Întâlnirile cu evrei originari din România care au ajuns bine în profesiile lor în altă parte te provoacă mereu la exerciții contrafactuale. Cum ar fi fost dacă oamenii ăștia ar fi rămas în România? Ar fi ajuns ceea ce au ajuns? Probabil că nu, în majoritatea cazurilor. (Scriu acest text pe bancheta din spate a unei mașini în care se găsește și doctorul Zvi Bercovici, medicul personal al premierului israelian Benjamin Netanyahu, specialist cu o carieră științifică impresionantă, originar din Tg. Lăpuș, dintr-o familie care a avut de suferit în timpul Holocaustului). Ar fi fost țara mai bine cu ei? Probabil că da. Ar fi trăit o viață liniștită? Sigur, nu. Sub fascism și comunism nu există liniște decât pentru morți.
Elie Wiesel spunea odată: „Am părăsit (România)? Nu! Ca scriitor și ca profesor, trebuie să spun adevărul. Cuvântul «părăsit» nu e corect, nu e adevărat. Am fost izgoniți. Izgoniți ca niște câini râioși. Și nimeni n-a avut milă! Iar când mă întorc, a doua oară, a treia oară, vin pentru că vreau să revin. Mă atrage ceva spre Sighet? Și de ce oare nu? Aici e casa mea, aici a fost copilăria mea, aici am învățat primele cuvinte, aici am învățat prima rugăciune și primul cântec despre Ierușalaim. Aici am visat despre un stat evreiesc și aici am visat că va veni Mesia și va izbăvi toate popoarele. Dar când vin aici, nu pot rămâne. Am un sentiment ciudat, că trebuie să fug. Poate știți voi de ce?”
Astăzi vorbim mai mult și mai deschis despre Holocaust și antisemitism. Dar și iudeofobia face din nou ravagii și probabil nu a dispărut niciodată, doar a fost ținută ascunsă.
Întrebarea de la urmă sună diferit în funcție de epocă. Astăzi vorbim mai mult și mai deschis despre Holocaust și antisemitism. Dar și iudeofobia face din nou ravagii și probabil nu a dispărut niciodată, doar a fost ținută ascunsă. În care parte te uiți ca să dai răspunsul corect? Pe 10 septembrie 2017, la Sighet a fost organizat un marș în memoria lui Elie Wiesel. A fost un moment emoționant. Au participat în jur de 1.500 de persoane, câteva sute de evrei, din România, Israel și alte țări, restul creștini, localnici organizați de Primărie sau veniți din proprie inițiativă ca să onoreze momentul. Pe când mergeam cu lumânarea în mână, în acest marș, spre gara de unde au fost deportați evreii din Sighet în 1944, un tânăr de vreo 18 ani, frumos, bine îmbrăcat, a tăiat drumul unui grup de țărani îmbrăcați în costume populare, aflat în coloană, și a scrâșnit: „F...-i în gură de jidani. Bine le-a făcut Hitler!” Nimeni nu i-a dat atenție pentru că era doar el. Doar că în Holocaust au contat unii ca el, înverșunați și direcționați ideologic. Cu antisemitismul, ca și cu alte „-isme” radicale, nu știi niciodată. Foarte puțini pot să facă foarte mult rău. Așa că autoritățile ar trebui să o lase mai moale cu triumfalismul și minimalizările. În presa interbelică erau citate lunar discursuri de oameni politici care spuneau că România este tolerantă și ospitalieră și că nu are o problemă cu antisemitismul. Și am văzut ce s-a întâmplat, mai ales după 1938. Dar și înainte. Aceeași presă arată că tot lunar, în toți anii perioadei interbelice, s-au înregistrat incidente grave antisemite și violențe, fizice sau simbolice, împotriva evreilor. Iar lucrurile nu s-au terminat nici după 1945. Această istorie va fi scrisă într-o zi.
Dacă ne uităm la sondaje de opinie și dacă suntem realiști, admitem că mare lucru nu s-a schimbat în percepții în ultimul deceniu, de când se face mai multă educație pe tema Holocaustului și antisemitismului. Ceea ce nu înseamnă că educația este inutilă. Putea fi mai rău, în vremurile tulburi pe care le trăim, în care decăderea antidemocratică pare virală în Europa. Sondajele ne spun, odată în plus, că schimbările de percepții se produc greu și că este nevoie de răbdare și pricepere. Iar educația nu este propagandă pe stadioane și nici învățare autoritară.
