Scriitoarea Lavinia Braniște își propune să bată la ușile artiștilor din alte domenii decât literatura și, în urma unor dialoguri despre lucrări în curs, ateliere, expunere sau feedback, printre altele, să găsească întrebări, dileme și lupte comune.
Am descoperit atelierul artistului vizual Edi Constantin în weekendul porților deschise de la atelierele Malmaison din București, la final de mai. Am fost cu niște prieteni curajoși, care au intrat cu nădejde în toate încăperile care erau deschise. Dacă n-aș fi fost cu ei, probabil că majoritatea atelierelor le-aș fi privit din ușă. N-aș fi îndrăznit să pășesc înăuntru.
Spațiul de lucru e ceva foarte intim și-mi imaginez că așa e pentru toți artiștii, indiferent cărei arte i s-au dedicat. În cei șaisprezece ani de când scriu și public cărți, am crezut multă vreme că atelierul meu e laptopul meu, dar după numeroase mutări și câteva rezidențe în care mai mult m-am foit pe scaun decât am lucrat, mi-am dat seama că atelierul meu e toată locuința mea, unde m-am străduit din răsputeri de-a lungul timpului să nu primesc oameni interesați de spațiul meu de lucru.
Edi Constantin e născut în 1977 la Ploiești, primele sale lucrări și intervenții datează de prin 2004, iar acum la Malmaison are în desfășurare un proiect intitulat „8 Million”, care mi-a rămas adânc în minte. E fascinant prin efortul pe care-l implică și prin caracterul aparent aleatoriu al informației care a stat la baza lucrării: opt milioane este numărul de cai care au murit în Primul Război Mondial, iar Edi își propune să așeze opt milioane de cai, cu ajutorul unei ștampile cu cerneală roșie, pe hărți mari cât un perete, ce reproduc fronturile marilor bătălii din acel conflict. Prima – bătălia de la Verdun, care a durat aproape întregul an 1916, și care, din cauza numărului enorm de victime, a mai fost numită și „abatorul”.
Aș vrea să mă întorc în atelierul lui Edi, dar nu ca să scriu despre artă, fiindcă nu știu cum se face asta. Nici pentru un portret al lui și nici pentru un interviu, ci pentru o discuție despre procesul de lucru, fiindcă asta te marchează cel mai tare în fața hărții ca o nebuloasă roșie, unde a reușit până acum să aplice patru sute de mii de cai, pe care-i vezi în toată varietatea lor (unii mai roșii, alții mai străvezii, alții incompleți) doar dacă te apropii. Totul e despre efort aici, sau așa îmi pare mie. Dacă în literatură, de exemplu, detest să simt efortul scriitoarei în pagină (poate pentru că empatizez în primul rând cu ea și nu vreau să-i preiau oboseala?), aici efortul este exact ceea ce mă atrage. Dar, ca să zic așa, ce-l mână în luptă pe Edi Constantin?
Și cum mă uit eu la alți artiști?
Devine tot mai important pentru mine să urmăresc ce și cum lucrează artiștii din spațiul meu cultural, pentru că munca și îndârjirea lor mă motivează. Ei au devenit pentru mine o resursă vitală. Trebuie să mă uit la ei, chiar și de pe margine, ca să pot să continui și eu. E important să știu că ei sunt acolo și că-și fac treaba.
În ultimii ani am început să simt o nemulțumire legată de literatura mea. Poate de la prea mult scris, de la prea mult citit, de la prea multă pandemie (când societatea ne-a făcut irelevanți și invizibili pe noi, cei din artă și cultură), de la prea mult eșec instituțional (vezi campania „Citește românește” sau programul „România educată”, printre alte farse), de la prea multă tristețe în exterior care se depune în interior ca un pietroi care apasă în piept, de la prea mult efort fără răspuns, care te face să-ți chestionezi arta în loc să chestionezi infrastructura și te face să te întorci împotriva ta și să te desconsideri tu pe tine, fiindcă n-ai împotriva cui altcuiva să te întorci. Sub un interviu recent despre scrisul și viața mea, un cititor a comentat: „săraca, are suferințe mari”. Am avut deja parte de atâtea reacții de genul acesta încât am ajuns să le interiorizez, să încep să scriu, orice aș scrie, având în minte de la bun început defectele mele de om, care mă vor trăda, se vor vedea în tot. De ce eroinele ei sunt atât de pasive? (Pentru că dacă nu ești proactiv, nu-i așa, nu-ți meriți locul pe lume.) Când își vor lua revanșa femeile din cărțile ei?
