Acum câteva luni am stat de vorbă la Cannes cu Elia Suleiman, cu o zi înainte ca filmul lui, It Must Be Heaven, să fie distins cu Mențiunea Specială a Juriului și cu Premiul FIPRESCI în Competiție. E paradoxal, dar poate logic: pe cât de mut e cineastul palestinian în filmele regizate de el – în care și joacă, pe atât de locvace e în interviuri.
Discuția cu el, la care am participat alături de alți patru jurnaliști străini, n-a putut evita situația politică a palestinienilor, prilej pentru mine să repar o gafă pe care am făcut-o în 2012, când l-am cunoscut la Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest și i-am spus că e „palestinian din Israel“. Elia Suleiman revine în România la același festival (București, 18-27 octombrie 2019), pentru a prezenta filmul It Must Be Heaven.
Născut la Nazaret în 1960, Elia Suleiman e un cineast cunoscut, deși a făcut doar cinci lungmetraje de ficțiune începând cu Chronicle of a Disappearance, premiat pentru debut la Veneția în 1996. Din 2002, Cannes-ul l-a luat sub o aripă și i-a selecționat în Competiție Divine Intervention (2002, Premiul Juriului și Premiul FIPRESCI), The Time That Remains (2009) și It Must Be Heaven (2019).
Deși neagă că s-ar fi inspirat din Jacques Tati, pretextând că i-ar fi văzut filmele de-abia după ce a început el însuși să facă filme, Suleiman e pe aceeași filieră cu cineastul francez datorită umorului sec și a tipului de personaj pe care singur îl interpretează în filmele sale - un alter ego al lui însuși, dar unul care nu vorbește, doar observă accentele tragi-comice, absurde ale lumii înconjurătoare, mai ales situația palestinienilor și relația cu vecinii israelieni. Filmele lui sunt cel mai adesea o succesiune de scheciuri, în care dialogurile lipsesc ori sunt înlocuite de rare monologuri.
În It Must Be Heaven, după ce își observă vecinul israelian că pune stăpânire pe lămâiul lui din curtea comună, eroul lui Suleiman pleacă în lume pentru a compara ce e acasă cu ce au alții. Surpriza va fi să constate că situația nu e foarte diferită. La New York toată lumea poartă arme (inclusiv copiii), iar la Paris se pare că e război (așa crede el, neștiind că e ziua națională), iar polițiștii zboară pe hoverboard-uri pe străzile pustii (imagine care lui Tati poate că i-ar fi plăcut.). Altfel spus, eroul lui Suleiman are experiența străinătății ducându-și propria cochilie în spinare.
It Must Be Heaven va fi distribuit în România de Independența Film la începutul lui 2020.
Scena în care mergeți la Paris și vorbiți cu producătorul care nu vrea să vă sprijine (și care e interpretat chiar de producătorul dumneavoastră, Vincent Maraval) are ceva autobiografic?
Mult din experiența mea a intrat în acest film, iar momentul respectiv se bazează pe ceva care mi s-a întâmplat acum 20 ani, când mă pregăteam de primul lungmetraj. Am folosit acea amintire pentru că aveam nevoie de un pretext pentru a construi o narațiune. Construiesc toate filmele mele din tablouri, imagini și sunete, dar e nevoie să le leg printr-o poveste.
A fost oricum amuzant. Lui Vincent Maraval i-a plăcut foarte mult scenariul și ne întrebam la un moment dat dacă nu ne trebuie o structură narativă pentru o astfel de scenă. Așa mi-a venit ideea să-l pun pe el în rolul producătorului – ceea ce e neadevărat, pentru că noi lucrăm împreună, spre deosebire de situația din film, unde producătorul refuză să-mi sprijine proiectul pentru că nu e suficient de palestinian.
Dar scena în care Gael García Bernal vă face cunoștință la New York cu un producător care, când aude că sunteți din Palestina, spune: „It is funny already” („Deja e amuzant”)?
