Ieri, pe 15 ianuarie, instituțiile românești au scos de la naftalină toate discursurile, obiectele și programele cu Eminescu, a cărui zi de naștere a devenit, de zece ani, Ziua Culturii Naționale. Președintele Klaus Iohannis s-a deplasat la Ateneul Român, unde a transmis poporului treaba cu „creaţia eminesciană, cheia de boltă a identităţii noastre naţionale”. Mirel Taloș, președintele interimar al al Institutului Cultural Român, ne-a liniștit: „Cultura română este la același nivel cu marile culturi ale lumii“. Despre faptul că, în 2020, bugetul Ministerului Culturii este, de pildă, de aproape de trei ori mai mic decât cel al Serviciului Român de Informații, n-a pomenit nimeni în niciun discurs public.
„La locul de veci al luceafărului literaturii române” din cimitirul Bellu din București a avut loc o slujbă de pomenire. La fel și la Onești, unde alături de colaci și colivă s-a aflat un platou generos de fructe exotice - în special banane -, și la Ipotești, unde platoul de fructe a fost mai modest și a predominat kiwi-ul. La Biblioteca Județeană din Craiova a fost expusă pânza pe care o femeie de 73 de ani din Cugir a cusut toate cele 98 de strofe ale Luceafărului. Etc. Dintre evenimentele organizate ieri la București, am ales câteva. Dintr-un cartier de birouri, am trecut pe la muzee și am ajuns într-o casă de patrimoniu, ca să vedem cum se sărbătorește în 2020 Cultura Națională.
L-am atins pe Eminescu?
Ziua Culturii Naționale a venit chiar și-n Pipera. Printre șaormerii și burgerii, cafenele specialty, un tramvai care hurducăie și clădiri din oțel și sticlă, am dibuit sediul Teatrului Apropo. Îl anunță două bannere ușor hărtănite de intemperii, pe gardul de sârmă care împrejmuiește FEPER Business Center - adică o clădire care arată ca toate întreprinderile în care lucrau părinții noștri în anii ‘80-’90. Firesc, de altfel, pentru că FEPER vine de la Fabrica de Echipamente Periferice: aici se făceau calculatoarele românești, până când a venit capitalismul și n-a mai avut nimeni nevoie de ele.
În atmosfera asta destul de prăfuită cobori la subsol, unde se află micul spațiu al Teatrului Apropo, „o formulă de teatru independent”. Teatrul, fondat în 2010 de dramaturgul Radu Popescu (responsabil și pentru cele câteva ediții ale festivalului Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent) este astăzi finanțat din fonduri publice, grant-uri și donații. Spectacolul de ieri a fost gândit de Adrian Ciglenean, unul dintre cei care au adus teatrul senzorial în România și care se află în spatele „laboratorului permanent de studiu senzorial, limbaj poetic, concept și performance” Citit În.
Intru și mă așez pe unul dintre locurile pe care se află o eșarfă albastră, conform instrucțiunilor unui tip care ne întâmpină. Suntem puțini în sală, vreo zece, și nu-mi dau seama cine-s actorii și cine spectatorii. „te ating eminescu este un performance senzorial, trans-disciplinar, care periază într-o manieră dadaistă simțurile spectatorului în căutarea unui caleidoscop romantic eminescian”, spune textul de prezentare al spectacolului, care m-a adus aici. Sala se umple brusc de adolescenți, elevi la școala privată Mark Twain din cartierul Băneasa. Sunt din trei clase diferite și au fost aduși de una dintre profele lor, care a vrut să le arate că Eminescu poate fi și altfel decât în manuale.
