Iubesc zgomotul: totul e zgomot. Sigur, nu sunt tâmpit să mă bucur când vecinul mă trezește sâmbăta cu bormașina lui de familist român tradițional. Nici după chiuvetele care se încăpățânează să picure la două noaptea nu mă dau în vânt, iar când motanul Șpriț, al celei mai bune prietene, se pune din senin pe urlat (da, pisicul ăsta urlă fără motiv și o face mai abitir decât un bebeluș constipat căruia au început să-i dea dinții), tremură inima-n mine de teamă c-o să mă trezesc la ușă cu Protecția Copilului. Și uite-așa am mai identificat un zgomot: „Et toi, mon coeur, pourquoi bats-tu?” mă-ntreb, chicotind din cauză că sunt atât de livresc. Hait, am identificat mai multe zgomote, de fapt: căci ce altceva sunt ritmul, tactul și măsura?
Muzicienii pursânge – sau, mai degrabă, compozitorii care-și merită numele – sunt cei în stare să observe ordinea din întreg tămbălăul și să domesticească sau să îmbrățișeze cacofonia. Ori, dacă e cazul, să surprindă eficient și amuțitor nebunia lumii întregi. Dibaci mânuitor de tape loops (benzi magnetice folosite pentru a crea secvențe muzicale dense și repetitive), foarte priceput și în preajma vreunei claviaturi și în stare, pe deasupra, să mai și cânte ca un corist premiant, canadianul Ian William Craig a lansat vara aceasta Centres, un album de muzică ambientală a cărui arhitectură fonică ți se dezvăluie cel mai bine atunci când ai îndesat căștile pe urechi și-ai luat orașul în picioare, ca să-l poți trage cum trebuie în piept – e suficient de domol încât să nu înăbușe zgomotul din jur, dar și îndeajuns de puternic încât să-l modifice. Pe mine m-a însoțit de curând, vreme de o oră și-un pic, prin Dudeștii cei care găzduiau odinioară Crucea de Piatră, dar și echipa de fotbal Maccabi Dudești, pe care comuniștii aveau s-o renumească – glumă tembelă sau dadaism pentru eternitate? – Ciocanul București.
Arrive, arrive
Cum cobori la pas pe Calea Vitan, de la București Mall înspre oraș, înainte să faci dreapta pe Calea Dudești, dai peste o frizerie care promite Vitan Hair Style – probabil că mi-ar lustrui chelia pe stânga, who knows? Se circulă, ca de obicei, bezmetic și cu sălbăticie – oricum, ca pieton nu exiști în orașul ăsta, dar în această parte a lui chiar că trebuie să te joci de-a controlorul de trafic înainte să treci strada. Două-trei grupulețe de oameni discută animat în fața secției de poliție numărul 11: oamenii mi-aruncă vreo câteva priviri câș fără să-și întrerupă cearta. Claxonșiîncăunclaxonșiîncăunclaxxxon, însă un cârd de ciori le acoperă competent pe toate, cu încăpățânare și în valuri. Mă strecor printre câțiva liceeni, măgar între oi, evit în ultimul moment o doamnă durdulie care-a trecut pe roșu, mai mult rostogolindu-se decât alergând către stația de tramvai. Zâmbește matern când mă dau din cale. Am ajuns!
The Nearness
Pe Dudești, glitz-ul agresiv și obositor dispare brusc. Iacătă rămășițele câtorva foste prăvălii evreiești (cred) transformate în chioșcuri cu de toate. Liniile disciplinate ale caselor moderniste, curbele celor neoromânești, stâlpul de electricitate din lemn, poate ultimul, peste care s-a întins o viță prăpădită de vie pe care n-a mai cules-o nimeni. Multe case de pe care s-a ros tencuiala, cărămizile se dezvăluie obscen, o instituție coșcovită de odinioară (școală?) în curtea căreia șade o macara – tăblița cu autorizația de demolare și pânza pe care-și face reclamă clubul sportiv Impression: ashihara, karate, fitness, tae-bo, areobic, crossfit, cursuri de autoapărare, gimnastică de întreținere.
