De cum se ridică o capotă de Dacie veche pentru a dezvălui galaxia compusă din bobine, borcane, filtre și furtunuri, se strânge numaidecât o mână de bărbați gata să-și suflece mânecile, să dea indicații, să glumească. Adunate de clubul Retromobil într-un rond din Parcul Lumea Copiilor din București pentru expoziția Fabricat în România, vreo 20 de mașini se bucură în această sâmbătă dimineață de atenția lor integrală.
Pe-aici se-nvârte și Ovidiu Măgureanu, președintele secției Dacia din cadrul clubului Retromobil. Măgureanu se declară „născut și crescut” în Dacia. Își amintește trezitul dimineața la 4, apoi drumul de șase ore către mare pe drumul vechi, toropeala care se instala pe la prânz. Are în nări mirosul tapițeriei, care nu seamănă cu nimic. I-a rămas și sunetul: „Veneam cu părinții de la drum lung, seara, și era liniște afară. Și îmi aduc aminte zgomotul motorului când revenea la relanti, chiar la sfârșit, când ajungeam în fața garajului și parca taică-meu mașina”. Azi are vreo patru tipuri de Dacie - între care cea mai dragă îi este un 1300 gri - și două de ARO.
În șirul de producții românești expuse în parc e și Oltcitul Special portocaliu al lui Lorin Bursucanu. Singura mașină a familiei sale din Bârlad fusese tot un Oltcit Special, așa că toată copilăria lui se leagă de mașina asta. Tatăl său o cumpărase în 1984, după ce se săturase de așteptat pe lista pentru o Dacie. La Oltcit nu era nicio listă, iar un prieten tocmai își luase primul asemenea autoturism din Bârlad. Într-o lună, familia Bursucanu avea propriul său Oltcit: „Țin minte și acum cum l-a adus acasă. Era portocaliu, lucea în lumina unui bec”. Lorin a învățat să meșterească la el de pe la 16 ani. L-a mai și stricat pe alocuri, dar a făcut cumva și l-a condus până în 2006. După ce-a luat Oltcitul de față, în 2015, a lucrat la el vreun an ca să-l aducă cât mai aproape de forma celui din copilărie. S-au schimbat între timp doar vopselurile. Sunt mai lucioase acum, așa că mașina asta strălucește fără să aibă trebuință de-un bec.
***
După decenii în care părinții lor au disprețuit mărcile românești, românii par să le revalorizeze, să caute în ele câte-o bucată din propriul trecut. Ovidiu Măgureanu întâlnește în trafic multe priviri admirative, în special din partea colegilor de generație. „În general, noi ăștia mai tinerei, să zicem, suntem pro-Dacie. Cei mai bătrâni nu vor să audă de ele în continuare”, explică Măgureanu.
Când Nicolae Iorgu s-a apucat să adune Dacii, tatăl său își lua mașină străină și-l tot îndemna și pe el: „Du-te, bă, vinde-o!”. Acum, când toată lumea are mărci occidentale, iar Daciile s-au rărit, taică-su a început să fie mândru de cele nouă „hârburi” ale fiului: „Are fiu-meu Dacii!” Între timp, mașina lui a „jucat” și în noul serial Comrade Detective, calitate în care a făcut ture în jurul Palatului Parlamentului.
Când îl mai vede că șurubărește la mașini, tatăl lui Ovidiu Măgureanu îl ia și-acum la rost: „Pleacă cu rablelele astea de-aici, dă-i drumul! Ce le mai faci, dragă?” Reticența vechilor proprietari e de înțeles, spune Măgureanu: stăteau câte 5-7 ani la coadă până le luau, n-aveau piese, n-aveau benzină.
Tot din generația părinților sunt și cei care vor să-l pună la punct în trafic: acum că și-au luat câte-un Logan, se bagă în față și nu-l lasă să treacă orice-ar fi. Alții sunt pur și simplu neglijenți, schimbă benzile aiurea și riscă să-l atingă, așa că se ferește de ei cum poate. Cu o Dacia 1300 din ‘72, Măgureanu iese doar după 10 și jumătate seara și ține doar prima bandă, pentru că are vopsea originală și pe-aia nu i-o dă nimeni înapoi.