E inspirată din întâlnirea mea reală cu Clint Eastwood. Un regizor ne-a făcut cunoștință și i-a spus: „El este Elia Suleiman. E palestinian, dar face filme amuzante”.
Și Eastwood ce-a zis?
„Shit happens”. (Râde.) Am încercat să pun mâna pe Eastwood ca să joace în film, dar nu putea, era ocupat.
Americanii care poartă cu toții arme sunt o trimitere la Trump?
Nu doar la el. Nu Trump a început problema cu armele. Acest lobby ține de câteva decenii. Trump n-a făcut prea multe în afara faptului că s-a exprimat foarte brutal și deschis pe acest subiect, dar cred că și ceilalți președinți americani au susținut lobby-ul armelor. Se spune despre Trump că e the new evil, dar eu cred, mai degrabă, că duce mai departe răul moștenit de la predecesorii lui, de la multinaționale, de la industria armamentului. El e doar o jucărie.
De ce ați filmat It Must Be Heaven în Paris și New York? Dacă îmi aduc bine aminte, e prima dată când personajul pe care îl interpretați – și care e un alter ego al dumneavoastră, călătorește în afara granițelor Palestinei.
Am trăit câte 14 ani în fiecare dintre aceste două orașe. De fapt, teama mea a fost să nu devin ca acei cineaști care se comportă ca niște turiști atunci când ies din mediul lor. Orașul de origine e bogat în sunete și imagini, dar orașele în care eroul se deplasează nu mai reușesc să fie la fel de dense și se transformă în niște clișee turistice. Întâmplarea a făcut să fi trăit la Paris și New York, ceea ce-mi permite să pot simți aceste locuri. Deși m-am mutat de multă vreme din New York, continui să-l vizitez, deci am încredere că imaginea mea despre el nu va dispărea.
E important ca fiecare țară să-și păstreze caracteristicile și, mai ales, umorul care diferă de la un loc la altul - pentru că locul determină umorul, nu invers. Același lucru se poate spune și despre maniere, despre cultură, despre o anumită calitate a simțurilor. Dar asta nu se aplică decât la țările pe care le cunosc. Dacă ar fi să merg să lucrez într-o țară cu totul nouă, cum a fost cazul Cubei, unde am făcut un scurtmetraj pentru filmul-omnibus 7 Days in Havana (2012), am nevoie să integrez acest sentiment particular al țării într-o narațiune.
E cumva surprinzător că, spre deosebire de celelalte lungmetraje ale dumneavoastră, în care personajul pe care-l interpretați nu scoate nici un cuvânt, în It Must Be Heaven spuneți doar „I’m Palestinian”. Ce v-a determinat să vorbiți?
Chiar și cuvintele astea am vrut să le scot, dar n-am putut. Cum nu am scos nici un cuvânt în filmele de până acum, m-am gândit că aș putea face o mică variație. Mi s-a părut mai amuzant să spun doar „I’m Palestinian”, deși asta nu înseamnă că am început să vorbesc. În continuare nu-mi place să am multă vorbărie în filme. Oricum, în filmele mele nici nu există mult dialog - uneori e câte un monolog mai lung, tocmai pentru că nu vreau să folosesc limbajul vorbit ca pe un instrument de livrat informație. Prefer să folosesc la maximum forța imaginilor și a poveștii. Căci despre asta e cinemaul, despre imagini.
Dar ce pot spune e că atunci când încep să scriu un scenariu, fiind legat de condiționările de stare ale acelui moment, de oboseală sau de lipsa inspirației, mi se întâmplă să pun vreo două dialoguri pentru a-i da drumul și pentru a crea un soi de continuitate. Dar când, la al doilea draft văd dialogurile, mă întreb: „Ce-i cu asta? Prea arăt cu degetul”, și încep să tai din dialog, astfel încât la ultima variantă de scenariu rămân foarte puține cuvinte. Iar când încep să filmez, le arunc și pe alea. Când încep să dibui acel limbaj cinematografic care-i cel mai apropiat modului meu de a vedea cinemaul, nu mai au rost cuvintele, iar spectatorul nu mai are nevoie de nici un fel de traducere. Îi rămâne doar plăcerea de a savura ca atare experiența cinematografică.
