„Mersul pe jos îmi permite să trec peste orice. Îmi limpezeşte mintea, îngăduindu‑mi să gândesc lucrurile până la capăt. Mişcarea firească aduce cu sine experienţe şi solicitări asupra corpului şi creierului care nu vin din alte tipuri de mişcare”, spune Shane O’Mara, profesor de neuroștiințe la Trinity College Dublin, în noua sa carte, Elogiul mersului.

Beneficiile mersului, cum mergem (mecanismele), mersul prin metropolă, mersul ca balsam pentru corp și creier, mersul creativ & mersul social sunt câteva dintre temele pe care le abordează O’Mara aici. Apărută în 2019 în UK, cartea pare să fie cu atât mai relevantă în vara lui 2020, după câteva luni de izolare, în care mersul a lipsit din viața multora dintre noi. Dar, așa cum reiese și din acest volum, mersul nu e doar o formă de libertate, ci și o soluție la îndemână pentru a fi mai fericiți și mai sănătoși. 

Mai jos, citește un fragment din volumul Elogiul mersului (Editura Polirom, 2020, traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto).

*

Trecem cu vederea, pe riscul nostru, câştigurile pe care ni le poate aduce mersul în ceea ce priveşte sănătatea, dispoziţia, claritatea gândirii. Mulţi dintre noi trăiesc într‑un mediu profund nenatural; aici petrecem intervale lungi din zi cu privirea concentrată asupra unui ecran, aflat poate la vreo jumătate de metru de ochii noştri. Când ne ridicăm şi mergem, postura noastră se modifică, trunchiul şi coloana vertebrală formând o singură axă verticală, de la cap în jos, de‑a lungul spatelui, care, prin picioare şi labele picioarelor, intră în contact cu solul. Dimpotrivă, când stăm aşezaţi, greutatea trunchiului se concentrează în principal în zona lombară şi mai ales la nivelul coccisului, acel mic grup de vertebre care formează coada vestigială a omului. Coccisul ancorează o reţea remarcabilă de tendoane şi muşchi, care se întinde de‑a lungul coloanei vertebrale şi mai ales către partea de sus a picioarelor, muşchii fesieri din partea superioară a coapselor, care sunt esenţiali pentru mers. Nu e deloc de mirare că durerea lombară se numără printre cele mai răspândite afecţiuni din ţările dezvoltate.

 Ce caraghios e aşadar că remediul – să te ridici cu regularitate de pe scaun şi să te plimbi un pic – este atât de puţin înţeles şi aplicat! Perioadele lungi deimobilitate determină şi modificări la nivelul musculaturii: în muşchii picioarelor se acumulează depozite de grăsime şi, pe măsură ce înaintăm în vârstă, pierdem masă musculară, parţial din cauza imobilităţii (sarcopenie). Mai există multe alte schimbări: ni se modifică tensiunea arterială, la fel şi metabolismul bazal (ritmul în care consumăm energie). Dar, când ne ridicăm în picioare, lucrurile se schimbă dintr‑odată la nivelul creierului şi al corpului: căpătăm „mobilitate cognitivă”, mintea noastră se află în mişcare, capul ni se roteşte, ochii privesc în toate direcţiile. Activitatea creierului se modifică atunci când ne mişcăm, declanşându‑se ritmuri cerebrale aflate anterior în repaus. Devenim mai alerţi, ni se modifică respiraţia, iar creierul şi corpul ne sunt pregătite pentru acţiune. Filosoful francez Jean‑Jacques Rousseau remarca: „Eu nu pot să gândesc decât mergând. De îndată ce mă opresc din mers, nu mai gândesc; mintea mea nu funcţionează decât odată cu picioarele”

[...]

