În al cincilea episod al jurnalului său de traducătoare, Iulia Gorzo povestește cum a intrat senină în traducerea nuvelei „Acumulare” de David Duchovny („îl traduc eu pe actorașul ăsta pontos de-i merg fulgii”) și a ieșit „cu ceea ce literatura de specialitate ar numi creierul pe bigudiuri”.
Dragă jurnalule, o să-ți cer pentru început să-ți faci treaba de jurnal – de păstrător al memoriei, cum ar veni – și să-ți aduci aminte de adolescența ta jurnalieră din anii 90. Ca să le povestești mai tinerilor noștri prieteni cum era pe vremea când unele seriale (care pe atunci, pe când puricele se potcovea cu nouăzeci și nouă de ocale, iar internetul era doar un muguraș, se difuzau doar la televizor, la ore fixe) aveau puterea de a goli străzile la fel ca o pandemie (comparația are un schepsis în context, vei vedea). Și depănând tu așa povești, să te oprești la „Dosarele X”, serialul devenit cult cu cei doi agenți FBI (Scully și Mulder) care anchetează cazuri misterioase de vizitări extraterestre și alte fenomene supranaturale, în timp ce întrețin cu grijă suspansul cel mare: se vor cupla sau nu între ei? Și, ajuns în acest punct, să-mi spui tu mie cum ai fi estimat pe atunci șansele ca – arc peste timp – să vorbim cândva despre Acumulare, cel mai recent efort literar al lui David „Mulder” Duchovny, tradus chiar de mine. Nule? Mulțumesc, întotdeauna e plăcut să ți se acorde încredere.
Altfel, superstarul Duchovny e de-al casei când vine vorba despre literatură. Și nu mă refer doar la rolul Hank Moody din Californication, scriitorul-genial-dezabuzat-și-dependent-de-sex-deşi-în-fond-băiat-bun cu care a ajuns să se identifice. („Oau! L-ai tradus pe Hank Moody?” s-a bucurat un tânăr cititor imediat ce a apărut Acumulare.) Și nici la sclipitorul său cameo din serialul The Chair – Șefa de catedră, în care reușește să fie cool și ironic față de statutul său stelar, de studiile și ambițiile sale literare, fără însă a le pune în paranteză. Iar „ambiție” e cuvântul-cheie. Pentru că după debutul cu Holy Cow (o mică parodie-parabolă despre Elsie, o vacă vorbitoare și cugetătoare care hotărăște să plece în India, unde vacile sunt sacre, ca să scape de trista ei soartă) și mai ambițioasele Bucky F*cking Dent și Miss Subways, sumbrul și thrillerescul Acumulare pare a fi o încercare de scuturare a etichetelor care i s-au pus până acum. Fie și doar pentru asta, merită citit.
Acumulare e o nuvelă de pandemie despre alienare și claustrare, în care asistăm la destrămarea lentă a minții lui Ridley, un newyorkez între două vârste care la prima vedere pare un candidat improbabil la înnebunire. „Avusese o carieră pe Wall Street destul de reușită, discretă, iar în 2009, când se parașutase pe tușă cu conturile pline, era încă mult prea tânăr ca să iasă la pensie. (...) nu fusese un pește mare. Și nici n-avea de gând să fie țap ispășitor. Nici somitate, nici nulitate, prefera siguranța poziției de mijloc.”
Ridley pare perfect echipat să facă față izolării în apartamentul său cu vedere spre lacul din Central Park, chiar dacă locuiește singur după divorț, iar relațiile cu fiica și nepoții săi, deja destul de rezervate, se răcesc brusc odată ce încep să se teamă „să nu se omoare unul pe altul”. Numai că ceea ce începe ca un proiect de umplut timpul în izolare, cu vagi intenții artistice, adică un fel de portret serial al orașului în pandemie, filmat zilnic cu telefonul, devine factorul declanșator al unei spirale a nebuniei atunci când lui Ridley i se năzare că telefonul său surprinde un semnal SOS trimis de o misterioasă prezență feminină.
Dragă jurnalule, mărturisesc: am intrat în textul ăsta senină, ba chiar cu ceea ce aș numi retrospectiv aroganță (îl traduc eu pe actorașul ăsta pontos de-i merg fulgii) și am ieșit cu ceea ce literatura de specialitate ar numi „creierul pe bigudiuri”. Frazele nu sunt nici lungi, nici deosebit de înzorzonate, dar intuiești în ele efortul autorului de a le încărca de sens: „La fel ca micii lăstari verzi care răsăreau în fiecare primăvară, neplantați și nedoriți, printre dalele de ciment de pe terasa lui, fără pic de pământ, la etajul douăzeci, viața nu putea fi oprită – se strecura printre crăpături. Viața găsea o cale.” Sau: „Cum la scară globală se întâmplau așa de multe, iar la scară personală, așa de puține, timpul intrase într-un fel de osciloscop existențial, cugetă el, bălăbănindu-se ca Tacoma Narrows, podul ăla celebru care se prăbușise după ce se legănase miraculos în vânt ca o foaie de hârtie dusă de briză.” Și îl mai intuiești în ele pe Duchovny muzicianul și asta nu doar în referirile la melodii celebre (cartea se deschide cu câteva cuvinte ale lui Robert Plant din trupa Led Zeppelin despre melodia „Kashmir”), ci și în ritm și în efectul de crescendo care fac ca nuvela să-și merite descrierea de thriller.
Jurnalul recomandă deci acest thriller de pandemie al cețurilor febrile și al paranoiei apăsătoare, limpezit însă de luminițe de tot felul.
Despre autor: David Duchovny e un actor, muzician și scriitor american cu o carieră strălucită în televiziune, rolurile Fox Mulder din Dosarele X și Hank Moody din Californication, pentru care a fost premiat cu Globul de Aur, devenind repere ale culturii pop. A publicat până în prezent cinci cărți și a ajuns în topul de bestsellere New York Times.
Fotografie principală de Alex Azabache, via Pexels.
