Am pornit pe urmele eroinei din noul hit Netflix, serialul Emily in Paris, despre o tânără din Chicago detașată cu jobul la Paris, care experimentează astfel, de voie, de nevoie, acest mitic French way of living. Concluzii? Că uneori e benefic pentru criticul de film să coboare din turnul înclinat al cinemaului, acolo unde-și duce mai mereu veacul, până în strada forfotitoare pe care se înghiontesc serialele trendy de azi. Dar și că, odată ajuns jos, entuziasmul nu ține, fiindcă ce găsește acolo pur și simplu nu e pentru el – cum ar veni, „circulați, nu e nimic de văzut aici”. Și nu durează mult până ce îi revine cheful să urce înapoi în turn.
Lăsând gluma la o parte, intuiam încă dinainte să dau play la primul episod cam ce-aveam să găsesc în acest serial: clișee cu ghiotura, romantism la kil, cumpărat de la raionul de sales, și-o ideologie de câștigător-cu-orice-preț, care face aerul greu respirabil. Dovadă, întâi de toate, că până și în anul 2020, viziunea fantasmagorică și zaharisită despre Paris (un oraș chinuit de o viață schizofrenică, între ceea ce trăiesc pe pielea lor, zi de zi, locuitorii săi, și ceea ce ghicesc turiștii de city break) are carapacea dură și nu dă semne că ne va părăsi prea curând. De la ideea asta am și pornit un inventar, absolut non-exhaustiv, al lucrurilor deranjante din Emily in Paris, serial creat de cel care a dat culturii pop și Sex and the City. Pentru fiecare dintre ele am propus câte un „remediu”: filme care ne arată partea reală, ascunsă, intimă a acestei lumi plăsticoase pe care serialul ne-o vâră neîncetat în ochi.
Paris, orașul vinietelor de tip „carte poștală”
Unul dintre motivele pentru care obiectivele turistice pariziene au cam dispărut din filmul de autor francez, și nu de ieri, de azi, este clișeizarea (și kitschificarea) lor galopantă. Creatorii Emily in Paris n-au o problemă cu asta. Că toată lumea e satulă de imagini cu Turnul Eiffel sclipind în noapte, cu Arcul de Triumf sau cu Panteonul la apus – asta, pentru ei, e un atu. Căci apelează nu la naivitatea celor care cred că așa arată Parisul azi, ci la nostalgia celor care și-ar dori să arate așa. În serial vedem multe interioare aristocrate; vedem restaurante în care se servesc preparate sofisticate; vedem străzi pavate cu piatră cubică, udate în prealabil cu furtunul ca să lucească mai îmbietor; vedem chiar și o plimbare pe Sena la bordul unei șalupe de lemn. Nu vedem, în schimb, niciun compartiment de metrou, într-un serial care pretinde să dibuiască lucrurile emblematice pentru Paris. Nu vedem niciun fast-food deschis până noaptea târziu. Am zărit pe net o întrebare aparent ridicolă, dar în fond absolut legitimă: chiar s-au filmat în Paris episoadele?
Nu știu ce mă enervează mai mult: ideologia insidioasă a acestui show (ajung și acolo), sau absența oricărei invenții vizuale, un ceva oricât de mic care să ne amintească că vedem o mostră de cinema. De fiecare dată când trec câteva ore în poveste avem dreptul la un time-lapse filmat în centrul orașului: e marea găselniță a regizorului Darren Star pentru a conota elipsa temporală. Deci așa poate arăta arta netflixiană basic: ca un spot publicitar al unei agenții de turism pentru seniori, turnat de cineva care n-a dat nici măcar la cursurile introductive în regie de film.
Remediu: Le Pont du Nord (1981), de Jacques Rivette. Pentru că Parisul nu e o colecție de cărți poștale glossy, ci un rezervor de locuri în care să te pierzi, să complotezi, să faci pe flâneur-ul. De la regizorul care a înțeles că a trăi în orașul ăsta e o provocare, iar provocarea e o hartă ce trebuie descifrată, ca într-un joc open-world, până la cel mai întunecos ungher.
Paris, orașul oamenilor bogați
Ne-am lămurit deci cu mizanscena văduvită de idei a serialului. Dar cum rămâne cu oamenii care o populează? Pentru început, toți sunt țiplă, chic până la stridență: priviți-o doar pe Emily în costumațiile ei fistichii. De parcă rațiunea ascunsă a cineaștilor ar fi fost de fapt să promoveze niște mărci de haute couture. De la șefa lui Emily (care se vrea tipul franțuzoaicei scorțoase) și până la bărbații care îi trec pragul dormitorului, locuitorii Parisului par să pună aparențele foarte sus în topul preocupărilor. Bula bogătașă în care se învârte foarte ingenuu Emily, ducându-și viața din party exclusivist în serată pe-un balcon din fața Turnului Eiffel, e perfect securizată, să nu cumva să intre vreun intrus care să-i ia smalțul. Adevărații locuitori ai Parisului sunt, de fapt, hors-champ-ul impenetrabil al serialului.
