte la mâna lui, drept care-și permite să te trateze ca pe ultima cârpă, mai ales când te simte pe buza prăpastiei. Doctorul ăsta este simbolul tuturor nenorociților din spatele azilurilor românești unde bătrânii sunt duși de rude să moară. Avem o relație din ce în ce mai ambiguă cu moartea, mai ales într-o societate cum e a noastră, unde sunt mai mult mimate și împrumutate noile cutume, unde așezăm aceste forme pe un fond rural apăsat, dar care începe să-și piardă consistența odată cu oamenii. Și cred că e greșit să vorbim despre „modernitate”, care ar veni ca un tăvălug să distrugă tradițiile, dintre care cele mai importante vizează relația comunității cu moartea. Este vorba mai curând despre o precaritate ce caracterizează societatea noastră fals urbană. Suntem, ca societate, sfâșiați între spectacolul interlopului cu bani și cel al săracului care tinde spre exact același lucru. Există o pătură de mijloc absolut redusă la tăcere, când tocmai această pătură ar trebui să propage tradiția, inclusiv pe cea a riturilor thanatice: ambele extreme între care se vede prinsă această categorie socială apelează la spectacol în detrimentul tradiției aplicate adecvat. Iar spectacolul începe invariabil după moarte: tot ceea ce ține de murire, de procesul morții, sau, ca să fiu mai exact, de bătrânețea extremă, liminară morții, este fie ascuns, fie alungat. Mai pe șleau, bătrânii sunt fie închiși în aziluri unde își trăiesc ultimele clipe în singurătate, împinși, trași, manipulați, loviți, umiliți, fie alungați în stradă, unde-și cerșesc dreptul la viață. Knausgård scrie la începutul primului volum din ciclul „Lupta mea” că societatea modernă încearcă din răsputeri să ascundă moartea, sperând astfel s-o anuleze, să-i dezinstaleze funcția socială. Morga este întotdeauna la subsolul spitalelor, în tărâmul subpământean, scrie el, înaintea de a descrie cadavrul propriului tată. Îmi amintesc cu ocazia asta despre cartea grozavă a marelui rebel al psihologiei jungiene (de fapt, părintele psihologiei arhetipale), James Hillman, The Dream and the Underworld, în care vorbește despre moartea metaforică, ce nu mai funcționează ca atare în cultura occidentală. Moartea fizică a devenit exclusiv visul ego-ului, care este marele pozitivist. A dispărut forma subtilă a morții: cultura noastră ignoră moartea, spre deosebire de cea a vechilor egipteni, a etruscilor, a grecilor și a tibetanilor. Culturile misterelor aveau o legătură profundă cu moartea, care în cazul celei occidentale s-a pierdut aproape integral. Atunci, se întreabă Hillman, unde s-a dus moartea pe care n-o mai vedem, unde se refugiază „conținuturile” conștientului atunci când sunt alungate din conștient? În inconștient, răspunde psihanaliza: lumea de dincolo, lumea morții a devenit inconștientul nostru. Orice incursiune în vis presupune un desant în teritoriile subpământene ale morții.
Dar destul despre moarte, simt că mi-a ajuns.
