Timp de aproape un an am documentat echipa de judo formată din tineri cu nevoi speciale, creată de Asociația Autism Baia Mare. A fost o documentare presărată cu o grămadă de momente teribil de emoționante: saluturi și strângeri de mână, victorii și înfrângeri pe tatami, cursurile de la școală, scufundarea în Bazinul Olimpic. Rămân cu amintirea plăcintelor făcute de Ray, a cafelei făcute de Julia, a muzicii lui Cristi, a ședinței de terapie a lui David, a lui Eric ajutându-și tatăl să monteze mobilă. Rămân întâlnirile cu părinții lor, care m-au primit în casele și viețile lor și mi-au vorbit deschis despre grijile și bucuriile pe care le împărtășesc. A fost un prilej de a vedea cum arată viața unor familii cu copii speciali, cărora societatea noastră încă nu le acordă atenția cuvenită. Azi, 2 aprilie, de Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului, vă propun să-i cunoașteți pe câțiva dintre membrii acestei echipe.
Printre programele derulate de Asociația Autism Baia Mare este și unul de judo. E vorba de judo adaptat, cu reguli specifice ce au ca principal obiectiv siguranța sportivilor cu nevoi speciale. Copiii și tinerii fac antrenamente de două ori pe săptămână, iar scopul e să se joace împreună, să se distreze, să fie o echipă, chiar dacă judo e un sport individual.
Programul a început în 2020, iar de câțiva ani antrenoare este Carmen Szatmary. Face judo de la 6 ani și când a început să lucreze cu cei de la asociație era studentă în ultimul an la Facultatea de Educație Fizică. Copiii și tinerii sunt legitimați la clubul ACS Judo Master Satu Mare și mai nou, înainte de competiții, se antrenează cu sportivii de la secția de judo de la CSM Baia Mare. Exersează împreună tehnicile de luptă și trec prin tot ritualul presupus de un meci: intrarea pe tatami, saluturile de început și sfârșit, ieșirea de pe tatami.
Asociația acoperă cheltuielile pentru sportivi și antrenori atunci când echipa participă la competiții naționale și internaționale de judo adaptat, iar părinții însoțitori își plătesc singuri cazarea și transportul. Copiii și tinerii nu sunt competitivi și nu vor neapărat să câștige luptele (cu excepția lui David, mezinul echipei). Se bucură însă când primesc cupe și diplome, dar mai ales se bucură să fie împreună. Pentru sportivi, pe lângă ocazii de socializare, diplome și medalii, judo-ul a adus și responsabilitate, disponibilitatea de a colabora și asculta, disciplină. Acum ei sunt cei care pregătesc saltelele înainte de antrenament și tot ei le strâng la final.
Asociația Autism Baia Mare a fost fondată în 2008 de părinți ai unor copii cu tulburări din spectrul autist, printre care și Iolanda Strelenczuk, mama Juliei, cea mai în vârstă din echipă. La început a fost dorința de contribui la conștientizare, iar în timp părinții au reușit să adune suficiente fonduri ca să facă un centru integrat de terapie : kinetoterapie, logopedie, terapie ABA, atât de necesară copiilor cu autism. Acum, asociația are grijă de 74 de copii din Baia Mare, Sighet și Târgu Lăpuș. Pe lângă judo, copiii fac înot și zumba, iar uneori pleacă împreună în excursii.
Am stat de vorbă cu părinții câtorva dintre membrii echipei de judo, care m-au ajutat să-i cunosc mai bine pe copiii lor, dar și să înțeleg cum primește societatea un copil cu acest diagnostic.
Cristian Podar are 20 de ani și avea 6 ani când a fost diagnosticat. Are un auz muzical foarte dezvoltat, a studiat fluier, iar acum face vioară și pian. E elev în ultimul an la Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Baia Mare, unde învață croitorie.
Eric Lazăr a fost diagnosticat la 2 ani. Acum are 19 ani și e în clasa a XI-a la un liceu din Baia Sprie. E într-un program de școlarizare la domiciliu, dar merge și la liceu. Îi place să-l însoțească pe tatăl lui la atelierul de tâmplărie și la montat de mobilă. E nelipsit de la meciurile de handbal ale echipei masculine Minaur Baia Mare, unde are locul lui, aproape de banca de rezerve. Îi plac trenurile și călătoriile. Și-i mai place să imite oameni, spre deliciul prietenului său, Lucas, și el cu tulburare din spectrul autist.
Raymond Nagy a fost diagnosticat la 1 an și jumătate. Are 16 ani și este elev în clasa a VII-a la Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă din Baia Mare. Îi plac mult jucăriile, în special dinozaurii. Are o mulțime acasă și știe locul fiecăreia, astfel încât, dacă cineva mută vreuna, își dă seama imediat. Merge cu bicicleta de la 5 ani, patinează, joacă badminton, face rafting. Când a împlinit 10 ani, a sărit cu parapanta. Pentru asta și-a spart pușculița cu economii. Nicăieri nu se simte mai bine decât în apă. Nu vrea să crească mare.
Julia Strelenczuk a fost diagnosticată la 4 ani. Acum are 21 și lucrează la Kaufland câte două ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Se bucură că are un venit și una dintre plăcerile ei e ca, de două ori pe săptămână, să-și invite mama la restaurant. Alta e cafeaua. În fiecare zi, în drum spre serviciu, se oprește să-și ia flat white sau un cappuccino. Acasă folosește un aparat de cafea pe care și l-a cumpărat singură. Îi place să petreacă timp cu sora și cumnatul ei. Cel mai mult își dorește un soț.
David Leș avea 3 ani și 8 luni când a fost diagnosticat. Acum are 9 ani și e în clasa întâi la școala din satul în care locuiesc. E mezinul echipei. Își dorește să câștige și e foarte supărat când pierde. Îi trece repede, pentru că oricine poate să-l consoleze. Și mereu se găsește cineva s-o facă. E mascota grupului, toată lumea îl simpatizează.
Deși la asociație au găsit un spațiu sigur, cei cinci și familiile lor au avut parte și de experiențe neplăcute. Eric a avut colegi de clasă care au râs de el și l-au scuipat. Cristi a fost pus de alți copii să cânte în autobuz. Julia a primit reclamație de la o clientă nemulțumită că nu a vrut să lase ce avea de făcut ca s-o ajute. Au fost multe cazuri când Ray nu se putea juca cu copiii din parc pentru că părinții sau bunicii acestora nu-i lăsau. La grădiniță, David se refugia sub masă. Nici părinții nu au scăpat de sfaturi nesolicitate de parenting atunci când copilul lor urla în public și nimeni nu știa de ce. Dar s-au obișnuit. S-au obișnuit și cu alergătura continuă între școală, ședințe de terapie, lecții de înot, judo, zumba.
Persistă însă o îngrijorare pe care o împărtășesc cu toții: ce se va întâmpla cu copiii lor atunci când ei nu vor mai fi. Un prim pas a fost să-i înscrie pe copii la toate activitățile care le pot asigura un grad de independență cât mai mare. La asociație, de exemplu, au un atelier special unde gătesc și învață să facă diverse treburi gospodărești pe care trebuie să le aplice și acasă. Orice ocazie de socializare e binevenită, inclusiv competițiile de judo. Părinții și „fetele de la asociație” (așa le spun părinții) își amintesc cu plăcere de cea de anul trecut din Grecia, când programul le-a permis să petreacă mai mult timp împreună și au realizat că și ei sunt o echipă.
