Pe 14 februarie am fost să văd Titanic la cinema. Da, știu.
Cu ocazia aniversării de 25 de ani de la lansarea filmului și a Sfântului Valentin, pelicula de trei ore și 14 minute a rulat în cinematografe din toată țara.
Titanic e unul dintre acele filme uriașe care nu au nevoie de introducere. Inspirat de povestea reală a scufundării Titanicului, unul dintre acele vase uriașe care nu are nevoie de o introducere, filmul lui James Cameron din 1997, a câștigat 11 Oscaruri și a fost ani de zile cel mai profitabil film din istorie (a scos peste 2 miliarde de dolari din vânzări de bilete). Ne-a dat una dintre cele memorabile coloane sonore de film, Leo mania, mai multe meme decât pot număra și cea mai bună descriere de poze (certainement: Draw me like one of your French girls.)
Și ne-a dat amintiri. Eu cel puțin o să simt mereu rușine și înduioșare la gândul că la șapte ani când am văzut prima data filmul cu niște unchi am exclamat cu toată seriozitatea „dragostea i-a dat putere!”, la vederea unei Rose care își exprima dramatic proaspăt descoperita independență. Da, și aici știu.
Dar nu sunt singura. Când am întrebat de filmul ăsta, am auzit de toate – de la oameni care au plâns de fiecare dată când l-au văzut și au jurat că nu există nimic mai romantic, la alții care și-au dat ochii peste cap și au jurat că nu există ceva mai siropos. Ore petrecute în sufragerii cu televizorul pe Acasă, Pro TV sau Antena, amintiri de la întâlniri adolescentine stângace sau seri de râs cu prietenii.
Asta am încercat să le vând și prietenilor mei în speranța că mă vor însoții la film. O să fie amuzant, e filmul ăla pe care-l vedeam cu mamele noastre, doar că la cinema. Nu am reușit să conving pe nimeni, clar niște cinici puternic ancorați în tabăra „ochilor dați peste cap”. Mi-au spus că e lung, că nu vor s-o audă pe Céline Dion, că oricum e un film cam siropos și nu prea mai e genul nimănui.
În fața acestui bagaj cultural plin cu laude și critici mă simțeam atât de mică, de parcă aș fi lângă adevăratul Titanic. Așa că o să reformulez. Nu am fost să văd Titanic la cinema. Am fost să trăiesc o experiență transcendentală la cinema cu ajutorul Titanic.
Experiența (P1)
Ca să mă pregătesc sufletește și reportericește pentru asta, am citit toate recenziile din ’97 încoace pe care le-am putut găsi, am ascultat podcasturi despre film și am citit analiză critică pe marginea lui. Am început să ascult Céline Dion ca să intru în atmosferă (nu și ACEA melodie, nu voiam să ajung la suprasaturație). În ziua cea mare, m-am machiat, m-am îmbrăcat într-un hanorac roz, potrivit tematic cu ziua, și m-am îndreptat plină de curaj către un cinema din Berceni.
Eram desigur, singura persoană singură de acolo. Sala de câteva zeci de locuri era pe jumătate plină de perechi din toate grupele de vârstă – de la adolescenți la persoane în vârstă, de la cupluri la prieteni. Erau adolescenții din fața mea, el cu ochelari, ea cu un trandafir roșu, un alt el și o ea de 25+, care zâmbeau la un selfie, un domn însoțit de o doamnă care își lăsa capul pe umărul lui, două fete, dintre care una cu un trandafir roz în ghiozdan, o mamă care îi povestea fiicei adolescente că a văzut filmul ăsta cu tatăl ei acum 20 și ceva de ani, pe casetă.
În timp ce reclamele rulau pe ecran, în mintea mea rula întrebarea Dar ce fel de experiență transcendentală voi avea? A mai rămas ceva din fata de șapte ani în mine și o să plâng, zdrobită de melodrama situației, ca Fabrizio, side-kick-ul italian al lui Jack din film, de furnalul vaporului ce se scufundă? O să râd și o să-mi dau ochii peste cap, dovedindu-mi astfel că romantismul meu a devenit doar o spoială care acoperă un suflet cinic? Sau prietenii mei au dreptate și o să mă plictisesc atât de rău pe parcursul a trei ore, încât transcendența va fi asigurată doar de durerea pe care o resimți în tot corpul când încerci să nu adormi?