Cum ne mişcăm, la ce ne uităm, cu cine vorbim, ce simţim în timp ce ne mişcăm – acestea sunt componentele centrale ale experienţelor noastre. Ele ne pot pătrunde în memorie, lăsându‑ne urme în creier. Nu suntem nişte creiere fără corp care călătoresc prin spaţiu şi timp: simţim solul sub tălpi şi ploaia pe faţă; poate scrutăm necunoscutul, dar, făcând acest lucru, ne lărgim gama experienţelor în această lume complicată. Şi în tot acest timp creăm în tăcere amintiri ale locurilor în care am fost şi alcătuim hărţi ale lumii pe care am experimentat‑o.

 Puterea de a genera schimbări în creier a simplului act de a ne ridica şi a ne plimba poate fi demonstrată. Un experiment simplu, intitulat Testul Stroop – conceput de psihologul american John Ridley Stroop este folosit pentru a testa „controlul cognitiv”, cu alte cuvinte, uşurinţa sau dificultatea cu care poţi să‑ţi dirijezi şi să‑ţi controlezi atenţia şi gândirea. Testul Stroop vizează identificarea culorilor şi cuvintelor, conţinând un element care îl complică puţin. Participanţilor li se prezintă liste cu nume de culori (roşu, verde, albastru, negru etc.). Acestea sunt tipărite fie în culoarea respectivă (de exemplu, cuvântul „roşu” tipărit cu roşu), fie cu altă culoare (cuvântul „roşu” tipărit cu verde). Participanţilor li se cere să numească, cât de repede pot, culoarea cuvântului tipărit. De regulă, când cuvântul tipărit şi culoarea pe care o denumeşte coincid, timpul de reacţie este scurt, iar răspunsul, corect. În schimb, când cuvântul tipărit şi culoarea pe care o denumeşte nu coincid, timpul de reacţie este mult mai lung. 

Deseori, performanţa la Testul Stroop este afectată în condiţii cu sarcină dublă. Spre exemplu, unui participant i s‑ar putea cere să numească culori şi, simultan, să asculte propoziţii pe care le aude în căşti, urmărind apariţia unui anumit cuvânt sau a unei anumite expresii, pe care trebuie să le identifice apăsând pe un buton. Efectul Stroop e foarte sigur şi uşor de detectat; este adesea explicat prin faptul că testul necesită ca participantul să acorde atenţie selectivă anumitor aspecte ale stimulului vizual şi totodată să inhibe activ îndreptarea atenţiei spre alte aspecte (automate, care acaparează atenţia, dominante) ale stimulului vizual, pentru ca apoi să selecteze şi să dea răspunsul corespunzător. 

Dar ce se întâmplă dacă la toate acestea adăugăm mişcarea? David Rosenbaum, psiholog experimentalist, şi colegii săi de la Tel Aviv University s‑au întrebat dacă simplul fapt de a sta în picioare ar putea să aibă un efect asupra rezultatelor la Testul Stroop. Printr‑o serie de trei experimente, ei au constatat că, atunci când participantul stă în picioare, efectul Stroop pentru stimuli incongruenţi – când reacţia ar trebui să fie mai lentă – evidenţiază, de fapt, timpi de reacţie mai scurţi decât ar fi normal, comparativ cu rezultatele în poziţie şezând. Este ca şi cum simplul act de a sta în picioare ar mobiliza resurse cognitive şi neuronale care, altfel, ar rămâne inactive. Mai mult decât atât, studii recente arată că mersul determină intensificarea circulaţiei sangvine la nivelul creierului şi o face într‑o manieră care contrabalansează efectele statului pe scaun. Întreruperea cu regularitate a intervalelor de imobilitate îndelungate prin simplul act al ridicării în picioare modifică starea creierului, activând resurse neurocognitive mai mari şi constituind un apel la acţiune şi, de asemenea, la cogniţie.

