În ultimii doi ani, România și Moldova și-au dat mâna și au împărțit un buget de 1,6 milioane de euro din partea Uniunii Europene, ca să-l mai resusciteze o dată pe Mihai Eminescu. Așa se face că poetul național e mult mai prezent pe ruta Bălți-Botoșani, unde au apărut două noi statui ale sale și un traseu cu versuri din „Luceafărul” presărate pe străzi.
L-am invitat pe poetul Dan Sociu să facă o plimbare prin oraș și să ne spună cum se mai simte Eminescu în spațiul public, la început de 2024.
În Parcul Mare sau Parcul Eminescu, fosta Grădină Vârnav din Botoșani, e un scuar cu busturi de intelectuali locali, destul de mulți pentru un orășel din nordul țării, unde trenul nu merge mai departe, și majoritatea sunt cam esențiali sau cruciali sau măcar importanți. Când au fost făcute, se spunea că au costat enorm și pe atunci nu se făceau din bani europeni, ani la rând am trecut pe lângă ele și, mai ales seara, le-am simțit cum mă privesc sever, de sus, ca niște instanțe ale unui supraeu bărbos, și-mi aminteau că n-am fost niciodată atent la orele de biologie, chimie, istorie, că am luat note jalnice la muzică, la desen și așa mai departe. Am fost mereu în conflict cu lumea obsesional-compulsivilor, a rigidității intolerante și cred că, dacă mi s-ar fi predat lecțiile în alt stil, mai puțin ca la vite rumegătoare, aș fi prins drag de școală, cum am și prins la unele materii.
Numai bustul lui Eminescu, central, fără mâini și picioare, dar cu părul dat cu gel peste cap, mă făcea să mă simt dacă nu bine, măcar nu rău, fiind, până la urmă, confratele meu, poet și el, poet și eu. Nu s-a împăcat cu școala, a umblat vagabond o vreme, cum am umblat și eu, a fost ziarist de nevoie, ca și mine, și a scris din pasiune reală, ca într-un laborator de savant nebun, nu doar din vanitate sau pentru atenție.
De câte ori trec pe strada Pușkin, mă gândesc la un început de film posibil: Eminescu e acasă la soră-sa, în casa ei roz, își revine din tulburări, se odihnește după ani de stres în București. Soră-sa se deplasează încet cu o fierătanie grea, avusese poliomelită, și îl ceartă că-i scrie Veronicăi, că din cauza ei o să înnebunească iar. „Mare nenorocire a fost femeia asta pe capul lui Mihai! Cât e de cochetă bibica lui, apoi venitul lui numai pe tualetele şi ghilelele de obraz n-ar să-i ajungă,“ spunea Harieta unei prietene într-o scrisoare. Dar el ascultă încordat pașii pe drum, poate a venit poștașul. Îi văd cum merg la slujbă la biserica din capătul străzii, încă acolo și azi, unde am fost anul trecut cu mama să ne spovedim. Cei doi ciudați, orfani, săraci, sunt în aceeași casă când izbucnește marele incendiu, cel care a distrus sute de clădiri și prăvălii și a sfârșit perioada de glorie comercială a orașului. Și focul se oprește fix lângă casa lor, cum s-a și întâmplat, fără să-i atingă.
Acum, în Parcul Eminescu, nu e nicio statuie a Harietei, cea care l-a iubit atât de mult, a apărut însă una a Veronicăi, în mărime naturală, să-i zic așa, deși nu știu care era mărimea ei naturală. Lângă ea stă Eminescu, la fel, deși cam înalt și cam suplu, deși se știe că era mai îndesat, mezomorf. They made a statue of us, zicea un cântec pop cândva. E imposibil de judecat o relație din exterior, după cum ne învață și filmul Anatomia unei căderi, nu știm dacă poetul a fost într-adevăr nedreptățit de poeta Micle, cum spunea o bârfă populară, dar știm că ea și Creangă au murit la scurt timp după moartea lui și în anul morții a venit la Botoșani și au stat împreună 12 zile.