Plus, pentru că nu se mai terminau trailerele, am început să mă îndoiesc de mine. Poate că tocilăria mea va sta în calea experienței. Astăzi știu că doar construcția replicii Titanicului a costat 40 de milioane de dolari și a avut nevoie de un bazin special cu o capacitate de 6 milioane de litri de apă. N-am cum să mai cred, ca la șapte ani, că vasul chiar se scufundă. Cum să mai suspin la romanța fată bogată-băiat sărac, când am în cap vocea filosofului sloven Slavoj Žižek, perorând că totul e o metaforă pentru bogații care sug sângele clasei muncitoare ca să re-întinerească.
Din fericire, la un moment dat, a început filmul.
Pentru cei exact 4 adulți de pe lume care n-au văzut încă filmul, Titanic spune povestea lui Rose (Kate Winslet), o săracă fată bogată care e forțată de mama ei să se căsătorească cu Cal, un nenorocit bogat (interpretat perfect exagerat de Billy Zane). Cei trei se îmbarcă pe Titanic, cel mai mare pachebot din lume, de nescufundat. Pe vapor Rose se îndrăgostește de Jack (Leonardo diCaprio), un pictor sărac și definiția manic pixie boy, care o ajută să vadă că are și alte posibilități decât o viață plină de avere și durere. Jack și Rose aleargă fericiți pe vapor și totul e minunat până când, ca în realitate, Titanicul lovește un iceberg și, dintr-odată, vasul nu mai e de nescufundat. Jack și Rose aleargă nefericți pe vapor încercând, ca toată lumea, să se salveze, dar singura care chiar reușește e Rose, care ajunge să fie o bătrânică fericită.
Filmul începe cu o echipă de căutători de comori, condusă de un avatar al lui James Cameron. Plin de el și obsedat de Titanic. Eram destul de în asentimentul lor.
Dar, în timp ce pe ecran rulau imagini cu adevăratul RMS Titanic, am tras aer și m-am relaxat.
Când Rose cea bătrână (jucată de Gloria Stuart, o mare vedetă a anilor ’30) spune cu o voce tremurândă It’s been 84 years… practic o memă pe care am văzut-o de o infinitate de ori, am chicotit cu încredere. La fel și la celebrul moment cu Jack care strigă din toți plămânii I’m king of the world!, unde s-au mai auzit râsete în sală.
Sigur, impactul Titanic în istoria cinematografie e gigantic, dar, pentru mine cel puțin, ce a ținut viu filmul ăsta nu a fost gândul că are 11 Oscaruri, printre care și pentru cel mai bun film, regizor sau cinematografie, ci meme-urile și citatele memorabile. Jack, I am flying! ; Gentlemen, it's been a privilege playing with you sau Draw me like one of your French girls sunt lucruri pe care le-am spus măcar o dată pe internet. Și filmul ăsta continuă să dea conținut memetic, chiar și la 25 de ani de la apariție. Cel mai recent exemplu de care știu eu e folosirea coloanei sonore pe TikTok, alături de imagini cu userul într-o barcă, plutind pe un lac.
Acum că am revăzut filmul ca adult, înțeleg de ce a născut și continuă încă să nască meme vii. Dialogul e… Mie una îmi place stilul ăsta un pic bombastic, plin de one liners, mi se pare că se potrivește perfect cu filmul (și oamenii din sală au fost în asentimentul meu, au râs de fiecare dată când voia regizorul să râdem). Dar pot înțelege și ochii dați peste cap. (Când Jack și Rose sunt în mașină și el o întreabă Where to, Miss?, iar ea răspunde To the stars e totuși ceva de nedescris.) Dialogul îndoielnic este mereu o sursă bună de meme.
Dar în cea mai romantică zi a anului, între toate cuplurile Berceniului, toată cultura pop creată în jurul filmului nu a intrat în contradicție cu nimic. Sigur, pentru unii a făcut filmul mai amuzant, dar nu l-a transformat într-o comedie involuntară.
