În 2014, când avea 17 ani, Megan a plecat din SUA. Tatăl ei tocmai murise de cancer, iar ea simțea nevoia să fie undeva departe. „M-aș fi dus oriunde”, îmi spune ea, când ne întâlnim într-o seară cu nori pe strada Popa Soare.
A ales România, țara din care venea mama ei. Părinții lui Megan se cunoscuseră la radioul Vocea Americii, unde fuseseră colegi.
Megan mai fusese de vreo zece ori înainte în România și în plus, în București avea un apartament gol, în care părinții ei plănuiau să locuiască la pensie. „Simt că e un lucru foarte românesc ca atunci când cineva are o casă goală, altcineva din familie să se mute acolo”, spune ea într-o engleză în care mai presară din când în când cuvinte în română. În America, nu e așa, dacă ai un apartament gol, de obicei îl vinzi, iar ea e foarte recunoscătoare pentru obiceiul ăsta românesc.
Tatăl ei își dorise să-și schimbe numele de familie în Dominescu, o combinație între numele lui, Dominey, și cel al soției, Călinescu.
Pentru că el n-a mai apucat s-o facă, a făcut-o fiica lui. Deși în acte e Megan Dominey, în România s-a prezentat peste tot Megan Dominescu.
Până la sfârșitul lui martie, la galeria Anca Poterașu din București, e deschisă expoziția ei, „your sweetness is my weakness” (dulceața ta e slăbiciunea mea) care conține o serie de carpete colorate făcute de Megan. Toate explorează universul videochatului și al masajului erotic din România. „Are you alone? So am I” (Ești singur? Și eu la fel), scrie pe una dintre ele.
În România s-a mutat în 2014. Cunoștea cât de cât limba, dar nu reușea deloc să-și facă amici, pentru că nu aparținea niciunui grup și nu era înscrisă la nicio școală. O avea aici pe bunica ei și alte câteva rude, dar pe nimeni de vârsta ei.
După ce trăise mai mult izolată vreo șase luni în România, și-a zis „gata, trebuie să-mi fac prieteni”. S-a dus la un eveniment de bicicliști pe care-l găsise pe Facebook, fără să citească însă descrierea. Voia doar să iasă undeva cu bicicleta ei ieftină, cumpărată de pe olx și pe care și-a reparat-o singură. A învățat atât de bine orașul cu ea, încât lumea îi zice că în altă viață a fost șofer de autobuz. Când a ajuns la evenimentul cu pricina, și-a dat seama că era un miting politic pentru primarul unui sector, dar a rămas și a pedalat amuzată alături de susținătorii lui. La sfârșit, s-a tras și în poza de grup, își amintește printre hohote de râs. După încercarea asta eșuată, Megan și-a zis „sunt blestemată, n-o să-mi fac niciun prieten, e imposibil”.
În 2015, s-a înscris la Unarte, la secția de pictură și lucrurile s-au schimbat. Și-a făcut o mulțime de tovarăși și așa a observat primele diferențe culturale între aici și acolo: spre deosebire de americani, care sunt super entuziaști când te cunosc și apoi devin nepăsători, românii sunt invers, „indiferenți la început și drăguți după”.
Bucureștiul i se pare „oribil, dar frumos”, vorba unei prietene de-ale ei care face benzi desenate. „E murdar, e haos constant, trafic, gunoi și toată lumea se plânge încontinuu”, dar are și părțile lui interesante și funny.
De exemplu, viața sexuală a Bucureștiului arată într-un fel anume, spune ea. „E un pic kitschy și îmi place foarte mult”. Se referă la reclamele saloanelor de masaj erotic, dar și la flyerele cu joburi pentru videochat, peste care a dat întâmplător într-o zi, pe stradă. A început să le colecționeze, pentru că în Washington nu văzuse niciodată așa ceva. În SUA e ilegal ca vizualul unor materiale de promovare să fie atât de explicit, spune Megan.
