În urmă cu 12 ani, scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu publicau la Editura Polirom volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”. „Febrili, scrupuloși, oricum ciudați pentru situația în care ne găsim”, îi descria Radu Cosașu în prefața cărții. Și tot el spunea că în timp ce „Ernu e posedat de contextul operei și evadează în teorie, celălalt [Stănescu] e «bolnav» de revelația sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseți”.

După mai mult de un deceniu, BAS și Ernu au hotărât să reediteze volumul „Epistolarul de la Hanul lui Manuc” (vă apărea la Editura TREI în 2023), însoțit de o nouă serie de scrisori, pe care le vor publica în prealabil în Scena9 în lunile care urmează. Toate textele din această serie vor fi ilustrate de artistul Andrei Gamarț.

Mai jos, vă invităm să citiți a două epistolă din serie adresată de BAS lui Ernu (ca răspuns la acest text). 

*

Dragă Vasile,

Reluăm un schimb epistolar terminat și publicat acum doisprezece ani, în vremuri, cum le numea Ahmatova, mai vegetariene. Și cum mie mi-e mult mai greu acum să definesc poziția de pe care gândesc și scriu (spre deosebire de perioada în care ne-am ciondănit noi prima oară, când funcționa încă un set de presupuse asemenea poziții, ideologice și intelectuale, preluate de imaginarul colectiv și circulate ca atare, fără prea multe întrebări), nu cred că premisele de la care pornea dialogul nostru precedent mai stau în picioare. Dat fiind că pentru mine acele scrisori au avut o funcție paideică, cred că schimbarea în ce mă privește a avut loc în chiar momentul când am pus punct epistolarului nostru. Se contraziceau amical atunci doi scriitori ce proveneau din medii diferite, care credeau în funcții distincte ale literaturii, dar care se întâlneau întotdeauna într-o pasiune comună febrilă pentru obiectul muncii: literatura. S-a schimbat oare ceva aici? Aș îndrăzni să spun că nu. Ce s-a schimbat probabil este modul în care anticipăm receptarea acestor texte: când le scriam pe cele de acum mai bine de un deceniu, nu funcționa ceea ce numim social media, iar modificările pe care aceasta le-a adus asupra caracterului și calității lecturii sunt notorii. Mă tem, așadar, că aceste scrisori lungi sunt cumva anacronice și indigeste.

Îmi spui, luându-ți precauția dubitației, că literatura ar fi o indecență în vremuri de război. Întâmplarea face ca acestei noi epistole ale noastre au fost gândite inițial sub titlul de „Scrisori în vremea ciumei”, iar eu să îți scriu aceste cuvinte în chiar ziua în care Salman Rushdie a fost înjunghiat pe o scenă în New York. Cum nu cred în coincidențe, fiind un mic jungian, îți amintesc că așa și-a numit Rushdie grupajul de texte despre anii prigoanei sale: Mesaje din Anii Ciumei. Și îți amintesc că întotdeauna epocile de mare efervescență intelectuală au precedat răbufniri ale ororii: e ca și cum pământul s-ar cutremura și în el s-ar isca cratere prin care ies toți diavolii imaginarului religios. Așa a fost perioada apusului lumii, al apocalipsei vesele de până-n 1914 (îți amintesc aici două cărți care vorbesc despre aceeași lume în termeni comparabili – în primul rând Lumea de ieri, volumul de memorii al lui Stefan Zweig, apoi 1913. Vara secolului, a lui Florian Ilies), când Viena era unul dintre centrele lumii, dar și terenul pe care se pregătea cea mai spectaculoasă implozie cunoscută până atunci în istorie. 