Asta pentru că, pe măsură ce acțiunea înainta și vedeam cum Jack o salvează pe Rose de la sinucidere, cum o învață să scuipe, cum se plimbă ei pe vasul ăla uriaș – în timp ce personajele secundare nu par să existe decât pentru a da premoniții despre scufundarea vasului –, era clar că romantismul din mine e bine ancorat, iar chimia dintre diCaprio și Winslet, nemuritoare.
Am descoperit nu doar că nu mă plictiseam, dar că-mi doream ca filmul să țină mai mult. Sau, mai bine zis, să rămân prinsă în această bucată de film, unde totul este romantic și cheesy și fun și neserios. Unde totul e bine.
Interludiu
Ca de multe ori în viață, partea romantică duce la partea sexuală. Kate Winslet și-a dat jos halatul ca să pozeze ca one of the French girls, Jack s-a emoționat, s-au mai alergat ei pe acolo, s-au urcat în mașină și a urmat poate una dintre cele mai iconice scene. Mulți dintre cei cu care am vorbit despre film, mai ales cei care l-au văzut când erau mici, mi-au spus că-și amintesc exact momentul acela, chiar dacă nu-și mai amintesc mare brânză din film.
O las pe Flavia Dima, critic de film, să-și prezinte propria experiența transcendentală cu Titanic și să explice atracția și misterul ACELEI MÂINI.
Probabil că era 1999 sau 2000.
Oricum, era după-amiaza în care avea loc premiera TV Titanic. La ProTV, desigur, anunțată cu surle și trâmbițe în revista TVMania, din care-mi decupam săptămânal banda desenată de pe ultima pagină – Aventurile lui TVMan – pentru colecția mea. Aveam șase sau șapte ani.
Nu știu pe unde era tata – dacă era plecat într-o delegație sau în vreo vizită, cert e că doar eu și cu mama eram acasă, în acea amiază în care s-a înnoptat devreme –, dar nici n-a văzut filmul cu noi, nici nu era la el în cameră atunci când am mers după brelocul meu cu laser, care era ținut la el, alături de alte jucării și mărunțișuri cu care ai mei mă lăsau să mă joc doar cu țărâita. Laser-ul era una dintre cele mai mișto jucării pe care le poți avea pe atunci (după cum o dovedeau cei care mâzgăleau blocurile de lângă magazinul Onix cu ele, seară de seară). Și al meu era super mișto: avea vreo zece capete interșanjabile, care modelau laserul în diverse forme (majoritar inimioare și chestii de genul) iar în acea zi îmi trebuia unul anume – cel cu care dădeai un semnal „S.O.S.”, fiindcă la televizor se scufunda Titanicul. Eram suficient de mare încât să știu că vasul real era pe fundul Oceanului încă de dinainte să se fi născut bunicul meu (un timp intangibil, deci), și-n plus, băgasem la cap din rama filmului, plasată în prezent, că vasul era a goner. Dar tot am vrut să lansez un S.O.S., de dragul lui Rose și Jack.
Toate astea mă ajută să-mi dau seama că era cel puțin 1999. Pe DiCaprio-l știam deja din Romeo+Juliet (bifat tot pe ProTV), așa că mă deruta întrucâtva faptul că Rose era jucată de Kate Winslet și nu de Claire Danes, pe care-o plăceam mai mult. Era încă vremea în care n-apăruseră avertismentele pentru copiii, sau cel puțin nu mi le amintesc, așa că în loc să fiu expediată din cameră atunci când apărea triunghiul portocaliu (12+), vedeam filmele cu mama, iar mâna ei stângă mi se așeza cu viteză și blândețe peste ochi oricând era nevoie, în vreme ce cea dreaptă butona în jos volumul televizorului. Ori de câte ori se întâmpla asta, părea că durează o eternitate până și-o lua înapoi. Uneori se răzgândea în mijlocul secvenței, ori trăgea mâna prea repede: de pildă, știu că în faimoasa scenă a portretului, n-am putut s-o văd pe Rose goală, însă am putut să văd crochiul cu sânii ei. Îmi amintesc perfect multe scene – nu doar cele iconice (îmbrățișarea de pe prora vaporului, clipa în care Rose aruncă colierul în ape, fucking ușa), dar și, de pildă, pe cea în care doi bătrânei așteaptă întinși în pat, ținându-se de mână, în timp ce camera lor se umple de apă. Și mai țin minte că la sfârșit, eu și mama plângeam pe canapea, îmbrățișate, cu lacrimi de crocodil.