Remediu: Paria (2001), de Nicolas Klotz și Elisabeth Perceval. Prima parte dintr-o trilogie dedicată tocmai corpurilor pe care preferăm să nu le vedem. O noapte pariziană de purgatoriu, concepută pe principiul unei „ficțiuni documentate” (adică umplută cu tot soiul de detalii procedurale terifiante), despre oamenii străzii și echipele însărcinate să-i ia de pe drumuri și să-i plaseze în adăposturi temporare.
Paris, orașul oamenilor care nu fac nimic
Mindy, o prietenă de-a lui Emily, remarcă la un moment dat, stând la o terasă, că cel mai bun mod de a te integra în Paris e să pierzi vremea. Parisul, rezervor infinit de hedonism, pentru oameni care nu știu să facă altceva (un ins spune că fumatul e o plăcere, că fără plăcere am fi... germani). Darren Star se ferește să ne arate orice ar putea să aducă fie și doar vag cu munca fizică: amicul bucătar al lui Emily scoate preparatele de lux din joben, iar munca ei în marketing e doar o abureală prin care, nu se știe cum, ajunge să-i îmbrobodească pe proprietarii celor mai mari branduri de lux din oraș. Asta în același timp în care ne spune că „munca mă face fericită”. Emily in Paris duhnește a corporație și se mândrește cu asta. Mi se pare halucinant momentul unui toast, petrecut într-un castel din provincie, închinat regulilor. Conformismul a ajuns o valoare demnă de celebrat, la care trebuie să râvnim cu toții pentru a avea succes.
Remediu: Tout va bien (1972), de Jean-Luc Godard și Jean-Pierre Gorin. Revolta la uzină, filmată de un Godard maoist și brechtian. Plus Yves Montand și Jane Fonda în rolurile principale. Parisul n-a fost nicicând mai exploziv.
Paris, orașul oamenilor sexiști
Pentru Darren Star, francezii par să fi privit deliberat în altă parte pe când mișcarea #metoo lua avânt, doar-doar își vor putea conserva proastele obiceiuri în materie de raporturi interumane. Nici n-ajunge Emily să se instaleze în noul ei apartament burghez, că tipul care o acompaniază la sosire se și dă la ea în modul cel mai grobian cu putință. Ceva mai târziu, firma unde lucrează pune la cale o campanie publicitară pentru un parfum, în care un manechin defilează, gol pușcă, pe Pont Alexandre. Șoc pentru Emily. Care, trebuie spus, cică e feministă, deși toate actele ei infirmă această idee.
Remediu: Un beau soleil intérieur (2017), de Claire Denis. Film luminos și delicat despre lupta unei eroine contemporane (jucată de Juliette Binoche) de-a scăpa din mlaștina misogină care o cuprinde din toate părțile.
Paris, orașul iubirilor de-o noapte
„Francezii nu se mai satură să facă sex”, ne explică aceeași Mindy. Așa cum ni-i prezintă serialul, locuitorii Parisului par suspendați undeva în timp, într-o bulă hipioată care nu s-a spart – e secretul acestei națiuni dubioase – până în 2020. Serialul ne flutură pe la nas o panoplie (foarte albă) de bărbați virili, de amanți impetuoși, de parteneri galanți până la Dumnezeu. (Întâmplător sau nu, singurul negru cu un rol cât de cât notabil e conotat ca homosexual.) La un moment dat, Emily se-ncurcă cu un profesor de semiotică, dar lucrurile se termină repede, când acesta își dă arama pe față: nu doar snob, ci și cu gândul numai la sex animalic.
Remediu: Îmi vin în cap o mulțime de filme despre amour fou, cu toate variațiunile sentimentale inifinte, care au ca decor Parisul. La o primă trecere în revistă: Mélo (1986), de Alain Resnais, pentru curtoazia sa inegalabilă. Les Amants du Pont-Neuf (1991), de Léos Carax, pentru viziunea sa halucinată asupra iubirii. La Jalousie (2013), de Philippe Garrel, pentru precizia tăioasă cu care descrie momentul când inima unui om se frânge.
Paris, orașul oamenilor răi
„Francezii sunt răi cu tine pe față”, vine prompt observația de la Mindy, această mină inepuizabilă de aforisme pătrunzătoare. E drept că echipa din spatele poveștii nu pare să-i stimeze cine știe ce pe francezi: intoleranți cu oricine le stâlcește limba, aroganți peste măsură, capabili să-ți strice ziua fix când ți-e lumea mai dragă. Francezii serialului se împart inevitabil în două categorii: fie o urăsc pe Emily pentru toate cele de mai sus, dar și, mai simplu, pentru că e străină, fie, de-ndată ce află că e din America, dezvoltă un interes libidinos pentru ea. Indiferent de tabăra lor, toți par să voteze cu Marine Le Pen. Dar, realist vorbind, sunt puține țări unde să se fi inventat o solidaritate mai aprinsă cu toți cei defavorizați.
Remediu: En guerre (2018), de Stéphane Brizé, despre solidaritatea în câmpul muncii. Sau 120 battements par minute (2018), de Robin Campillo, despre solidaritatea în câmpul vieții.
P. S. Iar dacă sunteți în căutarea unor seriale din Paris care să joace în altă ligă, încercați Louis Feuillade: Fantômas sau Les Vampires. Două creații vechi de mai bine de 100 de ani, dar care au mai mult zvâc în ele decât Emily in Paris.