Lorin Bursucanu scoate Oltcitul la plimbare cam odată la două-trei săptămâni. Mereu întâlnește oameni care-l felicită, iar asta îi conferă o mulțumire sufletească ce depășește confortul propriu-zis: „Nu te mai deranjează nici că n-ai aer condiționat, nici că n-ai servodirecție”.
Și cel mai tânăr participant la expoziție, Timmy Radu, în vârstă de 19 ani, mărturisește că a trăit efectul mașinii retro asupra traficului. Conduce o Dacia Sport roșie și, de la Apărătorii Patriei până la Arcul de Triumf, „peste tot lumea se uită, apreciază, e ceva aproape unic”. L-a oprit la un moment dat în trafic un domn în vârstă și i-a zis că, dacă s-ar întoarce 30 de ani în timp și-ar apărea cu ea în '87 la Jupiter, s-ar însura în cinci minute.
Dacia lui, una cu iz capitalist, a fost fabricată în ‘89 în serie limitată. De-atunci a făcut doar 76.000 de kilometri, și-a păstrat tapițeria originală și n-a strâns pic de rugină. Timmy își dorea modelul ăsta de patru ani și a primit-o în sfârșit cadou de la tatăl său după ce-a luat BAC-ul. Tatăl său n-a avut niciodată Dacia, a preferat o mașină germană.
***
România n-a avut până acum o cultură automobilistică, spune Viorel Balmez, proprietarul unei Dacii ce reconstituie în detaliu o mașină de miliție.
Nicolae Iorgu a avut noroc la ultima achiziție, acum patru luni: deși mașina avea mai puțin de 7.000 de kilometri la bord, a dat pe ea doar 4.000 de lei. Proprietara ceruse 5.500, dar Iorgu a convins-o cu argumentul suprem: „E Dacie, n-o ia nimeni”. Însă prețurile mașinilor vechi au crescut, iar acum o Dacia 1300 coboară arareori sub 2.000 de euro, spune Balmez.
Marfă ar mai fi. Până în 2004, când Renault a început să producă Loganuri în fabrica de la Mioveni, se făcuseră acolo vreo două milioane de Dacii. Calitatea - deci și valoarea autoturismelor - variază însă destul de mult, în funcție de model și de perioada fabricației, explică Ovidiu Măgureanu. Daciile din ‘69-’72 - mai apropiate de modelul francez Renault 12 - sunt mai bune și mai scumpe. În general însă, cele fabricate până-n ‘80 sunt OK, pentru că lumea le trata bine, precizează Măgureanu: „După ce stătea cinci ani la rând să-i vină mașina, când în sfârșit ajungea în fața blocului [proprietarul] o întorcea pe burtă, o antifona, îi băga ulei prin praguri, lonjeroane, și de-aia destul de multe mașini au scăpat”. Nu prea le iubeau, dar le tratau cu respect.
Deși au devenit din ce în ce mai proaste până-n '90, grija proprietarilor a continuat să salveze multe dintre ele. „Dar după aceea cine și-a luat și-a cam bătut joc de ele. Nu și-a bătut joc de ele, ci s-a comportat cu ele ca și cu o mașină normală. Dacia nu rezistă la așa ceva”. Printre cele mai afectate au fost Break-urile 1300, un model extrem de rar, pentru că era pentru export: „După ce că au fost puține, după Revoluție le-au luat toți la piață, au cărat cu ele, au rupt ce-a mai rămas.”
Șeful diviziei Dacia a Retromobil spune că se va zbate să salveze și mașini făcute pe la jumătatea anilor ‘90 sau prin 2000, fiindcă vor deveni mult mai rare decât cele vechi.
Și e important ca fragmentele astea de istorie personală să rămână. Pe aleea din dreptul expoziției trec tătici care le arată copiilor că „uite, mașina asta e mai bătrână ca mine”. O fetiță în roz îi semnalează tatălui o mașină roșie și-i amintește: „Parcă voiai tu o jucărie așa!”. El nu zice nimic, doar e om în toată firea.
