Editura Spandugino publică, în traducerea lui Vlad Russo, una dintre cele mai revelatoare cărți de filosofie din ultimii ani: „Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate”, de Costică Brădățan. Apărută anul trecut la Harvard University Press și câștigătoare a Premiului PROSE pentru Excelență Filosofie, cartea este o călătorie în istoria ideilor, pentru a recupera și recontextualiza conceptul de eșec. Într-o cultură care valorizează succesul, eșecul e nu doar ignorat, ci și subestimat ca unealtă de care ne putem servi în căutările noastre, spune Brădățan, care predă filosofie la Texas Tech University. „Eșecul ajută pentru că perturbă mersul lin al lumii, încetinește puțin ritmul, slăbind astfel încâlceala în care suntem prinși”, spune autorul într-un dialog pe marginea cărții. „Putem accede în acest fel la o perspectivă diferită asupra lumii și asupra locului nostru în ea. Iar o perspectivă nouă înseamnă o atitudine nouă. Dacă e bine internalizat, eșecul ne poate dezbăra de adicție.” Mai jos, vă propunem să citiți un fragment din acest volum, disponibil la precomandă pe site-ul editurii.
Prolog
Să ne închipuim că suntem într‑un avion care zboară la mare înălţime. Un motor ia foc, celălalt n‑arată mai bine, iar pilotul e nevoit să aterizeze de urgenţă. Situaţia e, firește, înspăi‑mântătoare, dar şi plină de învăţăminte. La început, plângând şi scrâşnind din dinţi, nu reuşim să gândim raţional şi detaşat. Trebuie să recunoaştem că suntem paralizaţi de frică şi speriaţi de moarte, la fel ca toţi cei din jurul nostru. Până la urmă, avionul aterizează în siguranţă, şi toată lumea coboară fără o zgârietură. Când în sfârşit ne vine inima la loc, putem să ne gândim ceva mai clar la ce s‑a petrecut. Şi să începem să tragem învăţăminte.
De pildă, acela că viaţa omenească reprezintă ceva care se petrece între două ipostaze ale neantului. Înainte, un nimic dens, impenetrabil. Apoi, o licărire. Apoi, din nou nimicul fără margini. „O crăpătură de lumină între două eternităţi de întu‑neric”, cum spune Vladimir Nabokov (1). Asta e cruda realitate a condiţiei umane – restul sunt înflorituri. Oricum am căuta să reformulăm sau să înfăţişăm altfel situaţia, când privim la ce e înainte de noi şi la ce e după noi, nu rămân prea multe de spus. Suntem aproape nimic, de fapt. Şi mai tot ce facem în viaţă, fie că o ştim sau nu, este un efort de a înfrunta apăsarea născută din înţelegerea acestei vecinătăţi cu nimicul. Miturile, religia, spiritualitatea, filozofia, ştiinţa, operele literare şi artistice, toate sunt o încercare de a face un pic mai suportabilă această realitate greu de suportat.
Elogiul eșecului. Patru pilde de umilitate
O cale de‑a o ocoli e să tăgăduim situaţia nefericită în care ne găsim. E calea optimiştilor, care se fac că nu văd. În fond, spun ei, condiţia noastră nu e chiar aşa precară. După unele naraţiuni mitologice, înainte să venim pe lume, trăim altundeva şi ne vom reîntrupa după ce o vom fi părăsit. Alte religii merg şi mai departe, făgăduindu‑ne viaţa veşnică. Şi par să prindă, căci nu duc niciodată lipsă de adepţi. De curând, pe piaţa asta, şi aşa saturată, şi‑a făcut apariţia ceva numit transumanism. Propovăduitorii noului cult se jură că, dacă dispunem de accesoriile potrivite şi de alte câteva reglaje tehnice (precum şi de conturi în bancă pe măsură), viaţa noastră poate fi prelungită la nesfârşit. Alte proiecte care ţintesc nemurirea par să aibă acelaşi succes, fiindcă problema morţii noastre nu dă semne că ar putea fi rezolvată.
