Cel mai recent roman al scriitorului englez Julian Barnes spune povestea unei profesoare universitară, Elizabeth Finch, văzută prin ochii impresionabili ai studentului ei, Neil. Acesta se înscrie la cursul ei de cultură și civilizație unde este fascinat de stoicismul și înțelepciunea femeii. Dincolo de un studiu de personaj, cartea, un mix între ficțiune și non-ficțiune, explorează și teme din lumea artei, istoriei sau a libertății de exprimare.
Elizabeth Finch
Elizabeth Finch nu era sub nicio formă o persoană publică. N-o să aflaţi mare lucru dacă o s-o căutaţi pe Google. Dacă mi s-ar cere s-o caracterizez profesional, aş spune că era un cărturar independent. S-ar putea să sune a eufemism, chiar a truism. Dar înainte de găzduirea oficială a cunoaşterii în mediile academice, existau o mulţime de bărbaţi şi femei de o mare inteligenţă, care îşi urmăreau propriile interese în particular. Bineînţeles, cei mai mulţi aveau bani, unii erau excentrici, iar câţiva, nebuni cu acte. Însă banii le permiteau să călătorească şi să cerceteze ce şi unde aveau nevoie, fără presiunea publicării, a depăşirii unor colegi sau a mulţumirii şefilor de catedră.
N-am ştiut niciodată cum stătea Elizabeth Finch în plan financiar. Îmi închipuiam că avea bni din familie sau o moştenire. Deţinea un apartament în vestul Londrei, în care nu pusesem piciorul niciodată; părea să trăiască frugal; presupun că îşi aranjase orarul ca să aibă timp pentru burse private, independente. Publicase două cărţi: Femei explozive, despre anarhistele din Londra dintre 1890 şi 1910, şi Miturile noastre necesare, despre naţionalism, religie şi familie. Amândouă erau mici şi niciuna nu se mai găsea. Pentru unii, un cărturar independent ale cărui cărţi sunt indisponibile ar putea fi un personaj rizibil. Prin contrast cu puhoaiele de proşti şi de plicticoşi titulari pe post, care ar fi făcut bine să-şi ţină gura.
Unii dintre studenţii ei şi-au făcut apoi un nume. Iar ea este amintită în câteva cărţi de istorie medievală şi de gândire feminină. Dar n-a fost cunoscută de cei care n-o cunoşteau.
Ceea ce se poate înţelege de la sine. Atâta doar că astăzi, în peisajul digital, prietenii şi urmăritorii au ajuns să aibă sensuri diferite şi diluate. Mulţi oameni se ştiu unul pe altul fără să se cunoască absolut deloc. Şi sunt mulţumiţi de superficialitatea lor.
S-ar putea să mă credeţi de modă veche (dar cazul meu nu e relevant). S-ar putea s-o credeţi pe Elizabeth Finch la fel de – dacă nu şi mai – de modă veche. Însă dacă a fost, n-a făcut-o în felul tradiţional, acela de-a întruchipa o generaţie anterioară, ale cărei adevăruri se dovediseră între timp palide şi veştejite. Cum să vă spun? Nu se ocupa de adevăruri ale generaţiilor precedente, ci ale epocilor precedente, adevăruri pe care le ţinea în viaţă, dar pe care alţii le părăsiseră. Şi nu mă gândesc la lucruri din categoria „a fost o conservatoare/liberală/socialistă de modă veche“. S-a situat în afara epocii ei în multe feluri. „Să nu vă lăsaţi amăgiţi de timp“, ne-a spus ea cândva, „şi să nu vă-nchipuiţi că istoria – mai cu seamă istoria intelectuală – este liniară.“ Era superioară, automulţumită, europeană. Şi chiar în timp ce scriu cuvintele astea, mă opresc, fiindcă aud în cap ceva ce ne-a spus la un moment dat la curs: „Şi ţineţi minte, ori de câte ori daţi peste un personaj de roman şi cu atât mai mult peste o biografie sau o carte de istorie redusă la şi ambalată în trei adjective, nu vă încredeţi în acea descriere.“ E o regulă de bază pe care încerc s-o respect.