Miroase-a sărăcie, a benzină și a flori pe care nu le știu. Service-uri auto grămadă, câte unul la fiecare a doua sau a treia clădire, un depozit de materiale, pompe funebre vizavi de depoul de tramvaie – lângă cruci și pietre funerare, un pitic de grădină înalt cam de-un metru, spoit în roșu. Sparge peisajul un complex imobiliar nou-nouț, cuburi portocalii, cuburi carmin și cuburi galben-muștar întinse pe vreo douăzeci de etaje. În plan îndepărtat, blocurile optzeciste s-au pipernicit.
Purpose (Is No Country)
Străduțele care intersectează Dudeștiul au vilișoare cu balcoane închise, reabilitate termic după sistemul „împacheteaz-o ca pe un geamantan”. Vrei, nu vrei, încalci legea și-o iei pe mijlocul drumului: gem trotuarele de mașini, cineva care stă pe strada Gheorghe Manea a atârnat un carton pe care-a scris, cu draci, MAI OMULE AICI E GARAJ și tot degeaba. O mașină de la Emilion Taxi (nici eu nu știam că există) era cât pe ce să mă facă afiș. Din ea dau năvală un clarinet și-o voce răstită. Nu e rost de căscat gura, hai îndărăt.
- (zâmbind timid) ………………………… ……………… ………………………………………. .
- (casca stângă trece pe ceafă) Scuzați-mă?
- Pardon, aveți idee cum ajung aici? și-mi întinde un pliant. E pe Calea Vitan.
- Habar n-am de clădire, dar Calea Vitan e paralelă cu asta.
- Aha. Păi și eu cum fac?
- Luați-o prin parcare, tot înainte, treceți pe lângă Mall, și-ați ajuns. Mai întrebați acolo.
- Vaaai, mulțumesc! Da’ chiar nu știți blocul ăsta?
- Nu, doamnă. Îmi pare rău.
- Deci mă duc tot înainte...
- Exact. Și poate că știu la benzinărie.
- Mulțumesc!
- Pentru nimic (casca stângă revine în poziție). Săru’ mâna!
„PRIMĂRIA SECTORULUI 3” scrie cu litere mari, argintii, pe o imposibilă navă spațială aterizată aici din almanahul Anticipația al copilăriei. Arată de parcă trei clădiri diferite, una mai strâmbă decât celalată, s-au îngrămădit în același loc. Mai de-aproape se lămureşte şi misterul: asta e de fapt ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 80, semnalizată însă mai discret, mai la vale, ca să nu-ți imaginezi că o fi construit-o cumva Primăria din Buftea. Intersecție, viermuială și neoane – în zare se ițește un magazin cât un sat, iar Colegiul Tehnic Mihai Bravu te anunță de la intrare cine i-a purtat de grijă: primar Robert Sorin Negoiță.
Sirena unei ambulanțe mă gonește pe strada Agatha Bârseanu – blocuri mici, de câte patru etaje, câte-un petic de iarbă în fața scărilor, uși de metal pe care scrie de mână „loc depozitare gunoi”. Am ajuns în spatele complexului imobiliar, iar între bloculețe și blocălăuri Dudeștiul cel vechi și pestriț, din poveștile tatei, mai trage puțin de timp: zidul unei construcții industriale din vremea echipei locale Maccabi (sau a Ciocanului, tata a ajuns în București prin anii ’50) se sprijină în niște bârne de lemn. Mai merg puțin și-mi sare violent în ochi un îndemn scris în grabă pe-un perete – „Moarte țiganilor”. Tape loop-urile canadianului, bloc de sunet după bloc hurducăit de sunet, mă împing mai departe, omul lungește vocalele, suprapune voci, se transformă într-un cor din care doar el face parte și mă bucur foarte, foarte tare că cineva a unit colțurile svasticii de sub „Moarte țiganilor” și că făcut din ea un soi de logo Microsoft și n-aș mai vrea decât ca acel cineva să-și fi scris și el numele acolo, doar așa, de chichi, și-mi aduc înspăimântat aminte de numele – vechi și pestrițe - scrise disciplinat într-un Memorial din altă parte a orașului: Bobică, Zorilă, Studina, Vergina, Zulufa, Fănică, Parolea.