Dar vreau să revin la Rushdie, pentru că atacul asupra lui, înjunghierea lui repetată se întâlnește oarecum spectaculos și straniu cu invadarea Ucrainei de către statul vecin, Rusia. Să-l ascultăm pe Salman Rushdie: „Iată, pe scurt, esența problemei. Persecuția religioasă nu e niciodată o problemă de moralitate, ci e întotdeauna o problemă de putere. (...) Procesul creativ este foarte asemănător cu procesele dintr-o societate liberă. Înăuntrul artistului se ciocnesc și se confruntă unele cu altele atitudini și perspective diverse asupra lumii, iar din fricțiunile existente răsare scânteia – opera de artă. Deseori, artistul are probleme mari cu această multiplicitate interioară numai fiindcă trebuie s-o îndure – ca să nu mai vorbim despre cazul când trebuie s-o explice.” [Dincolo de limite, traducere Petre Dulgheru, Editura Polirom, 2006] O problemă de putere – iată cum întreaga filosofie a istoriei acestei persecuții poate fi redusă la o abordare adleriană, foarte valabilă prin extrapolare și la orice invazie militară. E oare riscant să afirmăm că libertatea celuilalt e un atentat la iluzia puterii personale? Darmite când această putere se află în mâinile unui scelerat? În cazul lui Rushdie avem de-a face cu un atacator de 24 de ani, un tânăr așadar, probabil fanatic religios care a luat în propriile mâini executarea sentinței divine. Este o trăsătură a tinereții această punere în serviciul unei misiuni, chiar dacă acest lucru presupune anihilarea altei ființe sau chiar propria anihilare. Tinerețea e un domeniu al fanatismului, o vârstă a patologiei (cel care-ți scria acum treisprezece ani ar fi îngrozit să citească aceste lucruri): de fiecare dată când aud știri care încep cu vorbele §un tânăr din...” mă îngrozesc și schimb canalul – nu poate exista continuare bună la așa ceva. Sunt în această zonă patologică energii care se cer eliberate exploziv. Ține doar de șansă (și de educație, ar adăuga unii, ceea ce e argumentabil) ca aceste energii să fie canalizate pozitiv, o întâmplare pe care William James o numea §a doua naștere”: o cotitură biografică. Îmi amintesc despre portretul și analiza dedicate de Erik Erikson tânărului Luther, unde vorbește despre presiunea fenomenală asupra tânărului, care vine din înfruntarea a două forțe: propria imagine de sine și așteptările celorlalți, deformate de o sensibilitate acutizată. Nevroza aceasta e „rezolvată” prin punerea în slujba unor mișcări ideologice ori religioase. 

Tot o cotitură va efectua și epistola mea ca să ajungă la mingea pe care mi-ai ridicat-o la fileu. La câteva luni de la izbucnirea Primului Război Mondial, Freud susținea o conferință în fața societății B’nai B’rith, în care reconsidera relația dintre pulsiuni și cultură. Șocat de turnura pe care o luau evenimentele, Freud vorbește despre o schimbare fundamentală a atitudinii omului față de moarte: dispariția normelor etice din sânul societăților „asemănătoare” este cea care-i provoacă groaza. Dacă aceste norme adesea prea stricte îi provocau omului o anulare a satisfacției pulsionale, acesta era un sacrificiu făcut „for the greater good”. O castrare în numele păcii și al unei iluzorii „comunități culturale.” Citez din comunicarea lui Freud și am să te rog să faci abstracție de faptul că se referă la Primul Război Mondial: „Războiul în care nu am vrut să credem a izbucnit acum și a adus dezamăgirea. Nu numai că e mai sângeros și mai plin de pierderi decât oricare dintre războaiele de până acum, din cauza armelor de atac și apărare puternic perfecționate, ci este cel puțin la fel de îngrozitor, amarnic, necruțător ca și oricare dintre acestea. El a trecut peste toate limitările prevăzute în timp de pace, numite drept internațional, nu recunoaște privilegiile răniților și medicilor, deosebirea între părțile civile și cele combatante ale populației, cerințele proprietății private. Aruncă la pământ tot ce-i stă în cale, într-o mânie oarbă, ca și cum nu ar mi trebui să existe după el nici un viitor și nici o pace între oameni. Distruge toate punctele de conlucrare între popoarele aflate în luptă și amenință să lase în urma sa o amărăciune care va face mult timp imposibilă reconectarea acestora.”  [Considerații actuale despre război și moarte, traducere de Roxana Melnicu, Editura Trei]

