Dramaturgia contemporană de la noi s-a dezvoltat în ultimii 20 ani, prin conectarea la cotidianul convulsiv al societății postcomuniste. Vă prezentăm opt dramaturgi contemporani de pe scenele românești, dintre care unii locuiesc în alte țări și scriu în mai multe limbi. Alți doi, deși nu sunt (cetățeni) români sau nu scriu în limba română, influențează peisajul teatral românesc.
Alexandra Badea a debutat ca regizoare în România. Din 2003 locuiește în Franța, unde activează în special ca dramaturg, dar și ca regizoare de teatru și film. Scrie preponderent în limba franceză. Uneori își regizează propriile piese, dar scrie și texte de autor, independente față de un proiect teatral concret. Bine documentate, piesele ei ficționalizează în mare parte situații reale. Temele pe care le abordează se plasează la intersecția politicilor macro cu viața privată. Mai exact, analizează modul în care primele influențează existența umană la nivel micro: globalism, politici de mediu, noile tehnologii și universalizarea digitalizării (Pulverizare, Red line, White Room, Burnout, Europe connexion, Extrêmophile).
Are o perspectivă critică asupra neoliberalismului, cu o scriitură concentrată, lipsită de artificii de limbaj, nu și de poezie. O altă direcție pe care o urmărește este recuperarea trecutului (destul de) recent prin investigarea istoriei generale și personale precum extrema dreaptă interbelică și comunismul în România sau istoria postcolonială a Franței (Perfect compus, trilogia Points de non-retou).
„Te întinzi pe nisip cu faţa la mare
Şi te întrebi cum poţi opri toate astea:
Să opreşti alergătura,
Să opreşti timpul,
Să opreşti banii,
Să opreşti angoasa,
Să opreşti tot ce a făcut amară fiinţa umană.
Şi îţi dai seama că ai cam pierdut gustul.
Îţi petreci timpul în birouri de plastic.
Dormi pe jumătatea unui pat mucegăit, lângă un tip care sforăie cu 100 la oră.
Te agăţi trei ore pe zi de bara ruginită a navetei – rata accidentelor 60%.
Ţi-o tragi de două ori pe lună cu 5.000 de franci africani
Şi mai ales, mai ales închizi bine gura.” (Pulverizare)
Gianina Cărbunariu este regizor dramaturg, directoarea Teatrului Tineretului din Piatra Neamț și una dintre artistele care a marcat teatrul independent din România. În 2001, împreună cu Andreea Vălean, Radu Apostol și Alexandru Berceanu, a pus bazele dramAcum, proiect de sprijinire a dramaturgiei contemporane autohtone. Spectacolul său, Stop the Tempo (2003), o poveste despre un grup de tineri care opresc curentul electric în cluburi ca formă de protest față de consumul social, a influențat noul val în dramaturgie, caracterizat de abordări critice asupra prezentului și trecutului recent și de o scriitură alertă, în care minimalismul limbajului se combină cu un lirism urban. Creează spectacole pe propriile texte în țară și în Europa, documentând teme social-politice pe care le abordează din perspective neconvenționale: relația dintre discurs public și mentalitate în artă (Artists talk), multiplele narațiuni posibile, recuperate din dosarele Securității (Tipografic majuscul, X milimetri din Y kilometri), reconstituirea unui conflict interetnic din adevăruri personale diferite (20/20), stigmatizarea sărăciei ca tipar, uneori neconștientizat, în mentalul public (Frontal).
„Paula: Uneori mă gândesc că toată treaba asta cu deconectatul ne-au băgat-o chiar ei în cap. Pe bune. Păi, peste tot, oriunde te învârți, vezi și auzi numai asta: «Conectează-te!», «Abonează-te!», «Vino și tu!», «Click here!», «Trimite un sms!», «Join the big fucking party!». Și uite-așa de dimineața până seara întruna, întruna. Până când unora le sare muștarul și zic: «Mai duceți-vă în căcat cu tot conectatul vostru. Ne-am săturat să ne tot conectăm. Ce-ar fi dacă ne-am mai și deconecta puțin?»” (Stop the Tempo)
Bogdan Georgescu este regizor, dramaturg și autor de proiecte de artă activă — o metodă de lucru proprie care urmărește activarea unei comunități în jurul proiectului —, în care lucrează pe bază de documentare, implicând membrii comunității pe care o explorează. Alături de Miruna Dinu, Vera Ion, Ioana Păun și David Schwartz, a fondat în 2005 tangaProject, un grup de regizori care propun un teatru comunitar-social, colaborativ și activ-reactiv față de realitatea imediată. De câțiva ani locuiește la Berlin, unde a colaborat cu HAU (Reboot, Radio Theatr, The Unlikely Event). A scris și texte de autor (România! Te pup a fost montată la Iași de David Schwartz), dar scrie în special pentru propriile spectacole. Abordează problematici incomode, specifice unor comunități precum cea queer - ROGVAIV, Lalele, lalele (scenariu nonverbal), a persoanelor evacuate din cartierul Rahova (Fără sprijin), a deținuților (Casa Poporului), a angajaților din multinaționale (For The Win), a liceenilor (Antisocial). Scrie despre mutațiile sociale și implicațiile asupra familiei (Punct Triplu), sau despre drepturile reproductive și statutul femeii (Pentru că meriți).