E greu de descris ce urmează după ce ne punem toți eșarfele la ochi. Mai întâi sunt sunetele: un tril de păsărele, o picătură chinezească, apă sau cafea care fierbe. Apoi încep mișcările și mirosurile: cineva sigur plimbă o cană de cafea printre spectatori, din când în când vin valuri de parfum și aș putea să pariez că la un moment dat am simțit miros de patiserie proaspătă. Apoi sunetul o ia razna și amestecă știri, manele, cântece folk, pentru ca, într-un moment de glorie absolută, să se ajungă la asta:
Miezul spectacolului e un „concurs de recitare” de texte ale lui Eminescu, unele la cererea publicului, altele deja stabilite. Auzim O, rămâi, Revedere și o scrisoare în care poetul național o asigură pe Veronica Micle că n-o înșală. Printre noi continuă să se plimbe actori, iar o voce robotică, generată de calculator, întreabă compulsiv De ce s-a sinucis Veronica Micle. Juriul concursului dă note actorilor, printre vocile lor se strecoară și discursul halucinant al lui Gheorghe Funar, conform căruia Eminescu a descoperit teoria relativității. Adolescenții se distrează, dau răspunsuri la mișto când sunt întrebați cum a murit Mihai Eminescu („de la mercur” „Planeta? Era în retrograd?”) și inevitabil chicotesc sau țipă când partea senzorială a spectacolului îi ia prin surprindere. (La un moment dat, unul dintre actori m-a atins repetat pe braț cu ceva umed, apoi un altul mi-a pus o pătură pe umeri, am fost mângâiată cu niște pene etc..)
Spectacolul e o voioasă harababură, o oră în care membrii laboratorului „Citit În” speră că „de undeva, din neant, ar putea apărea o singură clipă de romantism târziu nealterat”. La sfârșit, apare chiar Eminescu - pe care, desigur, nu-l poate vedea niciunul dintre spectatori, fiindcă suntem legați la ochi. Cine l-a atins, n-aș ști să spun. Și nici dacă a răsărit clipa aia de romantism. Dar ce e cert e că la te ating eminescu m-am amuzat mai mult decât aș fi crezut vreodată că e posibil, în Pipera, într-o miercuri de la ora 12. (Ioana Pelehatăi)
Scriitori români de pretutindeni
În drum spre Muzeul Național al Literaturii Române, trec prin Piața Amzei și imediat îmi sare în ochi numele lui Eminescu. Între șaormeria La Băiatu și Mega Image e o placă memorială pe care scrie: „Pe acest loc s-a aflat casa în care scriitorul Ion Slavici l-a găzduit pe marele poet Mihail Eminescu în 1883.”
E o zi însorită, cum rar vezi în ianuarie, și parcă întreaga țară vibrează sub un fior poetic. Se vede asta până și pe un panou publicitar de la Romană: „Când îți amintești numele melodiei pe care o fredonezi de 5 ore. Așa e și gustul de ștrudel cu dovleac.”
La Muzeul Literaturii, are loc în după-amiaza asta a zecea ediție a Galei Tinerilor Scriitori, organizată de Muzeu, cu sprijinul Primăriei Capitalei, eveniment transmis în direct la Radio România Cultural. De fapt, întregul eveniment pare să fie gândit în funcție de această transmisiune, fiindcă mai nimeni nu e atent la cei din sală. De altfel, e și foarte puțină lume (câțiva dintre premianți, membri ai juriului, niște prieteni), iar gazda galei, scriitorul și jurnalistul Dan Mircea Cipariu, e cu totul acaparat de calea undelor radio.
Dincolo de asta, lucrurile stau destul de bine. Din cei cinci laureați ai galei, patru sunt femei, scriitoare mișto. Krista Szöcs și Anastasia Gavrilovici câștigă Premiul Tânărul poet al anului 2019, la proză laureata e Diana Bădica, iar Premiul Cartea de poezie a anului merge la Angela Marinescu. Iulian Bocai primește Premiul Tânărul Scriitor al anului. Scurt, frumos, la obiect.
Plec spre celălalt sediu al Muzeului Literaturii, de pe Crețulescu, unde a avut loc o dezbatere pe tema Dicţionarului General al Literaturii Române, volumele I-V, un alt eveniment care a marchează Ziua Culturii Naționale. La prezidiu se află academicianul Eugen Simion, coordonatorul proiectului, și lângă el mai sunt Ana Blandiana, Mircea Martin ș.a. Dicționarul ăsta e un proiect mamut care încearcă să adune la un loc scriitorii de limbă română. Început în 2004, a ajuns acum a ajuns la litera O. „Vreau să-l duc până la capăt”, spune Simion, în vârstă de 87 de ani. Directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ al Academiei Române aduce vorba și despre prezența autorilor tineri în dicționar și recunoaște că a fost nevoit să cedeze la insistențele unor colaboratori, pentru ca unii scriitori din noua generație să-și găsească locul în Dicționarul General al Literaturii Române.