Dar indiferent câţi dintre noi înghit promisiunea vieţii veşnice pe care ne‑o face religia, unii nu se vor lăsa niciodată convinşi. Iar transumaniştii, oricât de bine ar cunoaşte viitorul, par să nu prea aibă habar de trecut: sub diferite etichete, produsele menite să ne „prelungească viaţa” există pe piaţă cel puţin de la moartea lui Enkidu din renumitul Ghilgameş. În comparaţie cu oferta alchimiştilor medievali, marfa transumaniştilor pare apă chioară. Eforturile depuse de mii de ani pentru a prelungi viaţa n‑au scos totuşi moartea din scenă. Or fi vieţile noastre mai lungi astăzi, dar până la urmă tot murim.
Altă cale de a privi vecinătatea noastră cu neantul este de‑a o înfrunta făţiş, ca în luptele cu tauri: fără subterfugii, fără plase de siguranţă, fără cosmetizări. Ne aruncăm cu capul înainte, cu ochii larg deschişi, având mereu în minte nimicul. Să ne amintim datele fundamentale ale condiţiei noastre: nimic în faţa noastră, nimic înapoia noastră. Dacă ne frământă vecinătatea cu neantul şi nu reuşim să înghiţim viaţa veşnică promisă de religie sau dacă nu ne permitem o prelungire biotehnologică a vieţii, s‑ar putea să fie calea potrivită. Fireşte, nu este nici uşoară, nici blândă – mai ales pentru taur. Fiindcă, la urma urmei, noi asta suntem: taurul care aşteaptă să fie doborât, nu toreadorul care‑l doboară şi pleacă apoi la treburile lui.
„Fiinţele umane sunt astfel alcătuite – spune Simone Weil –, încât cei care zdrobesc nu simt nimic; cel zdrobit simte ce se petrece.” (2) Oricât de pesimist ar suna, nu există formă mai înaltă a cunoaşterii umane decât aceea care ne permite să înţelegem ce se petrece – să vedem lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum ne‑ar plăcea să fie. Şi apoi, un pesimism neabătut e pe deplin posibil. Respectând prima poruncă a pesimistului („Când te îndoieşti, alege ce‑i mai rău!”), nu vom fi niciodată luaţi prin surprindere. Pe calea asta, nimic nu ne va descumpăni, orice s‑ar întâmpla şi oricât de rău ar fi. De aceea, cine îşi înfruntă vecinătatea cu neantul privind‑o în faţă reuşeşte să rămână stăpân pe sine, ducând o viaţă impasibilă şi văitându‑se doar rareori. Căci s‑a aşteptat dintotdeauna la ce‑i mai rău.
Mai presus de toate, faptul de a privi cu ochii larg deschişi ne permite să ne desprindem, cât de cât demn, din încâlceala existenţei umane. Viaţa este o boală cronică ce dă dependenţă, aşa că avem mare nevoie de un leac.
Terapia prin eşec pe care o propun în această carte poate părea surprinzătoare. După cultul deşănţat închinat succesului, prestigiul eşecului e la pământ. În lumea noastră, nimic nu pare a fi mai rău decât eşecul – bolile, năpastele şi chiar prostia congenitală nu înseamnă nimic prin comparaţie. El merită însă o soartă mai bună. De fapt, în multe privinţe, e ceva cât se poate preţios.
A eşua este un lucru esenţial pentru noi, ca fiinţe umane. Felul în care ne raportăm la eşec ne defineşte, în vreme ce succesul este auxiliar şi efemer, şi nu e prea revelator. Fără succes putem trăi, dar am trăi degeaba dacă nu ne‑am împăca cu imperfecţiunea şi precaritatea noastră, ca și cu faptul că suntem muritori – care sunt tot atâtea manifestări ale eşecului.
Eşecul pune o distanţă între noi şi lume, precum şi între noi şi ceilalţi; o distanţă care ne dă senzaţia acută că suntem inadecvaţi, că nu suntem sincronizaţi cu lumea şi cu ceilalţi, că ceva e nelalocul lui. Toate astea ne fac să ne întrebăm cu gravitate ce loc ocupăm sub soare. Şi ar putea fi cel mai bun lucru care ni se întâmplă: această trezire existenţială este exact lucrul de care avem nevoie dacă vrem să înţelegem cine suntem. Nicio vindecare nu e posibilă dacă nu e precedată de această înţelegere.
Dacă ai experienţa unui eşec, dacă te simţi stingher şi nu‑ţi găseşti locul, nu opune rezistenţă acestui simţământ – urmează‑l. El îţi spune că te afli pe drumul cel bun. Om trăi noi în această lume, dar nu suntem ai ei. Înţelegerea acestui fapt este începutul trezirii, iar ea pune eşecul, oricât de neînsemnat ar fi, în miezul unei importante căutări spirituale.