După ce a strâns aproape o sută de flyere despre videochat, a început să picteze lucrări inspirate din ele. Deși arta ei are umor, nu face în niciun caz mișto de femeile care trăiesc din asta. Ba dimpotrivă, i-ar plăcea ca oamenii să înțeleagă că un astfel de job n-are de ce să fie un motiv de rușine. „O grămadă de oameni știu că fiica lor, sora lor fac videochat sau aceste joburi, dar nimeni nu vorbește despre asta, e foarte tabu. Cred că mulți zic automat, fără să se gândească «e oribil, cum poți să faci asta?»”. Și mulți nu știu că videochatul nu e neapărat despre sex, ci e și un fel de terapie pentru oamenii singuri, mai spune Megan. „E o interfață emoțională pentru o grămadă de oameni din mediul online”.
Nu i se părea însă că e foarte talentată la pictură, mai ales după ce un profesor de la Unarte îi spusese la un moment dat că arta nu e distractivă. „Atunci ce e?”, s-a gândit Megan. „E atât de ridicol să zici asta, m-a traumatizat, m-a făcut să nu mai vreau să fac nimic timp de un an”.
În 2019, după ce a terminat facultatea, și-a făcut curaj să experimenteze din nou. „Nu mai era nimeni să îmi zică «nu e ok ce faci».” Și-a amintit de pasiunea pentru textile, moștenită de la bunica ei din București care îi croșeta șosete și fulare când o vizita în Washington DC.
Pentru că tocmai se apucase să-și redecoreze camera, avea nevoie și de un covor. A vrut să cumpere un război din Maramureș la care să-l țeasă, dar pentru că ar fi costat-o o avere, a încercat să și-l facă singură uitându-se la un tutorial pe YouTube. A luat o pictură, a scos pânza de pe șasiu, a bătut cuie sus și jos, a pus ațe, iar apoi a luat fire de lână, un ac și o furculiță și s-a apucat de treabă. „Bagi acul printre ațe și dai cu furculița ca să fie drept”. I-a luat două zile să facă o carpetă care era prea mică ca să o pună pe jos.
I se părea însă un skill util să știi să faci covoare și așa a descoperit „rug hooking”, o tehnică care ar fi apărut inițial în SUA și Canada, la începutul secolului XIX, din mâinile femeilor care nu-și permiteau să-și cumpere covoare la modă. O carpetă prin metoda asta se construiește așa: iei o pânză de sac de ce dimensiune vrei, desenezi cu un marker modelul care îți place, apoi bagi prin pânză fire de lână sau de alt material și îl tragi cu o croșetă pe partea cealaltă. Nu faci noduri, dar ca să nu iasă firele, dai cu un lipici sau pui o căptușeală pe spate, spune Megan.
Spune că iubește tehnica asta și se simte minunat când lucrează. „E aproape ca o meditație pentru mine și puține lucruri îți aduc atâta satisfacție ca atunci când creezi ceva ce îți place fiind relaxat și mulțumit. Dă dependență!”. În arta ei se joacă cu contrastele vechi și nou, antic și contemporan și vrea să lupte împotriva stereotipului care zice că făcutul de covoare e doar un hobby de bunică și să arate că poate fi dus la următorul nivel, că poate deveni artă contemporană.
Vara trecută, când a fost la o rezidență artistică la Slănic Moldova, și-a luat cu ea ustensilele și a făcut o carpetă cu o termocentrală abandonată. Pentru ea, ceea ce creează e mereu legat de locul în care se află. „Dacă stau în apartamentul meu în București, nu aș putea să mă gândesc ah, e o fabrică abandonată în Slănic Moldova”. I-a plăcut atât de mult ce a ieșit, încât nu s-a îndurat să o pună pe jos și a agățat-o pe perete.