Așadar, mi se pare și mie în ultimii ani că în literatură se distilează prea multă suferință, că m-am repetat destul, că mi-am pierdut umorul din primele cărți și că lumea a înțeles tot ce era de înțeles despre mine, ceea ce mă face să urlu (e ceva proactiv urlatul?) și să vreau să schimb. Aș da literatura pe orice, îmi spun destul de des, dar în secunda a doua îmi dau seama că nu e așa, poate s-a întâmplat doar că am lăsat reacțiile de după fiecare carte să-mi influențeze modul în care mă raportez la un nou proiect.
N-aș putea să las porțile deschise în timpul scrierii unei cărți, dar am ajuns într-o fază în care anticipez reacțiile și-mi pregătesc justificările. Nu stă nimeni în sufletul meu cât timp scriu, dar ce se adună între o carte și alta (din atât de multe zone care n-au treabă cu mine și cu scrisul meu), oricât de mult m-aș împotrivi, îmi influențează nu atât scrisul, cât relația mea cu mine ca scriitoare. Și de aceea consider acum, și am considerat dintotdeauna, că a nu te expune mai mult decât te expun cărțile tale e un lux pe care foarte puțini dintre noi și-l permit.
Înainte de a merge a doua oară la atelier survolez site-ul lui Edi și descopăr o altă lucrare, din 2018, intitulată „330.000” – numărul de soldați români morți pe front în Primul Război Mondial, executată după același principiu, ștampile cu cerneală roșie aplicate pe hârtie, „într-o groapă comună a memoriei noastre”, după cum citesc pe site. Recunosc că sunt un pic dezamăgită, lucrurile încep să se lege și să capete coerență, iar eu îmi dau seama cu ocazia asta că apreciez tot mai mult în ultima vreme insulele de incoerență (inteligentă) pe care le descopăr când și când la artiști. Cu cât înaintăm în viața noastră artistică – și, da, îndrăznesc să mă includ și pe mine, scriitoarea, în categoria artiștilor, deși aceștia sunt prin excelență artiștii vizuali, iar scriitorii sunt pomeniți mai degrabă în contexte legate de cultură și educație – cu cât înaintăm, așadar, cu atât intrăm pe drumuri bătătorite, ne perfecționăm (și simplificăm) metodele, anticipăm întrebările despre opera noastră înainte ca ea să fie gata și avem de multe ori și răspunsurile. Căci cum ar fi să spui în fața spectatorilor sau a cititorilor că habar n-ai ce-ai vrut să spui? Nu doar lucrarea trebuie s-o scoți în lume, ci și pe tine, iar tu trebuie să știi foarte bine ce vrei.
În lucrările de pe site-ul lui Edi remarc o înclinație pentru statistici și momente istorice, așa că-mi notez să-l întreb – caii vin din istorie, nu-i așa? Unde e măcelul mai mare decât în istorie?
În atelier, însă, răspunsul lui e neașteptat: caii vin din jocurile video. Poate fac o față prea uimită, pentru că se grăbește să adauge amuzat: „Cred. Așa-mi zic eu.” Continuă să-mi explice: din shooterele despre cele două războaie mondiale, care l-au făcut curios să verifice informații și să descopere lucruri. Proiectul cu caii a fost prima idee, de fapt, dar s-a „speriat de număr”. Așa că a făcut mai întâi soldații, lucrare pe care a reușit s-o termine într-un an și pe care a expus-o deocamdată doar la Timișoara, la Art Encounters.