Acum însă cei doi sunt împreună, imediat după pod, lângă chioșcul cu vin fiert și săbii luminoase de plastic. Din difuzoare se aude Trandafir de la Moldova, te-aș iubi, dar nu-ți știu vorba, el e îmbrăcat foarte șic, nu i se arată pielea de porc, deși ar fi fost interesant un Eminescu mai șifonat, cu un nasture rupt, cu un guler strâmb sau măcar cu o insectă mare pe gât, cum pretindea că l-a văzut Mite Kremnitz. Are părul dat cu gel și poziția e una de întâmpinare, întinde o mână să salute. Veronica e alături, suplă și ea, cu trăsături fine și amândoi sunt ca un cuplu tânăr ce-și primesc oaspeții. Și sunt mulți, în primele zile după instalare, oricine trecea prin parc își făcea poză cu ei. Bărbații îi strângeau mâna, unii se țineau prea aproape de Veronica, oricum, miturile coborâseră din ceruri în cercul nostru strâmt, distanța până la putere s-a mai micșorat odată cu o creștere a puterii de consum a românilor. Reprezentările sunt potrivite cu epoca, seamănă cu manechinele din vitrine. Celelalte de până acum, cum e una uriașă de la biserica Uspenia, unde a fost botezat, erau în stil nobiliar, mitologic, acum sunt ca niște figurine, păpuși mai mari, mai pentru vremuri burgheze, când la o adică mulți și-ar putea cumpăra una să o pună în curte. Urmează păpușelele de vândut în papetării, cum sunt în alte părți cu Shakespeare sau Freud sau oricine. E începutul iconoclasmului, statuile nu sunt dărâmate propriu-zis, doar micșorate, ceea ce e simbolic cam aceeași mișcare. Marshall McLuhan spunea că percepem vedetele de la TV așa cum le vedem, cât televizorul și că inconștient le micșorăm, ne simțim noi mai mari și pe ele ca pe niște păpuși. Fețele de pe marile ecrane aveau un efect aproape religios, cele de la TV nu prea. Iar acum le vedem pe telefon, sunt cât degetul.
***
În orașele mici, orice eveniment e mare și schimbările sunt imediat vizibile. Punctele de atracție au atracție mai mare, ceea ce într-o metropolă se pierde în zgomot, teleportat deodată într-un orășel, ar deveni un loc de pelerinaj. Pe o stradă obscură dintr-o capitală sunt zece restaurante internaționale. La mine în Botoșani e știre de ziar când se deschide unul cu sushi, e reclamă ascunsă, sigur, dar e cu adevărat și o știre.
În cartierul meu, peste drum, a fost în vară începutul unei reforme medicale, după ce o femeie a murit la Maternitate fiindcă medicii au refuzat să o îngrijească. Am obiceiul să caut în orice semnele creșterii sau scăderii egalității sociale și a distanței dintre clase. Profetul meu preferat e Amos, un cioban care spunea că nici măcar nu e profet, adică nu e din clasa religioasă, doar a fost luat de lângă oi și trimis să anunțe că inegalitățile și nedreptățile sunt deja prea mari și trebuie reduse. Oamenii par să se obișnuiască, dar consecințele se văd cel mai bine în momentele catastrofale, cum s-au văzut efectele corupției la cutremurul din Turcia sau în războaie, când e bușită rău o societate cu inegalități drastice și joburi luate nu pe competență, ci moștenite sau primite prin relații sau cumpărate. Îmi place să văd oriunde sistemul și poate suprainterpretez sau interpretez creativ, dar în cartierul meu, în Parcul Mare, cu arbori bătrâni și uriași, pe care am norocul să-l văd de la geam și să-mi imaginez că stau lângă o pădure, s-a petrecut o mică reformă simbolică. Sau, ca orice reformă, exprimarea unei adaptări la spiritul epocii. Ca și cum ceea ce e deja acolo ar fi arătat printr-un act, o acțiune, un gest sau o statuie.
Rimam recent într-un sonet pentru consum intern, de Internet, între câțiva tovarăși, o observație mai degrabă banală, conectată însă la obsesia mea de a căuta sistemul simbolic în lucruri aparent neînsemnate. Spuneam în a treia strofă:
Eroilor neamului nu li se permite deloc
să le fie reprezentată și pielea de porc
le-au aruncat-o-n foc, au fost castrați și dintre toți
doar Pațaichin la Floreasca are boalfă în chiloți
Și finalul:
pe o alee, melancolic, privește-n gol Enescu
„de-am fi întregi, ne-am hârjoni oleacă, Eminescu”
Cine a trecut vreodată prin fața stadionului Dinamo din Floreasca a remarcat, dacă nu era pierdut în gânduri mai presante, statuia uriașă a lui Ivan Patzaichin, în special prohabul atât de bine conturat, că pare să explice cum de-și ținea canotorul luntrea atât de dreaptă și de echilibrată pe tremurul undelor. Și dacă lăsa vâsla să-i scape, pare că ar fi avut oricând una de rezervă.