Puteți explica puțin scena în care femeia cară cele două ulcioare cu apă ducându-le pe rând, ca într-un fel de cusătură „punctul înaintea acului”? E vreo metaforă aici?
Nu e apă, e iaurt, iar scena nu e nici un fel de metaforă – de altfel, nu cred că sunt prea multe metafore în filmele mele. Femeia asta a existat în viața mea, e o beduină care locuia la 10-15 km de Nazaret, unde venea pe jos ca să-și vândă iaurtul. N-avea bani de transport și căra ulcioarele în felul ăsta până când am început eu s-o ajut. Tot atunci a început și mama mea s-o ajute pe ea și pe copiii ei, așa că am devenit un fel de prieteni de familie. Fiul ei era păstor. Am început să-mi petrec timpul cu el - de altfel, prima imagine pe care am filmat-o a fost în compania lui.
Câți ani aveați?
Vreo 20. Aveam o cameră VHS. Prima mea imagine de cineast a fost un portret din profil al unei capre care mesteca. Am fost atât de fascinat de capra aia încât am lăsat camera să meargă vreo 10 minute. Pur și simplu am uitat s-o opresc. Păstrez și azi materialul.
Dar imaginea Parisului cu străzile goale străbătute de femei frumoase?
Personajul meu ajunge într-o țară despre care crede că e un fel de paradis, dar cără cu el o anumită imagine a locurilor de unde vine. Ajunge pe 14 iulie, nu știe că e sărbătoarea națională și, când vede avioanele și tancurile, crede că a început războiul. Pentru el n-ar fi nimic de mirare ca războiul să existe și în alte locuri din lume.
V-am intervievat acum câțiva ani, când ați venit la Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, și am făcut spus un lucru care v-a enervat - că sunteți „palestinian din Israel”, iar acum am văzut acest lucru în film și mă întreb dacă mai multă lume v-a spus asta sau am fost doar eu☺.
De fapt, se poate spune și mai rău.
V-ați enervat foarte tare atunci.
Chiar? E bine. (Râde.) Înseamnă că sunt constant în convingeri. Li se spune și mai rău palestinienilor care trăiesc înăuntrul granițelor Israelului – arabi israelieni. Mă bucur că ați amintit de asta pentru că Israelul în continuare nu vrea să ne recunoască naționalitatea palestiniană. E o negare totală a noastră ca oameni cu o identitate și cu un trecut. Nimeni nu vrea nici până azi să discute despre cine suntem și de unde venim, ca și cum istoria ar fi început în 1948 și nici un palestinian n-ar fi fost aici când au venit evreii. De fapt, evreii au venit ca forță de ocupație și i-au dat pe acești oameni afară.
Când vezi cât de oarbă poate fi istoria... Cine sunt acești refugiați din Orientul Mijlociu? Sunt oameni din Jaffa, din Haifa, din Nazaret și din întregul Israel care au fost izgoniți. Adevărul e că Israelul e un stat fascist de când îl știm, un stat opresiv. Ca să nu mai spun că și Europa e de vină pentru ce s-a întâmplat, dar nici ea nu vrea să-și amintească.
Acestea sunt lucruri pe care nu cred că le-aș pune ca atare într-un film. In The Time That Remains am spus povestea tatălui meu care a fost torturat, dar în It Must Be Heaven sper ca prin umorul situațiilor și prin repetarea cuvântului „palestinian” oamenii să-și aducă aminte și să vrea să afle cine sunt oamenii ăștia și de ce cauza lor e de mai bine de 70 de ani o cauză pierdută. Mai mult de 70 de ani de chin, discriminare, torturi, expulzări, anexări - și nimeni nu vrea să vorbească despre asta.
Mai aveți casa din Nazareth?
Da, e casa părintească.
Credeți în soluția a două state separate?
