Francezii și-au ales drept președinte un copil teribil. Emmanuel Macron are 39 de ani și aduce cu el în imaginarul simbolic al instituției prezidențiale o mulțime de detalii atipice: e (prea) tânăr, i-a driblat pe toți carieriștii unui parcurs politic clasic, a studiat filozofie, și-a permis o poveste de dragoste excepțională, în răspăr cu mentalitatea societății. A fost secretarul literar al filozofului Paul Ricoeur (1913-2005), a fost bancher de afaceri pentru Rothschild, a fost ministrul economiei în guvernul socialist al lui François Hollande, iar după 10 ani de iubire clandestină a convins-o pe Brigitte să se căsătorească: el avea 29 de ani , ea – 54. Înconjurat de prieteni IT-iști tineri - în jur de de 30 de ani - a creat din nimic mișcarea politică En marche!, și s-a gândit că-i sunt suficiente 365 de zile ca să ajungă președintele Franței.
Chose faite!
Cel care îi poate cita impecabil și nonșalant pe Gilles Deleuze, pe Marcel Conche sau pe Jürgen Habermas, a avut de înfruntat, la ultimul tur, un adversar politic primitiv și brutal, șefa partidului de extremă dreaptă Marine le Pen. „La France mérite mieux!”, a fost singurul său refren posibil, unicul strigăt gutural audibil în cacofonia unei confruntări mediatice rușinoase, fără idei și fără curtoazie, între doi prezidențiabili, cei mai presupus de calibru reprezentanți ai Franței. Numai că așa sunt francezii, niște copii teribili, niște gavroche cărora le place să-și facă singuri frică, să se sperie de ei înșiși în oglindă ca să se poată apoi privi în față, catartic.
Politică pe pâine
Lui Martin, băiatul de 11 ani al unor prieteni francezi, i-a stat inima în loc la gândul că, dacă Marine Le Pen va ajunge președinte al Franței, aș putea fi dată afară din țara sa. Dincolo de anecdotă, cu mic cu mare, francezii mănâncă politică pe pâine.
În duminica votului s-a mers la urne în familie, ca la... biserică, odinioară. Prezidențialele sunt în Franța une grande messe, un ritual ecumenic, adică un exercițiu individual și colectiv masiv, democratic, pasionant și pasional. E statistic, francezii cu drept de vot votează la prezidențiale în proporție de aproximativ 80%. În acest an, cum al doilea tur a căzut într-un weekend prelungit și cum zilele libere sunt, la francezi, sfinte, destui s-au gândit de două ori înainte de a pleca în vacanță și de a rata, prin urmare, votul decisiv în ecuația Macron contra Marine Le Pen. În Franța nu poți vota decât în localitatea de reședință, în mod direct sau prin procură, care se obține cu destul efort, pentru că trebuie autentificată de poliție. Confruntarea Macron-Marine Le Pen a fost o veste proastă pentru turism, rezervările în acest an au scăzut cu aproximativ 30% față de weekend-ul liber similar din anii precedenți.
În seara dezbaterii televizate sălile de teatru au fost goale, restaurantele s-au însingurat mai devreme. Deși în istoria alegerilor prezidențiale nicio ultimă dezbatere televizată n-a influențat decisiv soarta votului, în Franța există o foame catodică de politică, o constantă febrilitate de a fi martor direct la facerea și desfacerea politicii. E adevărat că dezvăluirile spectaculoase din această campanie – afacerea Penelope Gate - și surprizele de la alegerile primare – când contrar tuturor așteptărilor s-au calificat François Fillon, pentru dreapta și Benoit Hamon, pentru stânga – au întreținut suspansul și au hrănit tensiunea civică. E la fel de adevărat însă că la chose politique (cu sensul etimologic de treburi cetățenești) e un fel de forma mentis pentru francezi, în măsura în care afacerile cetății îi fac să exerseze ceea ce structura însăși a limbii o legitimează, respectiv punerea în dezbatere, desfășurarea discursului după o logică argumentativă ( „oui... mais”) cu sens relațional.
În al treilea rând, dacă francezii sunt pasionali politic și în același timp capabili de a credita democratic, la prezidențiale, cu 33,9% din voturi, o personalitate de extremă dreapta îndeobște ostracizată, vine și dintr-un fel de refulare psihologică explicabilă istoric: funcția prezidențială e o figură a vidului. Pentru proaspătul președinte al Franței, preocupat de articularea dintre ideologie și acțiune politică, pasionat de filozofie politică, criza democrației se explică și prin ceea ce istoria Franței a sădit în imaginarul politic al francezilor :
„Există în procesul democratic și în funcționarea sa un absent. În politica franceză, acest absent este figura Regelui, a cărui moarte cred cu tărie că poporul francez n-a vrut-o. Teroarea a creat un vid emoțional, imaginar, colectiv: Regele nu mai este acolo! Am încercat apoi să reinvestim acest gol, să plasăm alte figuri: e vorba în special de momentele napoleniene și gaulliste. În afara acestora democrația franceză nu reușește să umple spațiul. O vedem bine prin această interogație permanentă în jurul figurii prezidențiale, declanșată după plecarea generalului de Gaulle. După el, normalizarea figurii prezidențiale a reinstalat un loc gol în inima vieții politice. Și totuși, ceea ce așteptăm de la președintele Republicii este ca el să ocupe această funcție. Totul s-a construit pe această neînțelegere.”
(Emmanuel Macron într-un dialog cu Eric Fottorino, pentru săptămânalul Le 1)
La masă cu Trump și cu Putin
Ce fel de președinte va reuși să fie Emmanuel Macron? Pe 7 mai geniul echipei sale de comunicare a produs o imagine înalt simbolică, de gravat în istoria Franței: în seara victoriei sale politice, Emmanuel Macron a traversat singur – regalian, decis, grav - imensa curte a Luvrului, pentru a se oferi pe sine mulțimii, drept nouă figură capabilă să locuiască vidul, să vindece spaima colectivă de haos și de vid. «Orfanilor» surescitați, agitând lângă piramida Luvrului steaguri tricolore, le-a promis umilință, acțiune și iubire.
Un foarte estetic minut de solitudine. Și de fapt un concentrat de singurătate, ca o platoșă, cea pe care va fi adus-o cu sine din viața personală și cea care i se pregătește ca președinte. Un outsider politic - până la 39 de ani n-a avut vreme să-și facă nici prieteni, nici dușmani - , Emmanuel Macron n-are în continuare nimic de pierdut. Franța divizată, cu stânga și dreapta în colaps politic? Europa care se duce la vale? Donald Trump? Vladimir Putin? I se va da de înțeles și i se va spune în față că are caș la gură. I se vor pune sub lupă, abject, toate ridurile soției. Ce l-ar mai putea însă destabiliza pe copilul care, îndrăgostit de o femeie, s-a maturizat cu tenacitatea de a-și păstra pînă la capăt libertatea de a iubi, înfruntând familie, ochiul lumii, prejudecățile? Emmanuel Macron pare să aibă un fel de stabilitate interioară misterioasă, o detașare optimistă și capacitatea unui recul pozitiv și binevoitor. Parcă îl auzi, la masă cu Trump și cu Putin : „Bon. Dacă ați terminat cu prostiile, putem trece la lucruri serioase?”
Ca un copil teribil care tocmai a făcut cea mai mare năzbâtie din viața lui: a ajuns președintele Franței.
Foto main: World Economic Forum/Flickr
