O fată pășește ușor, ținându-și respirația, pe coridorul rece dintr-un cămin pentru liceeni. Face drumul ăsta zi de zi, seară de seară, dar tot o înspăimântă de fiecare dată. N-are ce să facă, pentru că doar așa poate să ajungă acasă. În capătul coridorului care arăta ca un spital, în dreptul singurului bec care funcționează, este camera ei.
După ce închide ușa în urmă, respiră ușurată. Chiar dacă nu-i locul perfect, a reușit să-l facă să semene cu un oarecare „acasă”. A lipit fluturi pe pereți, steluțe, și încerca să țină curățenie, ca să simtă o urmă de liniște.
Valeria* s-a mutat aici când avea doar 15 ani, din Republica Moldova. Acum are 21. După gimnaziu a fost sigură că vrea să plece în România. Nu știa încă unde, dar avea cinci opțiuni de liceu: Constanța, Timișoara, Cluj, Oradea și Sinaia. Cel mai mult își dorea să ajungă lângă mare.
„Vedeam la prietenii din jur și la cunoștințe că plecau în România, asta m-a influențat să vin aici”, povestește tânăra. „Am fost un pic șocată când am aflat că am intrat la liceu în Oradea. Mama a fost și mai șocată că plec la peste 600 de km singură, fără părinți. În prima săptămână nu putea să-și revină”.
Treptat, însă, părinții ei și-au dat seama că poate să se descurce singură, chiar și departe de casă. Primele trei luni au fost cele mai grele, însă a găsit aici o comunitate de moldoveni care au asigurat-o că are la cine să meargă dacă are nevoie de ajutor. Apoi, după ce-a trecut perioada de probă, a început să cunoască oameni de-ai locului care au făcut-o să se simtă acasă.
Unul dintre ei a fost profesoara ei de istorie de la liceul din Oradea. O asculta și îi dădea sfaturi de fiecare dată când îi cerea. A ajutat-o să-și schimbe căminul cu unul cu mașină de spălat, „ca să am haine curate. Poate pare un lucru mic, dar a fost foarte important pentru mine”, continuă Valeria*.
„Îmi plăcea să merg în călătorii, dar nu prea aveam cum pentru că era greu cu banii. Tot profesoara de istorie mi-a dat idei de drumeții, trasee pe care aș putea să merg cu trenul. Așa am ajuns să merg în multe locuri, începând de atunci”.
Drumețiile au ajutat-o să-și dea seama că-și poate găsi liniștea la munte. Mereu se întoarce de acolo cu câte o legătură de mentă, zmeură, afine, cu ceva ce poate să aducă acasă. Sunt lucrurile care, treptat, au ajutat-o să fie mai aproape de ea.
Tot în liceu a descoperit că-i place să le gătească oamenilor dragi ei. „Odată le-am dus la liceu un desert moldovenesc, cușma lui Guguță, și toată lumea a fost impresionată, de la cadrele didactice și până la colegi”, continuă Valeria*. Este dulcele pe care-l pregătește și astăzi, atunci când adună oamenii la ea acasă.
Profesorii știau că uneori va avea nevoie de „tratament special” și o înțelegeau. Asta însemna, de exemplu, că înainte de Crăciun, spre deosebire de ceilalți colegi, ea trebuia să plece de la școală mai devreme.
„Pierdeam două zile pe drum, așa că aveam nevoie de asta. În plus, noi sărbătorim Crăciunul mai târziu, în șapte ianuarie, așa că stăteam câteva zile în plus acasă. Ăsta era unul dintre lucrurile care îi făcea pe colegi să nu mă placă”.
Într-un an s-a întors la școală odată cu restul clasei, așa că a petrecut Crăciunul în bancă. Își amintește că simțea că nu are ce să caute în România. Sentimentele astea apăreau doar când i se întâmpla să nu mai creadă că are un rost în țara care trebuia să-i fie acum „acasă”, când cineva râdea de accentul ei sau când încerca să accepte lucruri cu care nu era de acord.
Tot într-a zecea a început să-și pună o groază de întrebări:
„Toată lumea e la masă acum, toată familia e împreună, doar eu sunt aici. De ce nu sunt și eu acasă acum? Ce fac eu aici? De ce nu mă duc la colindă la bunei? De ce sunt aici?”
A realizat mai încolo că oamenii care nu înțelegeau de ce era nevoie să plece mai repede de la școală sau de ce pronunță puțin diferit unele cuvinte se vor comporta așa și cu ea, dar și cu cei care vin din India, Nigeria sau Spania. „Nu sunt pregătiți să interacționeze cu alți oameni, nu doar cu mine”, și-a spus.