Din timpul Holocaustului știm că nu contează neapărat majoritățile iluzive, pasive. A contat mai mult comportamentul criminal al unor structuri statele și furia distructivă a unor minorități active. Marele câștig al României după Raportul Final al Comisiei Wiesel este că s-a schimbat întrucâtva atitudinea statului și a elitelor politice și intelectuale față de subiect. După cum îmi spuneau Rafael Schaffer, Prim rabinul României, și Liviu Beris, cunoscutul supraviețuitor al Holocaustului, cu care am băut cafeaua de dimineață într-un Sighet liniștit, cu antisemitismul este greu de luptat, dar măcar se pot schimba manifestările la nivel public.
Când Wiesel rostea vorbele impresionante citate mai sus era anul de grație 1984, iar supraviețuitorul Auschwitz-ului se afla chiar la Sighet, la invitația Federației Comunităților Evreiești conduse de Moses Rosen. Acesta prinsese curaj de câțiva ani să scoată comemorările Holocaustului din cadrul limitat al lumii evreiești. Era vorba, știm astăzi, de o libertate cu coordonate strict stabilite. Regimul comunist începuse să vorbească public despre Holocaustul din Transilvania de Nord, dar continua să tacă pe tema Transnistriei. Disputele naționaliste cu Ungaria au făcut din povestea tragică a evreilor ardeleni muniție în războiul propagandistic cu statul vecin. Iar Rosen și autoritățile comuniste se foloseau reciproc. Acestea din urmă creditau mitul influenței evreiești universale și au crezut că pot folosi situația pentru a capta bunăvoința Statelor Unite, Israelului și altor state occidentale, în atingerea unor obiective de politică externă. Rosen profita și el de moment pentru a extinde sfera manifestărilor Federației. Centrul de Istorie al Federației (pe care cu onoare îl conduc astăzi) a publicat atunci o mică lucrare despre Holocaustul din Transilvania, care punea în circuit științific lucruri nemaiauzite până atunci în istoriografia comunistă.
Între 1944-1948, în România tranziției spre comunism, s-a putut vorbi cât de cât despre suferințele evreilor. Au fost publicate cărți de memorii, ziarele au spus povestea unora dintre cei întorși din lagăre, au fost deschise câteva gropi comune (la Sărmaș, în Pădurea Bungur, la Stânca Roznovanu etc) și au fost reflectate public procesele criminalilor de război. După 1948, s-a așternut liniștea, arhivele s-au închis, iar subiectul a devenit tabu ideologic. Din anii ’60, după turnura naționalistă a regimului comunist (influențată, printre altele, și de reabilitarea unor intelectuali naționaliști activi în perioada interbelică și în timpul regimului Antonescu). În anii ’70 a fost scrisă, cu voie de la Partid, o carte despre pogromul de la Iași care dădea vina în totalitate pe germani. Securitatea a elaborat, pentru uz interne, o lucrare despre Holocaustul din România, în care, la fel, germanii erau văzuți ca principali vinovați pentru crime comise, știm astăzi, de autoritățile române. Jean Ancel era urmărit cu strictețe când venea în România, în anii ’80, iar limbajul ofițerilor de Securitate din dosarele deschise pe numele lui Ancel seamănă izbitor cu limbajul antonescian.
Urmărit cu strictețe a fost și Elie Wiesel, în timpul vizitei din 1984, așa cum aflăm din dosare aflate astăzi la CNSAS. Dar Wiesel avea avantajul reputației internaționale extraordinare și protecția de care se bucura ca trimis special al președintelui american. Înainte de orice, însă, avea curajul de a spune, în orice situație, ce gândea. Considera că aceasta îi este datoria, mai ales după ce a văzut pe propria piele ce au însemnat tăcerea și amorțeala morală în timpul Holocaustului. Imensa autoritate morală de care se bucura Wiesel, pe care am simțit-o și ca membru al Comisiei Wiesel, a fost obținută nu prin triumfalism etic, cu o poveste despre victoria finală a binelui asupra răului, ci prin curajul de a vorbi despre imensa prăbușire morală din timpul Holocaustului, în care răul a fost posibil și ca urmare a abandonului celor buni.
FOTO main: Elie Wiesel, în timpul vizitei sale în România din 1984. Sursa: Arhiva Casei Memoriale Elie Wiesel din Sighet