Cum aşa, poate eşecul să‑mi salveze viaţa? veţi întreba. Da. Cu condiţia să‑l întrebuinţăm cum se cuvine. Felul în care poate fi el utilizat cu folos este povestea pe care încearcă s‑o spună această carte. După cum veţi afla la timpul potrivit, departe de a fi acea catastrofă absolută înfăţişată de răuvoitori, eşecul poate face minuni pentru împlinirea, vindecarea şi edificarea noastră. Dar nu va fi uşor, fiindcă eşecul este o treabă complicată. E ca păcatul originar din povestea biblică: toată lumea îl poartă în sine. Indiferent de clasă, castă, rasă sau sex, suntem născuţi să eşuăm. El intră în joc de‑a lungul întregii noastre vieţi şi e transmis şi celorlalţi. La fel ca păcatul, poate fi înjositor, ruşinos şi greu de acceptat. Am spus şi „urât”? Da, e şi urât – urât ca păcatul, cum se zice. Şi poate fi la fel de crud, nesuferit şi dezastruos ca viaţa însăşi.
Totuşi, în ciuda universalităţii sale, eşecul e în genere ignorat, trecut cu vederea sau prea puţin cercetat. Ba mai rău: e transformat într‑un lucru la modă de către pontifi ai dezvoltării personale, magicieni din publicitate şi directori de multinaţionale ieşiţi la pensie, care nu ştiu cu ce să‑şi ocupe timpul. Toţi aceştia batjocoresc eşecul, încercând – fără pic de ironie – să‑i schimbe eticheta şi să‑l vândă nici mai mult, nici mai puţin decât ca pe o treaptă spre succes.
Negustorii ambulanţi care vând eşec travestit în succes au reuşit, între altele, să facă praf profunda şi sumbra vorbă a lui Samuel Beckett – pesemne că o ştiţi. Lucrul pe care uită însă invariabil să‑l pomenească este că, în următoarea propoziţie, imediat după expresia pe care ei o citează la nesfârşit, Beckett propune ceva şi mai bun decât „să greşim mai bine”, propune să greşim mai rău: „Încearcă iar. Greşeşte iar. Mai bine. Sau mai bine mai rău. Greşeşte mai rău. Tot mai rău. Până la greaţa de tot. Vomitând tot.” (3)
Nu întâmplător era Beckett prieten cu Cioran, care îi scria cândva: „Printre ruinele tale mă simt la adăpost” (4), „Greaţă de tot”, „vomitând tot” – greu de găsit o descriere mai bună a nefericitei noastre situaţii. Dacă pentru Beckett eşecul duce la împlinire şi la uşurarea grelei apăsări a vecinătăţii noastre cu nimicul, atunci Elogiu eşecului este o carte beckettiană.
Dar, v-ați putea întreba, cum am putea deosebi adevăratul eşec de cel fals, de eşecul vândut de pontifii dezvoltării personalităţii? E simplu: eşecul e întotdeauna însoţit de umilitate. Dacă nu e însoţit de ea, nu este autentic, e doar „o treaptă spre succes” – altfel spus, o autoamăgire. Şi nu duce la vindecare, ci la o apăsare şi mai mare.
Elogiu eşecului nu urmăreşte deci eşecul ca un scop în sine, ci umilitatea căreia îi dă naştere şi procesul de vindecare pe care‑l declanşează. Numai umilitatea – „respectul dezinteresat pentru realitate”, cum o defineşte Iris Murdoch – ne va permite să sesizăm ce se petrece. Devenind smeriţi, vom şti că ne aflăm pe calea către vindecare, căci atunci începem să ne desprindem din încâl‑ceala existenţei.
Aşadar, dacă urmăriţi succesul fără umilitate, puteţi închide liniştit această carte: n‑o să vă fie de niciun ajutor, o să vă împingă doar spre o și mai mare rătăcire.
În genere, nu reuşim să luăm în serios eşecul. Ne tulbură chiar şi ideea de a‑l privi mai îndeaproape; nu vrem să‑l abordăm, de frică să nu ne molipsim. Lucru înduioşător, dacă ne gândim că am venit pe lume gata infectaţi de el.