Atunci a decis să înțeleagă orice persoană pe care se va întâmpla să o aibă vreodată în față. Era în clasa a XI-a când a început războiul din Ucraina. În a treia zi a fost printre cei care s-au alăturat voluntarilor din Oradea care ajutau refugiații. Mama ei s-a născut în Ucraina, bunica ei încă locuiește acolo, așa că știe rusă și înțelege puțină ucraineană, ceea ce i-a permis să ajute refugiații ucraineni din postura de traducătoare.
Nu conta ce situație apărea, ea știa că trebuie să o rezolve. I-a înțeles pe fiecare dintre oamenii pe care i-a cunoscut acolo, cum e și bărbatul surdo-mut cu care a vorbit prin mesaje ca să afle ce are nevoie. Dacă venea cineva care voia să plece mai departe, către Spania sau Franța, îi făcea rost de un zbor, de bilete de tren sau de un drum cu mașina.
Într-o zi a ajuns în Oradea un autocar cu vreo 50 de oameni din Ucraina. Cei mai mulți voiau să plece către alte țări, însă nu știau cum pot să facă asta.
„Erau sătui de foarte multe promisiuni care nu se îndeplineau. «Dar noi de unde știm că voi o să ne ajutați? De unde știm că putem avea încredere în voi?» Am văzut în ochii lor atât de multă tristețe, iar în momentul ăla am răspuns «Dacă aveți încredere, vă rog să mă urmați. Nu pot să vă garantez nimic, eu pot doar să fac ceea ce fac acum, adică să vă duc la gară, să vă iau bilete și să vă ajutăm să mergeți mai departe».
Bărbatul doar a dat din cap și a urmat-o. A ajuns până la urmă în Spania, la fel ca ceilalți oameni din autocar, și țin și acum legătura.
Tot ajutându-i pe refugiații ucraineni, i-a cunoscut pe doi dintre prietenii ei buni, Ahmed și Jewel. Ambii sunt doctori, stabiliți în Oradea, din India și Arabia Saudită. Pentru că o vedeau cum reușea să îi înțeleagă pe oamenii din jur și să răspundă rapid la ceea ce au ei nevoie, au luat-o cu ei în vizite la pacienți, la domiciliu.
Jewel a fost medic de prim ajutor pentru refugiații care veneau din Ucraina, iar Valeria* era alături de el, ca să-i traducă ce spun. Apoi i-a ajutat pe unii dintre ei să obțină permise de ședere sau să se înscrie la un medic de familie. Mergea alături de ei și când aveau probleme de sănătate: ecografii, consultații la oftalmolog, analize, așa că stătea mult prin spitale. Așa s-a gândit că ar putea să ducă mai departe ce a construit aici și, împinsă de Jewel și Ahmed, s-a înscris la Medicină, la Facultatea de Radiologie și Imagistică.
După un an de tatonări, Valeria* și-a dat seama că locul ei nu mai e la medicină. Îi era limpede că îi place să ajute oameni, însă nu se regăsea în identitatea pe care și-o crease în liceu. Așa că a decis să dea la drept.
„Mama a fost puțin dezamăgită când a auzit că renunț la medicină, dar asta doar pentru că se temea că mă las de facultate. Acum s-a liniștit, când a văzut că am continuat cu altceva și că îmi place”.
Nu-și face prea multe planuri de viitor. Continuă să învețe despre drept civil, drept penal și să afle pe parcurs ce-i place. „Oamenii sunt obișnuiți că dacă ai ales o facultate sau un drum în viață, trebuie să mergi doar pe ăla. Eu nu sunt așa”, continuă Valeria*. „Nu îmi e teamă să încerc lucruri noi. Poate cândva voi face un curs de cofetar sau bucătar, cine știe cum se vor mai schimba lucrurile”.
Nota autoarei: Numele unor persoane prezente în articol au fost schimbate pentru a proteja identitatea celor intervievați.
Am încercat să înțelegem mai bine cine sunt oamenii care vor să vină în România, ce lasă în urmă și de ce vor să rămână aici. Poveștile lor vor fi publicate în septembrie.
Portretul a fost construit pe baza interviurilor luate migranților din Șomcuta Mare în 2023 de către cercetătorii de la Institutul de Istorie Orală al Universității „Babeș-Bolyiai” Cluj-Napoca, parteneri alături de Scena9 și Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” în proiectul „Life Stories, Not Numbers”, o colaborare concepută de Institutul Auschwitz pentru Prevenirea Genocidului și a Atrocităților în Masă și finanțat cu sprijinul European Philanthropic Initiative for Migration (EPIM).