Peretele cu cei patru sute de mii de cai pe care i-a aplicat până acum m-a făcut și pe mine curioasă să verific și să descopăr. Mi-am petrecut ore în șir pe site-ul National Army Museum din Marea Britanie citind despre caii civili (alături de ponei, catâri și măgari) folosiți în primul război de tip modern, în care cavaleria a trebuit să se lupte cu primele tancuri. Despre cum au fost rechiziționați de la populație sau aduși din alte țări (mai ales America și Canada). Despre cum aveau rău de mare și trebuiau lăsați să-și revină. Despre cum trăgeau căruțe-ambulanță și tunuri, despre cum e nevoie de 12 ore ca să cureți de noroi un cal care a trecut printr-o zonă mlăștinoasă, dar e absolut necesar să faci asta pentru ca animalul să nu se îmbolnăvească. Cu cât citesc mai mult, cu atât mi se pare că simt noroiul și umezeala în oase, groaza și zădărnicia și, ca în fața oricărei scene de război, reale sau imaginare, de acum sau din urmă cu sute de ani, mă întreb: de ce? Pentru ce atâta sacrificiu?
Caut informații despre caii care au supraviețuit războiului. Cei mai mulți au fost eutanasiați, fiindcă erau epuizați sau bolnavi. Unii au fost vânduți de către armată pentru muncă sau carne, în penuria care a urmat războiului. Și unul singur s-a întors acasă (sau cel puțin unul singur merită o poveste înduioșătoare care să fie găsită cu ușurință pe Internet): iapa Sandy, a generalului William Bridges, comandor al Primei Divizii Australiene, mort la Gallipoli. Capul lui Sandy e expus acum într-un memorial al războiului din Canberra.
Edi spune că interesul pentru istorie a venit la mult timp după ce a terminat liceul. La școală, istoria era ceva foarte abstract: statistici, date, ani de domnie. Sunt și eu de acord: ora de istorie era locul unde mi se reamintea constant că am o memorie proastă și cam atât. N-a ieșit nimic bun de acolo.
În atelier, Edi are doar două lucrări: peretele cu caii și o ramă în care sunt încadrate două gloanțe printate 3D. Sunt replici ale gloanțelor cu care a fost ucis Franz Ferdinand în 1914, incident care a declanșat, conform manualului de istorie, Primul Război Mondial. Ideea reprezentării a venit dintr-o situație petrecută acum ceva vreme: în 2013, Cody Wilson, un american activist pentru dreptul cetățenilor de a deține arme de foc, prin organizația sa non-profit Defense Distribuited, a publicat online schițele unui pistol numit Liberator, funcțional, care putea fi printat 3D. O nouă etapă în transformarea noțiunii de război, spune Edi – armele printate 3D nu vor mai avea serie și se va pierde complet controlul asupra numărului lor. N-o să insist cu tema asta, deși m-a drogat un pic când am început să scotocesc după detalii. Se pare că sunt mulți amatori care-și printează pistoale – unii inspirați de jocuri video, alții pentru a-și completa costumele cosplay, alții din motive mai puțin inocente, dar deocamdată (din fericire, cred?) majoritatea armelor printate 3D sunt mai periculoase pentru cel care apasă pe trăgaci decât pentru potențiala victimă.
Lucrarea cu cele două gloanțe are nevoie de povestea care s-o întregească. Deocamdată stă așa, îmi vine să spun „dezbrăcată” de partea discursivă, față în față cu harta enormă a sutelor de mii de cai roșii.
Atelierul e mai gol și mai ordonat decât îmi imaginam un atelier, dar așa au fost aproape toate în weekendul porților deschise și poate că așa sunt și în restul anului – ceva mai aproape de galerie decât de atelier, spații ordonate, curățate, pregătite să primească privitori.
Edi îmi spune că weekendul porților deschise a fost epuizant – a trebuit să repete de foarte multe ori ce-vrea-să-spună-autorul, ce e cu caii, ce e cu gloanțele, „nu mai știam cine a intrat și cine a ieșit din cameră”, iar eu zâmbesc când aud că numește locul „cameră”, îi aduce un pic mai multă căldură. Nu-l deranjează că lumea vede lucrarea cât e încă un proces în desfășurare, „n-am superstiții”, îmi zice. Eu n-aș putea să arăt niciodată texte în lucru, deși în ultima vreme am început să vorbesc mai mult despre proiectele în desfășurare, pentru că lumea mă întreabă și am învățat să accept că munca mea nu e făcută din baloane de săpun care se sparg când le ating; toate ciornele sunt reale. Cantitatea de balast care rămâne în procesul meu de lucru e în continuare mare, sunt multe idei risipite, abandonate sau începute și scrise prost, doar că acum balastul a ajuns să facă și el parte din poveste. Până la urmă, la final se vede foarte puțin din tot ce a dus la produsul finit și dacă vorbesc despre o carte care n-o să mai fie terminată niciodată asta nu înseamnă că am eșuat. Ideile sunt ca o turmă de iepuri, dacă ai prins una și te-ai ținut de ea, e foarte bine.