Se presupune că un popor ar fi reprezentat aproximativ de un anumit stat, iar statul respectiv ar fi reprezentat de un guvern. Oare nu greșim plecând de la această presupunere? Cu riscul de a reduce totul la experiența personală, eu nu m-am simțit niciodată reprezentat de vreun guvern în cei 43 de ani de viață. La fel cum putem presupune, greșind de data asta, că cei care l-au trimis pe Isaac Babel să se lupte cu polonezii în anii ’20 §nu îl reprezentau”. Numai că evreul Babel a văzut în Revoluție scăparea de pogromurile țariste: avusese de suferit destul din pricina antisemitismului din ultimii ani ai Imperiului. În fond, despre el spunea Paustovski că „a fost cu adevărat primul scriitor sovietic”, iar Gorki îi explica lui Malraux  că Rusia nu are nimic mai bun de oferit. Până la urmă, sub bocancul lui Stalin, Babel și Mandelștam au fost victimele cele mai celebre ale marii terori: dacă Mandelștam a fluierat în biserică, Babel a evitat subiectul colectivizării din Ucraina și a foametei, deși a vizitat zonele cele mai afectate ca jurnalist. E o anumită ambivalență în tot ce scrie Babel, pe care o văd ca replică a unei asemănătoare amfibologii biografice: Paustovski își amintește că Babel era fascinat de jocul copilăriei, de de-a v-ați ascunselea. Era un trickster, un puer aeternus care a avut două familii: cea oficială, la Paris și cea „de zi cu zi” în Rusia. A fost Revoluționar, dar unul cuprins de resentimente și dezamăgiri. Modernist, însă revendicându-se la de Maupassant. Evreu rus, însă trăind cu credința mistuitoare că cea mai mare greșeală a lui Dumnezeu a fost să-i așeze pe evrei în Rusia. A avut trei copii cu trei femei diferite, una dintre ele fiindu-i soție. A fost un vagabond, un aventurier, propagandist, poliglot, eretic al comunismului pe jumătate, modernist fără voie.

Pentru mine, ambivalența criminală din Armata de cavalerie mi-o face aproape respingătoare. Îi pot înțelege frumusețea, dar așa cum pricepi frumusețea aproape arhitecturală a unui păianjen. Citesc mereu cele 39 de proze cu stomacul strâns ca un pumn și știu că un asemenea vortex în care se unesc răul și frumusețea nu ține niciodată doar de Obiect. Obiectul doar se reflectă în scriitor. Cred că Răul și frumusețea lui aparțin acelui Babel care-i însoțea pe cazacii criminali în Polonia anilor ’20. Iată cum literatura ne desparte, din nou: pentru mine, frumusețea lui Babel este în povestirile cu gangsteri evrei din Odesa, pentru că ele păstrează stranietatea unei lumi apuse, pe când atrocitățile războiului sunt tot mai aproape. Violența Povestirilor din Odesa e una stilizată, nu își e suficientă, ci contribuie la formarea eroului, a Regelui. În Armata de cavalerie, violența este personajul, ea, și nu cazacii subumani care o iscă. E ușor de înțeles furia lui Budionnîi când a citit Armata de cavalerie, pentru că dacă e ceva care să interpună un filtru (precum cele folosite când admiri o eclipsă) între violență și cititor, aceea e ironia sau, mai mult, o ironizare a ironiei. În schimb, în Povestiri din Odesa, privirea e a unui copil care-și identifică eroii: și tot a copilului e atmosfera grotescă, teratologică ce învăluie evenimentele cotidiene ale lumii tâlharilor. Tot așa cum ochiul care privește acei monștri legați de lume cu fire invizibile este cea a evreului de iarmaroc, precum bine vedeai filiația Babel – Alehem. Babel se trage din tradiția literaturii idiș, dar se deschide, prin limba rusă, literaturii – nu e greu să identifici, la nunta surorii lui Benia Krik, personajele lui Günter Grass sau pe ale lui Donoso.

Ajuns aici, însă, dat fiind că am scris prea mult și nu vreau să încep ceva ce nu voi putea termina, își pasez mingea și-ți pun o întrebare: cum înțelegi dansul politicii interne a lui Putin, care condamnă stalinismul și ridică la nivel de credință de stat ideologie lui Ivan Ilin, admirator al lui Mussolini și Hitler? Explică-mi, pentru că am senzația că asistăm la un joc de-a cine strigă mai tare „Fascistule!”, iar lumile, vorba lui Babel al tău, sunt stăpânite de patimă. Cât despre indecența literaturii, o prefer de departe presupusei decențe a politicii, a ideologiei, ori chiar unui peisaj sublim.