„Andreea: Tu crezi că eu nu știu că lumea își caută joburi în alte părți... că lumea e speriată... dezastru e peste tot... și îi respect și îi admir pentru că își văd de treabă și pentru că spaimele și fricile și le țin pentru ei... Raluca însă e altceva... aș renunța la oricine... chestia asta cu mai bine în altă parte... e foarte riscantă... nu te recunosc... nu e deloc genul tău...” (For The Win)
Maria Manolescu este scriitoare, autoare în egală măsură de romane (cel mai recent este Vânători - culegători) și piese de teatru. A colaborat cu dramAcum (Sado-Maso Blues Bar, regia Gianina Cărbunariu, şi With a Little Help from My Friends, regia Radu Apostol). Scrie despre drame adolescentine (With little help...), persoane fără adăpost (Ca pe tine însuți), depresie (Între două pastile), deviații și presiuni ale societății contemporane a profitului asupra individului (Sclavi, Marele B– un cabaret despre Burnout). Are o scriitură caldă, un realism cu tentă magică pentru care nu evită metafora, împinsă uneori până la limita basmului.
„MARIA (îşi face curaj să dea telefon): Dacă faci violența extremă asupra ta, atunci eşti nebun de legat. Dacă faci violența extremă asupra străinilor, atunci eşti nebun de legat. De aceea, fiecare trebuie să aibă pe cineva al lui, asupra căruia să facă violența extremă, pentru că, ce e între tine şi ai tăi, e numai treaba voastră şi, atunci, nu eşti nebun de legat. Dar, dacă nimeni nu înseamnă nimic pentru nimeni, aşa cum s‐a dovedit, înseamnă că nu ai pe nimeni al tău şi că, orice ai face, eşti nebun de legat. Eu nu sunt.” (Ca pe tine însuți)
Mihaela Michailov este dramaturgă și co-fondatoare a Centrului de Teatru Educațional Replika. Scrie deopotrivă texte de autor și scenarii bazate pe documentare în colaborare cu regizori (precum Profu' de religie, o analiză asupra adevărului, aplicată pe un caz real ficționalizat, regia Bobi Pricop). Piesele personale sunt marcate puternic de voci interioare ale personajelor, majoritatea copii sau vârstnici vulnerabili (Copii răi, Fetița soldat, Complexul România). Lucrează constant, dar în formule diferite, cu doi regizori. Cu Radu Apostol, cu care scrie uneori la patru mâni, face spectacole despre copii, părinți și bunici prinși în haosul social — migrația economică și abandonul familiei, eșecul sistemului de învățământ, rasism și sărăcie, tulburările de spectru autist și impactul asupra familiei (Familia Offline, Limite, Toată liniștea din lume). Cu David Schwartz lucrează la spectacole politice despre trecutul recent - mineriada din1990 (Capete înfierbântate), viața minerilor din Valea Jiului (subPământ), perspective mai puțin explorate asupra istoriei (Trilogia 1918), sistemul sanitar în pandemie (Capete înfierbântate 2020).