Atmosfera de la lansare e sobră, întreruptă din când în când de câte un bărbat din public, chiar din rândul întâi, care se tot trezește din somn și face glumițe pe care nu le înțelege nimeni.
La un moment dat, ia cuvântul Mihai Cimpoi, eminescolog și om politic din Chișinău, care anunță că lucrează și el la un dicționar, în care vrea „să prezentăm toți scriitorii din lume care scriu în românește. Îi prezentăm prin viziunea lor, cu materialul de ordin biografic pe care ni-l dau scriitorii. Cu premii, cu toate astea.” Se cheamă Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni și sunt incluși în ea în jur de 1100 de scriitori. „O avem și pe Ana Blandiana în enciclopedie, dar nu-i avem pe Eugen Simion și nici pe Mircea Martin, pentru că nu ne-au răspuns. Noi le-am tot scris. Dar îi dăm în al doilea volum cu siguranță”.
Râsete în sală.
După ce ies de la lansare, dau o tură prin sălile muzeului. Pe tocul unei uși e o plăcuță cu săgeată, pe care scrie What do poets write about? (Despre ce scriu poeții?). Într-una dintre încăperi sunt expuse câteva dintre manuscrisele și scrisorile lui Eminescu. Mă aplec și mă uitat cu atenție la manuscrisul de la Mortua est din 1871.
O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viața-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viața-i un basmu pustiu și urât.
Brusc, îmi dau seama că e primul moment din zi care mi-a zis cu adevărat ceva despre Eminescu. (Ionuț Sociu)
Atmosferă de basm pe bani publici
În seara Culturii Naționale, merg la Casa Artelor Dinu Lipatti, închiriată de Primăria Capitalei și redeschisă în 2018 ca spațiu de concerte, conferințe și alte evenimente culturale. Directoarea Casei, regizoarea Alice Barb, este soția actorului George Ivașcu, fost ministru al culturii în același an în care a fost inaugurat centrul cultural, cu Barb la conducere. După ce a primit bani pentru acest proiect din bugetul Primăriei Capitalei, directoarea a susținut-o public pe Gabriela Firea.
În seara asta, fosta locuință a pianistului e luminată în culorile tricolorului, cu un casetofon alb așezat pe balconul Art Nouveau de la parter. Pe gard, de pe niște planșe plastifiate, te privește Lipatti: Dinu - compozitorul, Dinu - profesorul, Dinu - fotograful. La intrare, alte planșe îi anunță pe sărbătoriții anului: Mihai Eminescu, de la nașterea căruia se împlinesc 170 de ani, și Petre Ispirescu, care s-a născut acum 190 de ani. Alături de pozele lor sunt informații de pe Wikipedia. Pe de Facebook aflu că planșele reprezintă, de fapt, întreaga expoziția organizată special de Ziua Culturii Naționale.
Momentele artistice ale serii sunt o piesă de teatru pentru copii după basmul lui Ispirescu, Prâslea cel Voinic și merele de aur, și un recital de pian pe versuri de Eminescu interpretate de tenorul Daniel Magdal și pianista Daniela Spânu. Vreo cinci adolescente își fac griji că nu sunt îmbrăcate suficient de elegant pentru eveniment, în timp ce vreo două doamne în taior își așază fusta și își mângâie scurt părul cu un pieptene de poșetă. Primele două rânduri sunt rezervate unor invitați care par apropiați ai casei.
În timp ce aștept să-nceapă acțiunea, răsfoiesc revista Prima iubire, muzica, coordonată tot de Alice Barb, din banii Primăriei. În paginile ei, dau peste un profil al lui Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române. O investigație de anul trecut arăta cum Casa Artelor Dinu Lipatti a comandat firmei lui Cristescu producția mai multor afișe, pliante, tricouri și calendare, asemănătoare cu cele pe care le-am găsit la intrarea în fosta locuință a pianistului român. Toate pe bani publici. Pe coperta a patra din Prima iubire, muzica, o reîntâlnim pe Alice Barb.
Încet, casa lui Lipatti se umple de oameni, care, după ce răsuflă ușurați că Prâslea o eliberează pe fata de împărat din ghearele zmeilor, se dreg cu Eminescu pe muzică. (Venera Dimulescu)
Sursă foto: Dan Perjovschi