Dar ce m-a marcat pentru totdeauna a fost mâna. Știți mâna. Din faimoasa scenă de dragoste din mașină, la finalul unei secvențe în care Rose și Jack se plimbă prin măruntaiele vasului. Mâna mamei a intervenit instinctiv și rapid deasupra ochilor mei, suficient cât să apuc să mă întreb oare ce se întâmpla, de fapt, apoi palma ei s-a ridicat fix cât să apuc să văd imaginea alteia, alunecând în jos pe un geam aburit.
Pauză publicitară.
Eram perplexă: de unde venea aburul? Ce însemna acea mișcare a mâinii? (Dacă suflaseră ei pe sticlă, de ce nu-și desenau numele într-o inimoară pe geam? Nu așa se face? Și de ce n-aș fi avut voie să văd asta?) Când, mai târziu, îmi aminteam de film, mâna era primul lucru la care mă gândeam – nu la Rose sau Jack, nu la îngrozitoarea melodie a Celinei Dion, nu la vapor, nici măcar la ușa dracului. Ci la mână: fantomatică, secționată de restul corpului de tăietura cadrului, apăsând ecranul televizorului atât de tare, încât aproape părea că iese din el, ca apoi să dispară încet ca o nălucă, lunecând în jos. Și când am fost suficient de mare pentru a deduce, în sfârșit, ce se întâmpla acolo, o vrajă s-a rupt – n-am să mint, am fost dezamăgită de banalitatea motivului, de parcă aș fi sperat întotdeauna că mâna ar fi ținut de ceva supranatural, dincolo de ceea ce putem descifra sau înțelege cu o minte de om.
N-am mai revăzut filmul de atunci. Nici nu știu dacă mi-aș dori asta. (E oare un mare film fiindcă, la peste 20 de ani distanță, îmi amintesc de toate aceste lucruri de parcă le-aș întinde în fața mea ca pe fotografii? Probabil că da.) Amintirea filmului e culcușită alături de toate amintirile acelor ani, în care istoria se oprise în loc, iar timpul curgea alene, ca mierea.
Experiența (P2)
Și în sala de cinema secvența cu mâna a născut reacții. Niște ha, niște uuu și niște râsete. Printre ultimele care s-au auzit în sală.
Titanic e un film special și pentru că e, pe de-o parte, o poveste de dragoste și pe cealaltă peak '90s disaster movie. Și după o oră de iubire, trebuia să înceapă dezastrul.
Poate una dintre cele mai mari surprize a fost cât de spectaculoasă rămâne ultima parte a filmului. N-am mai văzut de mult la cinema oameni stând literalmente la marginea scaunului într-o concentrare încordată. Când Cal, iubitul caricatural de malefic a lui Rose începe să-i urmărească pe îndrăgostiți cu un pistol, în timp ce vasul se scufundă, o fată de lângă mine a exclamat: „Nu cred! WTF!”. Măcar nu sunt singura pe care filmul ăsta o face să vorbească în replici clișeice.
Când vasul începe să se scufunde, iar pe punte apar copiii și muzicienii care cântă, s-au auzit și primele suspine în sală. Eu, una, nu am plâns la această vizionare, dar m-am întristat. Când eram mică, îmi amintesc că am vărsat toate șuvoaiele la o scenă cu o mamă care le spune copiilor o ultimă poveste de noapte bună sau la acel cuplu de batrânei care se îmbrățișează în pat, cuprinși de apă. Acum aș adăuga pe lista asta și confuzia lui Thomas Andrew (Victor Garber), proiectantului navei, primul care înțelege ce urmează să se întâmple, precum și groaza de pe fața lui Benjamin Guggenheim (un aristocrat american jucat de Michael Ensign) când înțelege că moartea e ceva brutal, nu ceva ce se poate savura cu un pahar de brandy, cum avea în plan inițial.