Nu. Această propunere s-a făcut de multă vreme și se face mai ales azi, dar o găsesc ridicolă. Cred că singura soluție care ne-ar putea cădea din cer (ceea ce nu se va întâmpla) e ca pur și simplu să locuim împreună în același loc. Dar cum faci astfel încât cei care au fost până acum nedreptățiți să fie tratați corect de acum înainte? Și cum să ai două state când oamenii aceștia au fost expulzați din casele de pe teritoriul de azi al Israelului?
Spuneți că nu mai vreți să faceți filme politice dar, pe de altă parte, spuneți că nici oamenii nu vor să vorbească despre Palestina.
În ce mă privește, nu mai e nimic de spus despre problema Palestinei. Această ocupație trebuie să ia sfârșit. Deja nu mai e vorba despre a atrage atenția asupra unei situații geopolitice. Toată lumea știe despre ce-i vorba, dar neagă și continuă să colaboreze cu Israelul, mai ales statele europene. Cui îi pasă de Trump și de atitudinea pro-israeliană a Americii când europenii înrăutățesc lucrurile? Europenii se poartă de parcă ar avea față umană dar, de fapt, susțin această opresiune. Uitați-vă la situația din Yemen!
Procesul continuă și nu e vorba doar despre Palestina. E o situație globală. Trăim vremuri alienante fără să ne privim în oglindă și fără să ne întrebăm încotro mergem. Eu mă gândesc la filme mai mult ca la un soi de călătorie spirituală care ar trebui să ne facă să înțelegem ce ar trebui făcut. Nu fac filme pentru a emite sloganuri, ci pentru ca oamenii să descopere un soi de plăcere, iar din această plăcere și din aceste zâmbete să vină, poate, o căutare de sine.
Însă nu mă folosesc de vreo strategie. Pentru mine cinemaul nu ține de rezolvarea problemelor lumii - de fapt, nici nu cred că cinemaul poate rezolva ceva. Dar cred că ne putem lega unii de alții prin niște momente de tandrețe, astfel încât să nu renunțăm la calitatea noastră umană în fața unui guvern sau unei multinaționale consumeriste sau unei armate. Suntem aici și vrem puțină tandrețe, umor, afecțiune. Un moment plăcut, pentru că asta e tot ce avem. Cred că asta vreau să fac și, mai ales, să spun: să ne agățăm de orice e legat de umanitatea noastră și să credem în nonviolență, altfel ne apucă disperarea.
Nu mai e de mult vorba doar despre Palestina; violență, bombe, atacuri sunt peste tot. E o acumulare spre un dezastru care se apropie. Și nu cred că exagerez pentru că, uitându-mă înapoi în istorie, am sentimentul că trăim ca în momentele de dinaintea izbucnirii celor două războaie mondiale.
Neîntâmplându-se lucruri prea amuzante, tot ce vreau e un soi de consolare. Tot ce îmi doresc e ca spectatorii să se bucure de filmele mele și, dacă au chef, să mănânce ceva bun după și să simtă că viața mai merită trăită.
Mai gătiți?
Desigur. Tot timpul experimentez, nu repet aceleași rețete. Aproape că încerc să mă pierd, astfel încât să n-am nici un sprijin în concret și să fiu nevoit să mă bazez pe subconștient. Când călătoresc într-o țară nouă, caut un ingredient nou de la care să plec. E ca și cum aș face un film – mă uit la ingrediente și încerc să-mi imaginez ce se întâmplă dacă le pun laolaltă. La fel construiești și imaginile. Când îmi vine o idee pentru un scenariu, întotdeauna mă apuc de gătit și gătesc vreo șapte ore până uit de film, dar de fapt asta mă ajută să gândesc mai bine. Creez pe dinăuntru.
Umorul e un condiment de care aveți nevoie pentru a trăi?
Cred că pentru noi toți umorul e un mod de a supraviețui în lume. Nu mă gândesc la el ca la o nevoie sau ca la o strategie sau ca la un bun pe care e bine să-l poți folosi. Ori îl ai, ori nu-l ai.