*
În scrisoarea ta, îmi faci cu ochiul, peste umărul lui Nabokov, și spui că știi ce alte povestiri mi-ar plăcea mai mult decât Moartea... . Așa e, și îmi e ciudă că am ajuns la final și că nu te pot provoca să încerci să ghicești, așa că trebuie să decartez. Multă vreme, am crezut că Moartea lui Ivan Ilici e „povestirea supremă” și-mi plăcea să vorbesc despre perfecțiunea ei, care pentru mine era și explicația acelei poziții astrale. Însă, cu vârsta, am început să apreciez din ce în ce mai mult scriitorii imperfecți, greșiții, riscații, risipitorii, exagerații. Iar la Tolstoi îi găsești pe amândoi, de fiecare parte a medianei pe care o formează Moartea lui Ivan Ilici. Pentru mine, în acest moment al vieții, opera lui Tolstoi se desfășoară între două borne, două minuni: pe de o parte, Cazacii, de cealaltă, Hagi Murad. Sunt două povestiri scrise la mare distanță în timp una de cealaltă. Prima este o operă „de tinerețe”, o povestire năvalnică, plină de vitalitate eroică, de erotism, de o fragilitate care la o lectură recentă m-a emoționat până la lacrimi. Este o povestire solară, care-și are rădăcinile în romanele de aventuri ale frontierei, în Fenimore Cooper, de exemplu. Cazacii e o povestire a inocenței, a formării, dar și a experienței războiului și a iubirii. Olenin, nobilul care decide să-și părăsească viața irosită la oraș în jocuri de cărți și amoruri facile, pornește în călătoria lui spre Caucaz, ca un bărbat incapabil să iubească. Ce va găsi el printre cazacii care constituie tamponul folosit de armata țaristă în lupta cu cecenii? Va găsi iubirea naturală, firească pentru Marianka, de care însă se consideră nedemn. Sfâșierea lăuntrică de acest gen îi e tipică lui Tolstoi, numai că în cazul omului Tolstoi aceasta intervine post factum: adevărata Marianka a fost de fapt cucerită și abandonată, nu au existat aceste dileme morale în realitate. Însă în Cazacii, privirea contaminată de admirație a lui Olenin infuzează proza cu o delicatețe pe care o vei regăsi în unele pagini splendide din Război și pace și din Anna Karenina. Această delicatețe o admira Sonia Tolstaia în literatura soțului ei, de aici izvora nemulțumirea ei în fața nașterii „tolstoismului” care i-a măcinat anii la bătrânețe. Aici avem un paradox plin de ironie: atâta timp cât contele Tolstoi a fost impur, în paginile lui a persistat această calitate umană pe care cu greu o regăsești în scrierile de bătrânețe, când devenise Profet. E ceea ce, de altfel, a remarcat și Cehov: nu se putea abține să-l admire pe scriitorul Tolstoi, dar îi era insuportabil Profetul. În Cazacii nu există personaje-șablon, așa cum găsim în Moartea lui Ivan Ilici și chiar, horribile dictu, în Hagi Murad. Olenin e un tip care trece printr-o metanoia erotică, iar erotismul aici înseamnă mai mult decât amor, el cuprinde eroismul, băutura, tinerețea, vânătoarea, chiar și războiul. În Hagi Murad, ultima mare operă a lui Tolstoi, autorul intervine pentru a caricaturiza, imaginându-și un țar care ilustrează radical narcisismul despre care vorbeam mai sus. El e dezvoltat contrapunctic față de războinicul muntean, un erou care cade victimă a mașinațiunilor politice, atât din sânul propriilor triburi, cât și din armata țaristă. Este, dacă vrei, un last action hero, exponent al unui eroism aflat la zenit, care îmbină bărbăția războinică și absoluta decență umană. Dar tocmai admirația lui Tolstoi față de personajul istoric Hagi Murad face ca această povestire să nu aibă energia vitală, autenticitatea din Cazacii. E mai bine scrisă, tensiunea e perfect dozată, dar e un frumos specimen împăiat, în timp ce Cazacii mustește de viață. E evident că Tolstoi nu-l admiră pe Olenin, care-i este alter ego în povestire, dar asta nu înseamnă că nu-l privește cu înțelegere și cu o doză de duioșie care contaminează întreg mediul descris. Și mai e o prăpastie care desparte aceste două opere, în afara celei temporale: în Cazacii, Tolstoi nu vrea neapărat să explice, nu are pretenția că ar înțelege mecanismele istoriei, pe când în Hagi Murad îl vedem deja prins în propria capcană, dezvoltată cu precădere în Război și pace. După cum spune Isaiah Berlin în Gânditorii ruși, deși era excepțional de dotat în a surprinde esențele individualului, Tolstoi a trăit toată viața cu setea de a surprinde universalul și de a-l subjuga unei teorii. În Hagi Murad, tensiunea resimțită încă de la început și care se descătușează abia prin moartea eroului vine tocmai din faptul că soarta lui este trasată drept implacabilă, e prins ca un șoarece de experiment în laboratorul istoriei. Iar istoria înseamnă mic meschinării, aranjamente, chiar capriciu al celor puternici. Întreg Hagi Murad este istoria unei „muriri” anunțate.
