15 iunie 2019 – 130 de ani de la moartea lui M. Eminescu. Scriitorul a avut parte de o posteritate zgomotoasă și agitată. De-a lungul acesteia a fost înhămat la căruța tuturor ideologiilor care au traversat România și a fost abuzat de diverși cetățeni care l-au transformat în simbol, Poet Național, Poet Nepereche, Luceafăr ș.a.m.d. Pentru a sugera geografia acestei posterități (care începe de fapt în 1883, când Eminescu „înnebunește”, cum s-a înțeles în epocă tulburarea lui bipolară), am antologat 10 poezii. Majoritatea sunt reproduse fragmentar.

1. Al. Macedonski, „Un X, pretins poet”

Macedonski publică epigrama în 1883, imediat după ce Eminescu are căderea nervoasă care, cu ajutorul medicinei românești, îi încheie cariera. Motivul este evident – cei doi erau dușmani aprigi –, dar timing-ul este catastrofal pentru Macedonski: opinia publică, revoltată de atacarea unui om bolnav, se întoarce împotriva sa. Macedonski va duce întreaga viață povara acestei epigrame. De-a lungul timpului se va dezvinovăți zadarnic și contradictoriu, pretinzând alternativ fie că n-a scris-o el, fie că nu știa de boala lui Eminescu, fie că destinatarul nu era Eminescu.

„Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aș plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun!”

2. Veronica Micle, „Lui X....”

Această poezioară, datată 1885, este importantă din două motive: 1. reprezintă unul dintre primele simptome ale valului de epigoni eminescieni care aveau să facă pustiu în poezia românească vreme de câteva decenii; 2. oferă o primă mostră din adorația cvasireligioasă care avea să tămâieze posteritatea lui Eminescu. Faptul că vine din partea iubitei poetului și că este amestecată și cu ceva erotism master-slave de tip sclava Isaura vs Don Leoncio e cu atât mai interesant. Oricum, genul de text croit parcă special pentru critica feministă.

„Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât sunt de mică sînt
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

Și dorești a mea iubire... Prin iubire pân-la tine
Să ajung și a mea soartă azi de umbra ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreața ta ființă poate nici n- înțeleg.

Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și numai din depărtare când și când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morții
Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.”

3. Traian Demetrescu, „Lui Eminescu”

1889 e anul morții lui Eminescu și începutul oficial al cultului său. Comparația cu Iisus făcută de Traian Demetrescu („poetul Tradem” evocat de Bacovia) reușește să fure startul.

„Și nu mai ești... O groapă sub rânjetele-i crunte
Cuprinse necuprinsul din geniala-ți frunte!
Și după cum în viață a fost eternul dor:
Tu dormi, tu dormi acuma sub teiul plângător!

Iar vântul când va bate, în gârbovita iarnă,
Puzderii de zăpadă deasupra-ți o s-aștearnă;
Și vara o să-ți cânte cu freamătul său trist,
Cum l-ai cântat tu, dulce al poeziei Christ!”

4. Aron Cotruș, „Eminescu”

Pe cât a fost Caragiale de urât de legionari (inclusiv de Tânăra Generație a lui Cioran și Noica), pe atât de iubit a fost Eminescu. Motivul? Evident, naționalismul și antisemitismul său, sintetizate în „Doina”. Corneliu Zelea-Codreanu scria următoarele în Pentru legionari, evocând orașul unde fusese student: „Aici, ca nicăieri în altă parte, studentul simte plutind prin văzduh pe deasupra Iașului tăcut, cu chemări nepătrunse și cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintași. Studentul ieșean, în liniștea nopții târzii, aude alergând înnebunit de durere pe străzile întortocheate și străine ale Iașiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cântă ca o nălucă: «Cine-a îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia...»”

Aron Cotruș, poet expresionist și legionar (nu neapărat în această ordine), i-a dedicat lui Eminescu o plachetă în 1937. Reproduc un scurt fragment, în care lui Eminescu i se oferă rolul de căpitan:

„Dante valah, Măria-Ta [...]
Crai-Duh,
aripă vie
peste glie,
peste cântec și văzduh, –
căpetenie să ne fii de-acum înainte,
cu pasul tot mai aspru și mai fierbinte,
în crâncena noastră năvală ’nainte!...”