Ne gândim că unui sportiv i s-ar potrivi o asemenea reprezentare, nu și unui erou intelectual. Dar de ce? După Freud și un secol de emancipare sexuală, mai e posibil să credem că viața unui compozitor sau a unui poet e cel mai bine reprezentată de o creatură fără mâini, picioare și organe sexuale? Măcar Barbie și Ken se pot mișca. Busturile de la noi îmi amintesc de un personaj din filmul fraților Coen, Balada lui Buster Scruggs, interpretat de Harry Melling, actorul care a grăbit odată pasul în Londra când l-am recunoscut chiar și cu mască și cred că îl priveam prea curios. E o creatură de bâlci fără mâini și picioare, palid și sensibil, ce recită cu patos fragmente din marile discursuri și poeme anglo-saxone pentru un public analfabet, dar impresionabil. Pielea de porc din sonetul meu e evident o trimitere la povestea prințului cu piele de porc și e simbolul meu preferat pentru nevroza culturii înalte și a sadismului civilizației.
Reprezentarea eroilor culturali a mers mereu mână în mână cu distanța față de putere sau a puterii față de cetățeni și e perfect izomorfă acesteia. Până în 1990 a existat practic mereu cenzură oficială și scriitorii au fost nevoiți să-și adapteze discursul la restricțiile și toanele elitei conducătoare. Ne putem imagina un altfel de Eminescu într-o altfel de societate, unul mai puțin pur și eteric și separat de sistemul limbic, iar posibilitatea se întrezărește în manuscrisele sale. E interesant și cred că Herbert Marcuse a explicat de ce, expresia sexualității e o problemă întotdeauna în societățile închise și totalitare. E clar că Eminescu a trăit într-o epocă de control sever al mijloacelor de expresie. N-am căutat istoria bustului ca formă, știu doar că nu prea sunt busturi de femei în spațiul public și poate pentru că busturile personalităților feminine ar trebui să aibă bust, o trăsătură sexuală impardonabilă.
S-ar mai găsi totuși câteva explicații, în afară de speculația paranoid-politică, pentru absența membrelor de orice fel la busturile personalităților, cea strict simbolică, le arătăm doar capul, pentru că e evident simbolul intelectului. O alta ar fi că e nevoie de mai puțin material și oricum e greu de sculptat mâini și picioare după metodele clasice, pe când acum se pot printa la o imprimantă 3D.
***
Botoșaniul, zicea un marinar întors aici după o jumătate de viață pe oceane, e ca o mulinetă, te aruncă departe și te trage încet înapoi.
Nici eu n-am crezut să-nvăț a mă întoarce vreodată aici, dar uite că de aproape doi ani stau aici, după ce acum cinci ierni am debarcat doar pentru o vreme. Am învârtit recent un glob pământesc didactic într-un magazin, am pus degetul la întâmplare și am nimerit peste Botoșani. Sunt o specie mai aparte de emigrant, emigrant în orașul meu natal. Mai sunt și alții, cei veniți de sărbători din străinătate se simt așa, oricât ar mima recuperarea familiarității. Îi vezi imediat, par de-aici și par din altă parte. Ei sunt cei care plătesc la casele automate, restul, majoritatea, stau la rând la casieri umani.
În fiecare seară, când ies să mă plimb, mă simt de parcă aș auzi o limbă străină înrudită cu limba mea natală, o italiană, să zicem, sau și mai asemănătoare, moldoveneasca de peste Prut. Totul îmi e cunoscut, e parte din mitologia mea afectivă și în același timp îmi e și străin. Au dispărut oamenii mei, s-au schimbat, m-am schimbat și eu, nu mai sunt ca un pește în balta mea.
Seara, străzile sunt în penumbre, ca pe scena unui teatru, aproape pustii dacă dă frigul. Luna trecută au fost instalate 100 de pietre cu strofe din Luceafărul, pornesc din Centrul Vechi și se termină la mine în cartier, aproape de Liceul Eminescu. Să zic sincer, niciodată nu le-am citit cu atenție pe toate, îmi sunau ca o urătură simpluță, cu o poveste îndepărtată de orice însemnau viața și psihologia mea. Dar tot sincer, acum îmi place să le citesc, pe sărite, în plimbările mele. Versurile au o lucire stranie sub luminițele de Crăciun și simplitatea lor acum mi se pare fermecătoare. Povestea îmi amintește de Cartea lui Enoh, cei 200 de Veghetori nepământeni care prind drag de frumusețea pământencelor și coboară la ele, o încălcare gravă a protocoalelor. Extratereștri? N-ar fi rău, ar fi un univers mai interesant. Ceea ce-mi amintește că unul dintre părinții lui Stan Lee, creatorul lui Spiderman, se pare că ar fi fost botoșănean, o oportunitate pentru o colaborare cu Marvel, un posibil punct de atracție pentru fanii fanatici ai francizei.