Unii vizitatori i-au oferit ajutorul lui Edi pentru „8 Million”. Alții i-au sugerat să facă ștampile cu mai mulți cai sau chiar rulouri, ca să poată aplica mai mulți deodată. „Puțini au înțeles că e vorba despre proces”, spune el. Cineva a propus să instaleze o cameră web pentru ca oamenii să poată urmări live ce se întâmplă în atelier. O fată l-a întrebat dacă e vegetarian.
După o mie și ceva de cai aplicați, e nevoie să-și pună o cotieră care să-i țină articulația strânsă, fiindcă altfel își suprasolicită ligamentele. Cel mai mult a făcut douăzeci de mii de cai într-o zi. „Depinde de timp și de stare”, spune el. Numără în gând caii până la o sută, apoi ridică un deget. La trei-patru sute, trece numărul în telefon. La finalul zilei face suma notițelor din telefon și trece rezultatul în carnețel.
„Ca să trăiesc, fac design grafic”, îmi spune el cu o privire ușor complice, parcă și un pic șoptit la acel „ca să trăiesc” pe care-l înțeleg prea bine. Trăitul are un preț pentru toată lumea.
În mijlocul hărții, stă un cal stingher, izolat. În jurul lui se vede hârtia albă. El a fost primul, iar acum sunt atât de mulți cai unul peste altul încât e singurul care-și ilustrează clar specia. Peste el nu se suprapune niciun alt cal. Pe planșa aceasta cât un perete (de cinci metri și jumătate pe doi metri și jumătate), compusă din 54 de coli de hârtie, vor încăpea maximum cinci sute de mii de cai, după care va fi schimbată cu altă hartă, a altui front. În total vor fi așadar șaisprezece planșe.
Mă întreb cum va fi expusă lucrarea când va fi gata, iar Edi îmi spune se gândește și la materiale video sau variante ale hărților în miniatură.
Lucrarea cu soldații a avut un feedback bun, zice el. Oamenii s-au pozat cu ea pentru Instagram. Cineva a vrut să cumpere.
„Ce te-ar deturna de la acest proiect?” îl întreb, iar primul lucru pe care mi-l spune, fără să stea pe gânduri prea mult, este „Dacă cei de la Iprochim se răzgândesc și ne dau afară.” Iprochim e compania care deține spațiul. Nu știu dacă e un reflex creat de experiențe anterioare (de altfel, povestindu-mi un pic despre spațiul Tranzit pe care l-au mutat în afara Bucureștiului, mi-a mai zis o dată în dialogul nostru de jumătate de oră că un proprietar te poate da afară oricând), nu știu de unde vine răspunsul ăsta, deci, dar îmi place concretețea lui – nu lupta cu propria minte l-ar deturna în primul rând, nu îndoiala, nu oboseala, ci instabilitatea atelierului, a „camerei” de lucru de la etajul al doilea al fostei închisori, acolo unde chiria e mai mică decât la etajul întâi, pentru că sunt probleme cu acoperișul.
„Ai înțeles ceva?” mă întreabă Edi la final, când împăturesc foaia pe care mi-am printat întrebările. Îi spun că da, cum să spun altceva. Dar nu în glumă și nici din politețe, chiar plec de acolo cu un „da” pe care-l simt mai degrabă ca pe o încărcătură afirmativă, decât ca pe o capacitate a mea de a plasa într-un context artistic oarecare această acțiune. Îmi pare că lucrarea e o invitație într-o călătorie pe care e musai s-o începi alături de Edi, cel puțin în această fază, când ea încă nu e acompaniată de text, dar pe care o poți continua singur și o poți duce într-un milion de locuri (sau opt).
Ce nu sunt sigură că am înțeles, totuși, e de ce l-a întrebat fata aceea dacă e vegetarian.