Când s-a întors în București, și-a amintit de flyerele cu masaj erotic și videochat pe care le adunase acasă. A început să facă cercetare pe subiect și a stat de vorbă cu femei pe care le cunoștea dinainte și care lucrau în saloane din București. „O mulțime de oameni fac asta și nu e niciodată un ‘anumit tip de persoană (care are acest job n.r)’.”
S-a apucat astfel să lucreze la carpete care ilustrează industria în care lucrează peste o sută de mii de români și care produce peste 300 de milioane de euro anual. Megan vrea să o aducă în lumină și să mai reducă din stigma care e în jurul ei. „București e considerat capitala europeană a videochat-ului și nimeni nu pare că vorbește prea mult despre asta.”
Numele expoziției „your sweetness is my weakness” (dulceața ta e slăbiciunea mea), curatoriată de Cristina Stoenescu, vine de la titlul unei melodii a lui Barry White. A ajuns la numele ăsta căutând ceva siropos, pentru că vernisajul era programat chiar de Valentine’s Day. „Barry White este cântărețul romantic-cheesy suprem, pe care oamenii îl imită adesea și în jurul căruia fac glume și mi s-a părut potrivit pentru estetica jucăușă pe care o folosesc în munca mea”.
Pe un covor atârnat pe perete scrie „10 lei pe minut. Te sunăm noi înapoi”. „Mesajul ăsta n-are sens și îmi place că n-are sens”, spune Megan.
În expoziția ei e un singur bărbat. Îl cheamă Iorgu. „Am zis să pun și un male gaze”, spune ea. Iorgu e un jucător de wrestling pe care l-a văzut prima oară la un show în Bucureștii Noi, la Romanian Wrestling Alliance, unde a asistat la lupte între bărbați costumați în metaliști, vampiri, doctori sau zombie. „E fix ca în videouri cu (aruncat de n.r) scaune și din astea, dar într-o sală foarte mică”, spune Megan. Iorgu era îmbrăcat în metalist, ca-n viața reală (bărbatul cântă într-o trupă de black metal). Megan e fascinată de wrestling de mică, pentru că „e foarte evident că e fake, dar nu zice nimeni nimic”, spune ea râzând.
După ce l-a văzut pe Iorgu la show-ul de wrestling, s-a întâlnit cu el la un vernisaj și i-a zis că lucrează la o carpetă cu el. „Cum adică un covor?”, a întrebat-o. „Eu fac covoare și fac un covor cu fața ta și scrie Iorgu Aggressor, Tyrant of the Abyss”, i-a răspuns ea. Asta e descrierea lui în engleză, pe Facebook. Spune că Iorgu n-a ajuns la expoziție, dar a văzut o poză cu covorul, care i-a plăcut și pe care și-ar dori chiar să-l cumpere. O carpetă de 160/115 cm în care Megan investește trei săptămâni de muncă și vreo 200 euro în materiale o vinde cu 1500-2000 euro.
La vernisajul expoziției, pe lângă mulți prieteni ai ei (căci a scăpat de blestemul primelor luni în București), a fost și bunica lui Megan, o doamnă de 87 de ani. A stat pe o canapea, lângă două păpuși textile uriașe ca niște femei gonflabile. Spune că bunica ei e open minded și că i-a plăcut, deși nu înțelege foarte mult subiectul. „I se pare super tare că fac covoare, a zis că «mai bine faci covoare decât să faci pictură și expui unde, în Mamaia pe faleză?»”.
Săptămâna trecută, Megan Dominescu a participat la o expoziție de grup la New York, „A Room of One’s own”, iar una din lucrările de-acolo e o carpetă turcească primită de la bunica, cu șase femei care fumează. A brodat pe varianta originală, iar femeile au primit costume de baie, păr albastru și ruj. „E un fel de spațiu contemporan, sunt tot ele acolo, dar aduse în 2020”, spune ea.
Covorul de la care a început totul, pe care Megan voia să îl pună pe podeaua din camera ei, încă așteaptă să fie făcut.