Eminescu e ca personajul lui Nicholas Cage din Dream Scenario, nu are nici o vină pentru cum e visat. Metodele de predare a literaturii de la noi au umilit atâția copii deștepți, nu s-au pupat cu felul lor de inteligență, care sunt mai multe, după cum știm de la psihologia contemporană și nu vin la pachet unele cu altele. Ești un copil sau un adolescent cu un set de calități ale tale, oricare ar fi, ești apreciat de unii oameni pentru acestea și la școală ți se spune, sau numai se sugerează, prin implicație, că ești deficient, inadecvat, pentru că nu înțelegi sau nu ai starea să înțelegi jargonul teoriei critice, analiza textului. Poate acasă e o viață grea și la școală ești terorizat fiindcă nu rezonează poezia cu tine sau nu ai stare să te concentrezi, să o simți. E o lucrătură diabolică, poezia e dragoste, ingenuitate, plăcere, comunicare, chiar și când e tristă, e și umor și obrăznicie și nonconformism, iar la școală parcă ți se dă să mesteci sfeclă furajeră când ți se predă. Așa că e de înțeles că primele poze cu a doua statuie nou-nouță a lui Eminescu din parc, cea de pe deal, unde stă așezat pe o bancă, au fost golăneli. Derbedeii, cum le-au spus unii în comentarii, au simulat că-i dau moetului puie, un gest înjositor numai în Imperiul Roman sau în societățile închise de tip pușcărie, altfel, în intimitate, o dovadă de încredere și de apropiere. După câteva zile, niște băieți din Vorona s-au cățărat pe bustul poetului neajutorat, fără mâini să se apere, de la intrarea în parc. Să fi devenit o provocare de TikTok vandalizarea lui Eminescu? Mintea mea, ca a oricărui bărbat mai apropiat de senectute decât de copilărie, face repede conexiuni cu istoria. Mă gândesc la perioada iconoclastă bizantină, când s-a simplificat codul de legi, s-au simplificat artele și au fost atacate reprezentările monumentale, totul pentru democratizare. Imperiul intrase în faza de apărare și avea nevoie ca poporul să fie de partea sa, cât mai numeros. Vremurile de scădere a distanței față de putere n-ar fi atunci neapărat o mare fericire, nu pe termen lung, fiindcă pot să anunțe, de fapt, războaie viitoare.
La întoarcerea din plimbare urc puțin pe dealul cu foișor, unde stă Eminescu pe o bancă, înzăpezit, are o carte la el, s-a oprit să citească. Pe aici citeam și eu la liceu, când chiuleam, aici, pe deal, am avut și una din primele mele tentative de dezvirginare de sine, numai că am șters-o cu fata când ne-au înconjurat câini vagabonzi.
Am venit de curând cu un grup de artiști tineri, un poet, un contrabasist și un pianist și le povesteam ce stil impresionant de seducție avea Eminescu uneori, cum i-a trimis unei actrițe o trăsură plină cu violete de Parma și cum m-a inspirat și pe mine să-i trimit cândva unei iubite flori cu limuzina, cu șofer cu uniformă, numai un buchet, că atât îmi permiteam, nici n-am dat bani, proprietara firmei mă citise. Stăteam acolo sus și făceam glume, cum îi zice Veronica să mai scrie două strofe la Luceafăr, „hai, Mihai, să fie o sută”, „îmi pare rău, dar nu mai pot”, îi zice poetul ostenit, și urcă un alt grup să-și facă selfie cu Eminescu și în grup e o fată care se cunoaște cu contrabasistul din grupul nostru, se știu de mici, sunt cei mai buni prieteni. Ce coincidență, râdem, după ce pleacă, după ce s-au îmbrățișat strâns și el a amețit, era să se împiedice și să cadă peste Eminescu. „Nu e ce credeți voi, suntem doar prieteni”, spune și nouă ni se pare totuși că am văzut altceva. E un loc cu energii speciale, poetul nepereche atrage sufletele pereche, poate o să fie un punct nostalgic pentru generațiile de acum, cum e parcul și pentru mine. Nici nu-i mult 1, 6 milioane de euro pentru niște energii așa de speciale, cred că pe cei din Bălți o să-i facă și mai fericiți proiectul, e ceva ce chiar le lipsea.