În vara asta am avut probabil pentru ultima oară în ani buni de zile – e un blestem al vârstei care spune că adolescentul trebuie să se poată îndepărta de părinți tocmai ca să se poate reapropia de ei mai târziu – bucuria de a sta la plajă alături de fiul meu. Găsisem un golf pustiu între stânci, într-un oraș magnific aflat aproape de granița Bulgariei cu Turcia, folosit în trecut ca refugiu de către pirați. El citea Frații Karamazov (îți amintești când ai citit pentru prima oară Frații Karamazov? Eu da: mă pregăteam în clasa a 8-a de olimpiada la română și, ca să scap de comentariile literare standard, îmi găseam tot felul de pretexte, cum ar fi să citesc alte cărți), iar eu reciteam, provocat de tine, povestirile lui Tolstoi, în paralel cu monografia lui Tolstoi de Henri Troyat. În ziua când reciteam Cazacii, el ajunsese pe la capitolul dedicat starețului Zosima, când, epuizat, a lăsat cartea pe nisip, exclamând: Doamne, cât pot să vorbească ăștia! Eu eram efectiv blocat de plăcere într-un pasaj în care admiram calitatea luminii ce pătrundea prin frunziș, auzeam cocoșii de munte, zburătăcitul păsărilor în lăstăriș. Și i-am dat dreptate: da, dacă ar fi să aleg, și acum aș alege fără ezitare viața, vitalitatea, greșelile lui Tolstoi discursurilor interminabile ale lui Dostoievski. Iar asta, sper, nu pentru că nu le-aș înțelege pe cele din urmă, ci pentru că la contele Tolstoi, cu toate inconsecvențele, contradicțiile și încercările lui de a „naște sistem”, se găsește din plin viață, pe când Dostoievski vorbește din inconștient, sau, cum spune Hillman, din moarte. Iată o lecție pe care mi-a dat-o fiul meu adolescent, nici prima și nici ultima, sunt convins. Ne trimitem aceste epistole despre care spui că ar fi exerciții de tăcere după o pauză de 12-13 ani și acum sunt gata să spun ceva ce orgoliul tinereții nu mă lăsa în 2010: mă străduiesc zi de zi să înțeleg literatura. Iar asta presupune să admiți față de tine în primul rând că nu o înțelegi pe deplin, că atunci când ai o cât de mică siguranță, își schimbă forma și fuge în vâlvătaie, ca o salamandră magică, precum cea văzută de copilul Benvenuto Cellini. E paradoxal să spui asta dintr-o existență care-i e dedicată în totalitate, însă cu cât citesc și recitesc mai mult, blocurile de admirație se preschimbă în îndoială, statuile coboară sub pământ și se ridică unele noi, precum cele ale zeităților scoase la lumina zilei de mări secate. Ca să mă întorc la Ivan Ilici, mă întreb cum mi-aș privi viața – cum o s-o privesc, invariabil – când voi ajunge în punctul decisiv. Iar deocamdată pot să proiectez doar regretul că nu voi mai putea citi.