Cameron alege să transforme moartea Titanicului într-un simbol pentru moartea unei epoci și a unei lumii. Titanic s-a scufundat în 1912, doi ani mai târziu va începe Primul Război Mondial care va marca sfârșitul Belle Époque, perioada de relativă pace și dezvoltare de la sfârșitul secolului XIX. Aristocrații din film sunt plini de ei, ridicoli, rupți de lume. Îți pare rău să-i vezi murind, dar înțelegi că nu s-ar fi putut altfel. Filmul nu e subtil în a-ți arăta că aroganța lor este ceea ce-i distruge.
Tonul extrem de dramatic al filmului funcționează pentru că e situația e extrem de dramatică. Oricât de exagerat ar părea Titanic, tot nu bate realitatea, în care 1.514 de pasageri din 2.228 au murit în câteva ore de la scufundarea vasului de nescufundat.
Trascendența
Dintre toate morțile, pentru scopul acestui film, cea mai puternică trebuie să fie a lui Jack. Multe dintre primele critici la adresa filmului se legau de focusul prea mare pe povestea de dragoste și prea puțin pe tragedie. Eu sunt din categoria celor care spun că asta e ceea ce dă forță filmului. Sigur că e nedrept că el moare, dar cam asta e natura dezastrelor, sunt nedrepte și duc la moartea unor nevinovați care au avut ghinionul de a se afla la locul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Cred că de asta și dezbaterea cu ușa e atât de prezentă. Știți la ce mă refer. La final Jack și Rose încearcă să foloească o ușă ca plută ca să supraviețuiască până vin ajutoare. Rose se urcă pe ușă, Jack rămâne în apă, o pune să promită că will never let go după care îngheață și moare. Internetul a considerat că asta e o dovadă a egoismului lui Rose, care dacă s-ar fi dat un pic mai încolo, Jack ar fi supraviețuit. Sigur că nu-i așa. Sunt o grămadă de explicații științifice care arată că ușa nu ar fi plutit cu amândoi pe ea. James Cameron a forțat actorii să stea în apă înghețată cu orele, că să demonstreze că nu ar fi supraviețuit. La naiba, în film este o scenă în care încearcă amândoi să se urce pe ușă și nu funcționează.
Ideea că Jack ar fi avut loc pe ușa aia ne face să ne simțim mai deștepți decât acest film siropos. Ne dă senzația că, de fapt, poate exista un univers în care el să fi trăit și lucrurile să se fi terminat cu bine. Mi se pare amuzant că într-un film criticat din cauza romantismului exagerat e așa o problemă că îndrăgostiții nu rămân împreună, chiar dacă asta ar sfida regulile fizicii.
Da, Titanic este plin de clișee, da, este siropos și vinde o poveste romantică nerealistă, dar de ce e asta așa o crimă? Putem să ne plângem toată ziua de cât de lipsiți de originalitate sunt trandafiri roșii, ursuleții sau bomboanele în formă de inimă, dar imaginează-ți-le în mâna unei persoane dragi, date cu toată cu bucuria că are ceva pentru tine. Nu e ironie condescentă ce simți atunci. E bucurie și dragoste.
Când filmul s-a terminat, majoritatea ne-am întins mâinile și picioarele, câțiva s-au sărutat și ne-am îndreptat cu toții spre ieșire. „Exact ca toate dățile în care l-am văzut pe televizor, doar că acum pe ecran de cinema”, i-a spus un băiat iubitei lui pe drum către ieșire. Nu părea deranjat de asta.
De fapt nimeni nu părea deranjat sau plictisit. Venisem pregătită să apăr filmul în fața prietenilor mei cinici, dar după experiența vizionării nu mai aveam nevoie să-i conving. Pierderea lor.
Dacă vrei să vezi Titanic de Dragobete îl mai găsești luna asta în cinema și oricând pe HBO Max sau Disney+.