Clasa s-a împărţit în grupuri şi bisericuţe, prin obişnuita metodă a hazardului şi a scopului. Un criteriu de scindare se baza pe băuturile de după ore: bere, vin, bere şi/ sau vin şi/sau orice altceva la sticlă, suc de fructe, absolut nimic. Grupul meu, care se mişca uşor între bere şi vin, consta în Neil (adică eu), Anna (olandeză şi prin urmare revoltată uneori de frivolitatea englezească), Geoff (provocator), Linda (labilă emoţional, indiferent dacă era vorba de studiu sau de viaţa însăşi) şi Stevie (urbanist care căuta ceva în plus). Una dintre legăturile noastre era, paradoxal, faptul că se întâmpla foarte rar să cădem de acord în vreo privinţă, în afară de inutilitatea guvernului, oricare ar fi fost, cvasicertitudinea inexistenţei lui Dumnezeu, viaţa care trebuia trăită şi insuficienţa permanentă a gustărilor de la bar în ambalaje care făceau zgomot. Era o perioadă dinaintea laptopurilor la ore şi a reţelelor de socializare după ele, când ştirile veneau din ziare, iar cunoaşterea venea din cărţi. Era o perioadă mai simplă sau mai monotonă? Sau ambele?
— Monoteism, a spus Elizabeth Finch. Monogamie. Monotonie. În felul ăsta nu începe nimic bun.
S-a întrerupt o clipă.
— Monogramă, un semn de vanitate. Monoclu, idem. Monocultură – o precursoare a morţii Europei rurale. Sunt pregătită să recunosc utilitatea unei căi ferate monoşină. Există mulţi termeni ştiinţifici neutri pe care de asemenea sunt pregătită să-i recunosc. Însă acolo unde prefixul se aplică treburilor omeneşti... Monoglot, semnul unei ţări închise şi care se autoamăgeşte. Monokini, sau chiar mankini, hazlii şi ca articole, şi ca vocabule. Monopol – şi nu mă refer la jocul cu piese pe tablă –, întotdeauna un dezastru dacă-i dai timp. Monorhidie: o disfuncţie de compătimit, dar de nedorit. Întrebări?
Linda, care părea adeseori să sufere de pe urma a ceva ce singură descria pitoresc drept „necazuri ale inimii“, a întrebat neliniştită:
— Ce aveţi împotriva monogamiei? Nu aşa vor să trăiască majoritatea oamenilor? Nu la asta visează majoritatea?
— Fereşte-te de visuri, a răspuns Elizabeth Finch. De asemenea, ca regulă generală, fereşte-te de lucrurile la care aspiră majoritatea.
S-a oprit, i-a zâmbit cu jumătate de gură Lindei şi s-a adresat întregii clase prin intermediul ei.
— Monogamia forţată e totuna cu fericirea forţată, ceea ce ştim că nu e cu putinţă. Monogamia neforţată ar putea să pară posibilă. Monogamia romantică ar putea să pară de dorit. Însă în mod normal prima se transformă într-o versiune de monogamie forţată, pe când a doua are toate şansele să devină obsesivă şi isterică. Şi prin asta se apropie mult de monomanie. Ar trebui să deosebim întotdeauna între pasiunea reciprocă şi monomania împărtăşită.
Am tăcut cu toţii, asimilând cele auzite. Cei mai mulţi dintre noi avuseseră parte de experienţa sexuală medie şi amatoristică a generaţiei: adică mult prea mult după părerea generaţiei precedente şi jalnic de puţin din punctul de vedere al următoarei, care venea tare din urmă. Ne întrebam, de asemenea, cât de mult din ceea ce ne spunea provenea din experienţa personală, dar niciunul dintre noi nu îndrăznea să întrebe.
Spre lauda ei, Linda a aprofundat chestiunea.
— Deci spuneţi că n-are absolut niciun rost?
— Cum ne spune spiritualul domn Sondheim?
Şi Elizabeth Finch chiar a cântat pe jumătate.
Imagine principală generată de Midjourney AI.