Mă atrage de ani de zile subiectul delicat al jumătății vieții, al desprinderii de tinerețe, pe care-l simbolizează de fapt teroarea de la Arzamas: dacă vitalitatea tinereții își e suficientă, momentul acesta „balama” întoarce ființa spre interior. Iar atunci când această mișcare e ratată – atunci când în interior e fie un hău întunecat, fie un vid ignorat până atunci – intervin nebunia și melancolia – despre care vorbesc versurile fascinante ale lui Wordsworth pe care le-am așezat în deschiderea scrisorii. Psihanaliza se referă la acest prag ca la unul pe care trebuie să-l depășești pentru a deveni întreg (acel „sine” al Sf. Augustin). Privesc depășirea pragului ca pe una care cere singurătate, iar aici intervine și problema specifică epocii noastre: e foarte greu să găsești singurătatea. Cred că în curând va deveni cel mai de preț bun al omului: posibilitatea de a sta în liniște, doar tu cu gândurile tale și cu propria melancolie. Am urcat recent pe munte, alături de un scriitor care mi-e drag, la stâncile Sf. Ana. Se însera, iar acolo, lângă izvorul de sub stâncă, era o liniște asurzitoare. Prietenul meu mi-a arătat un loc undeva sus, pe stâncă, unde mi-a povestit că se retrăsese acum câțiva ani un individ care nu mai suporta tovărășia oamenilor. Nu avea vreo motivație religioasă, ci simțea pur și simplu nevoia de izolare. A și murit acolo, se pare, mușcat de o viperă. În singurătatea asta melancolică se află și pasiunea ta pentru călătoria cu trenul, pentru că e o călătorie pe care o faci singur, chiar dacă ești într-un compartiment plin de lume: nimeni nu deranjează cu intenție un om care privește, pierdut în gânduri, pe geam. E ca și cum ai scutura de umăr un om care se uită în flăcările unui foc, în mijlocul pădurii: flacăra și peisajul care fuge în urma trenului sunt sfinte, sunt mandale. Sunt declanșatoare ale reveriei, într-o lume care condamnă reveria, pentru că nu e practică. Aceeași lume care ridică tinerețea la rang de perioadă magică, ce tinde să le sufoce pe toate celelalte, tocmai pentru că tinerețea înseamnă acțiune, inexistența morții, opusul melancoliei maturității. Între acțiune și melancolie se află Arzamas, o stație de tren unde nu vrem să coborâm. Ivan Ilici părăsește tărâmul acțiunii și trece în cel al contemplației interiorizate: mai întâi vede urâțenia celor din jur (soție, copii, colegi), apoi mediocritatea propriei vieți și, în cele din urmă se împacă cu propria soartă.
Citeam zilele trecute despre o nouă modă în lumea bună, și anume cercetările din domeniul longevității, în care investesc marii bogătași ai lumii. Am izbucnit în râs, deși, ca orice om încă sănătos, încă nu bătrân, trăiesc cu convingerea propriei nemuriri: dar pus în fața acestei oglinzi murdare, mi-am dat seama cât de ridicolă e toată credința asta. Omul, acest animal murdar, rapace, invidios, violent și gregar vrea să trăiască la infinit, dacă s-ar putea. Iar pentru asta apelează la știință: viitorul, care stă cu picioarele înfipte în solul prezentului, va primi câțiva astronauți trimiși din rândul celor care au făcut miliarde din vânzări. Asta avem mai bun de trimis: Lorzii Narcisismului și ai Cupidității.
Am ajuns la sfârșit, Vasile, o ultimă epistolă din deceniul acesta, în care-mi dau seama că am vărsat o sumedenie de nervi și de ruminații nefinalizate. Însă mă aflu chiar în acea perioadă-balama, în care simt că din toată această furie și din toate întrebările pe care mi le pun trebuie să se nască „ceva”. E o perioadă a marilor abandonuri, a lepădării orgoliului și a căutării de drumuri cât mai ascunse. Altfel, ceea ce mă așteaptă dincolo nu este decât o variantă a fantomei numite „despondency and madness”.
Îți dau întâlnire peste încă zece ani, să vedem ce s-a ales din punctul acesta de cotitură. D.M.T., bineînțeles.