 Pe lângă un control cognitiv mai bun, este clar că mersul aduce multe, multe alte beneficii. Ştim cu toţii că este benefic pentru inimă. Dar şi pentru restul corpului. Plimbarea contribuie la protejarea şi repararea organelor care au fost supuse la stres şi suprasolicitare. Este benefică pentru intestine, stimulând tranzitul alimentelor. Mersul practicat cu regularitate acţionează totodată ca o frână asupra îmbătrânirii creierului şi poate să inverseze semnificativ acest proces. Experimente recente au invitat nişte vârstnici să se înscrie în grupuri de mers pe jos pentru a face, de trei ori pe săptămână, plimbări relativ nesolicitante. În grupul de mers pe jos obişnuit, de‑a lungul unui an, îmbătrânirea normală a zonelor cerebrale care asigură eşafodajul pentru învăţare şi memorie a fost întru câtva dată înapoi cu aproximativ doi ani la participanţi. S‑a descoperit şi o creştere a volumului respectivelor zone cerebrale; acest fapt în sine este remarcabil, întrucât sugerează că mersul pe jos regulat mobilizează modificări plastice chiar în structura creierului, fortificându‑l aşa cum se tonifiază muşchii prin antrenament. 

Un mod de interpretare a literaturii despre îmbătrânire şi mers este direct: nu îmbătrâneşti până nu te opreşti din mers pe jos şi nu încetezi să mergi pe jos pentru că ai îmbătrânit. Mult mers pe jos regulat, mai ales păstrând un tempo rapid, corespunzător, preîntâmpină multe din lucrurile neplăcute care vin odată cu îmbătrânirea. Totodată, mersul este asociat cu creativitate sporită, dispoziţie mai bună şi o agilitate mai mare a gândirii în general. Efectuarea unor exerciţii aerobice după învăţare poate consolida şi îmbunătăţi reactualizarea materialului învăţat anterior. Exerciţiile aerobice regulate şi susţinute pot chiar să producă celule noi la nivelul hipocampului, partea creierului care sprijină învăţarea şi memoria. Exerciţiile fizice regulate stimulează şi producerea unei molecule importante care contribuie la plasticitatea cerebrală (numită factor neurotrofic derivat din creier, BDNF). Expresia „mişcarea e un remediu” este corectă: niciun medicament nu are toate aceste efecte pozitive. Iar medicamentele au deseori efecte secundare. Nu şi mişcarea. 

În timpul unei plimbări prin frumoasa Vale Glendalough, am simţit un tropot. M‑am oprit şi m‑am delectat cu imaginea a patru sau cinci căprioare roşcate care alergau prin vale. Era spre sfârşitul toamnei, perioada de împerechere, şi se auzea cerbul mugind şi chemând. Acesta e alt lucru pe care ţi‑l oferă mersul pe jos: vezi, miroşi şi pipăi lucrurile aşa cum sunt, nu printr‑un parbriz, în viteză. Mersul pe jos facilitează contactul nemediat şi nu te izolează. La fel ca mulţi oameni, şi eu merg cu maşina, iar la serviciu merg întotdeauna cu trenul. Însă mersul pe jos ca formă de transport e deosebit pentru mine. Mersul pe jos îmi permite să trec peste orice. Îmi limpezeşte mintea, îngăduindu‑mi să gândesc lucrurile până la capăt. Mişcarea firească aduce cu sine experienţe şi solicitări asupra corpului şi creierului care nu vin din alte tipuri de mişcare. Maşinile, bicicletele, trenurile şi autobuzele te rup de mediu în diferite moduri, eşti propulsat mecanic, uneori izolat după un geam, te deplasezi prea rapid, te îngrijorează accidentele, încerci să găseşti la radio acea melodie nouă. Există aici o pasivitate aparte: stai aşezat şi totuşi te deplasezi cu viteză. Ceea ce nu se poate întâmpla în cazul mersului pe jos: trebuie să pui un picior în faţa celuilalt până când ajungi la destinaţie, cu ajutorul propriei tale energii. Îţi croieşti singur drumul şi experimentezi lumea din jur, cu viteza ta, în felul tău. 
                
Foto cover: Arhiva Fortepan.