5. Mihai Beniuc, „Poeților tineri”

După legionari, Eminescu a fost preluat de comuniști – atât de cei internaționaliști din anii '50 (deși ei au fost mai reținuți la început, punând reflectorul mai mult pe „Împărat și proletar”), cât și de naționaliștii din anii '60-'80. Deși scrisă în anii '30, înainte de instalarea comunismului, poezia lui Beniuc este tipică pentru prima fază: îi recunoaște lui Eminescu statutul de „bosul boșilor”, dar sugerează că este nevoie și de poeții tineri – ca Beniuc – pentru a descrie „durerea românească” produsă de regimul burghezo-moșieresc, față de care Eminescu – aliat cu moșierii conservatori de la Junimea, nu cu progresiștii liberali – nu fusese prea vigilent.    

„Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge.
Dar Eminescu nu cuprinse tot
În stihurile lui dumnezeiești.
Durerea românească-i mult prea mare
Și n-o cuprinde toată nici un cântec.”

În anii '50, Beniuc va ajunge în fruntea scriitorilor și, cu mai toate pârghiile instituționale la îndemână, va poza în noul Eminescu, chemat să zugrăvească construcția comunismului în România. A publicat 100 de volume, din care rămâne o singură poezie, „Pe o scândură cu actinii”.

6. Ion Brad, „Constelația Eminescu”

Dacă poeziile dedicate lui Eminescu în anii '50 păstrau o urmă de critică, reîntoarcerea naționalismului în anii '60 îl va transforma pe poet într-un gogoloi inform de calități galactice. Geniul lui Eminescu se confundă acum cu geniul poporului român, care se confundă cu geniul lui Nicolae Ceaușescu.

Publicată în 1964, poezia lui Ion Brad oferă o mostră stilistică relevantă din ororile care vin:

„Furtuni galactice, într-un mileniu
Al marilor furtuni, te-au proiectat
Pe cerul poeziei, stea de geniu,
Și-acest popor, cu tine împărat,
Superbă constelație ce ține
Pe umeri timpul nostru și-al lumii care vine.”

7. Nina Cassian, „Statuie la marginea mării”

Pentru gender balance, citez și din această poezie – tot din 1964 – de Nina Cassian. Sclava Isaura revine:

„Acestei vrăji pe care o dezlegi
mă plec, cu gest de creangă, ca o sclavă
și, lângă valuri singure și reci,
aștept a Poeziei oră gravă
când marea cu explozii sculpturale
așază-n noapte busturile tale.”

8. Valeriu Anania, „Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi”„

Popii nu puteau sta departe de fojgăiala din posteritatea lui Eminescu. Și n-au stat.

„Eminii si Aminii ni se’ntâlnesc în mituri,
Mânați de începuturi, atrași de nesfârșituri.
Istorie și poveste se-adeveresc în carte,
Nicicând mai laolaltă și nici mai făr’de moarte.
Eroii’nchipuirii și-ai vieților aieve
Străbat un singur geniu și sorb aceleași seve.
Cândva vom înțelege de ce – rotit șuvoi –
Urcându-ne spre tine ne pogorâm în noi.”

9. Tudor George, „La bojdeucă”

Printre atâtea cruci, zvastici, secerișiciocane etc., printre atâția și atâția poeți care-l înrolează pe Eminescu în te miri ce cruciadă, Tudor George e una dintre prezențele cele mai simpatice. George, unul dintre boemii legendari ai anilor '60-'80, care a versificat la kilometru și a consumat cu tona, zice că l-ar întâlni pe Eminescu ca să aibă cu cine bea.

„Io, cu tine și cu Creangă
De-aș fi dat pe la bojdeucă
Aș fi vrut atât: să beu că
De-altceva n-ascult talangă!

Toți zic că-s lovit c-o leucă –
Damblagiu! Tot torn pe vangă!
Am și eu, – ce vrei? – o goangă
După chefuri teleleucă!
Nu mi-ar fi – te cred! – rușine
Nici cu voi, dar nici cu mine.
Creangă și-ar căta-n ulcele,
Tu-ntr-a tale, io-ntr-a mele –
Fiecare câte-o doagă –
La taclale, noaptea-ntreagă!”

10. Nichita Stănescu, „O călărire în zori”

În încheiere, una dintre puținele piese care nu-l iau pe Eminescu la mișto. Apare în Sensul iubirii, volumul de debut al lui Nichita Stănescu din 1960, și oferă, cum ar zice la „Bravo, ai stil!”, un Eminescu reinterpretat. Poemul îi este dedicat „lui Eminescu tânăr” – acelui Eminescu care scrisese „Strigoii”:

„Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucișe,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzișe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele crește,
tăria cu acvile din fața lui se prăbușește
în trepte de aer, sticlește.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l crește
în coastele câmpului.

Soarele rupe orizontul în două.
Tăria își năruie sfârșitele-i carcere.
Sulițe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite și grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde și grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave
Coama mea blondă arde în vânt.”