„VICE: «Părinţii tăi sînt căpşunari. Căpşunarii s-au cărat/ singur, te-au lăsat/ eşti un prost de toţi uitat. Căpşunari, singur, căpşunari, singur. Doar asta aud. Uite-l pe căpşunar!». Îmi vine să plîng. Da nu, nu. Io sînt tare. Io nu plîng niciodată. Plîngi, eşti ultimul fraier din lume. Ultimul singur din lume. Scrîşnesc din dinţi, da’ nici o lacrimă. Ei asta aşteaptă. Să plîngi. Să fii fraier. Dacă eşti o dată, eşti mereu. Am de ce să plîng? Nu, nu. Ţin în mine. Sînt furios. Sînt trist. Nimeni n-are nevoie de mine.” (Familia Offline)
Peca Ștefan este dramaturg și regizor, stabilit la Berlin. Are o identitate bine conturată în peisajul teatral autohton prin structura ludică a pieselor sale — participative, construite ca niște jocuri — și prin ostentativa lor dezertare din logica realității, ambele menite să deconstruiască tiparele dramaturgice clasice. La începutul anilor 2000, copilul teribil al dramaturgiei postcomuniste, care se autoficționaliza ca personaj, aduce pe scenă, într-un limbaj necosmetizat ce a pus pe jar pudibonzii vremii, confuzia generației '90 în degringolada tranziției (The Sunshine Play, New York [Fuckin’ City], Ziua futută a lui Nils). Lucrează constant cu regizoarea Ana Mărgineanu, cu care a creat două serii de spectacole ce recuperează istoria recentă și identitatea unor locuri prin povești personale, Trilogia Anului dispărut și Despre România, numai de bine.
„SIMINA: De ce-ai întârziat, Grasu Răducu?
RADU : M-a lăsat mama la coadă la ouă. Și au băgat... S-a repezit lumea și... am leșinat.
SIMINA râde de el.
SIMINA: Și mai zici că ești băiat? (invitându-i pe spectatori să strige) Grasu-i o fetiță! Grasu-i o fetiță!
DIRIGINTA: Ai leșinat. Și nu te-ai dus imediat la consultație la spital?
RADU: Nu, că mă grăbeam la club. Și oricum s-a mai întâmplat, nu-i o problemă. Și când s-a dat pui acum vreo trei luni. Și la brânză. Dar atunci era și mama și ...am leșinat amândoi.” (Anul dispărut 1989)
Csaba Székely este un dramaturg mureșean de limbă maghiară (piesele sale sunt montate și în limba română). Scrie texte cu structuri narative în mare parte clasice despre realități incomode din universul maghiar transilvănean: lipsa de orizont din ruralul mic, alcoolism, conflicte interetnice, violență, homofobie și misoginism (Trilogia minelor, Bucurie și fericire, MaRó) sau recuperează ficțional istoria recentă sau mai puțin recentă (Vă plac bananele, tovarăși?, Nu regret nimic, Nu chiar 1918, Mihai Viteazul). Textele sale sunt preponderent comedii care disimulează drame, pline de un umor cu tușe absurde, generat parțial de un limbaj inventat (este un abil creator de înjurături).
„IRINGÓ: Nu se prea cuvine să vii acasă muci la trei dimineaţa, urlând ca o maimuţă turbată şi să scoţi omul din pat să cânte cu tine imnul secuiesc.
INCE: Te-am scos din pat?
IRINGÓ: Apoi mi-ai ţinut un discurs de o oră jumate despre efemeritatea prieteniei şi despre fundul tot mai mare al hangiţei – nici asta nu-i prea cuviincios. Deşi sunt de acord că i-a crescut imens fundu’. Chiar şi aşa, ăsta nu-i comportament de om care ştie ce se cuvine. Mai degrabă e comportament de cretin primitiv, recunoşti?
INCE: Iartă-mă, nu-mi amintesc nimic.
IRINGÓ: Destul de rău. Mai ales că-i a treizecea oară luna asta când nu-ţi aminteşti nimic. Ar trebui să bei mai puţin.” (Orb de mină)
Elise Wilk scrie în special piese pentru publicul tânăr, în care decriptează cu mare finețe traumele emoționale ale adolescenților în contextul social contemporan: hărțuire, discriminare, abuz și violență, drame amoroase, abandon familial, relații contorsionate cu profesorii și colegii (Pisica verde, Avioane de hârtie, Crocodil, Exploziv). Scriitura ei are o puternică latură poetică, integrată într-un ansamblu de narațiuni fragmentare. Lucrează cu regizori pentru care scrie texte ficționale, bazate pe documentare, despre viața orașelor (Frig. Patru povești neadevărate din Gheorgheni) sau istoria comunității germane din România (Dispariții).
„DANI: Câteodată, seara înainte să adorm, închid ochii şi văd în faţa mea un fel de film alb-negru. E ziua mea. Împlinesc 10 ani. Tata merge cu mine să-mi cumpere o bicicletă. Merg cu el de mână pe bulevardul principal până ajungem la magazin. Bicicleta străluceşte în vitrină. Eu miros cauciucul de la roţi. După aia filmul se colorează. Şi nu mai e adevărat. Ieşim din magazin. Mă urc pe bicicletă şi pedalez până în faţa blocului. Tata urcă cu bicicleta pe scări. Intrăm în casă. În sufragerie mă aşteaptă toţi copiii din bloc cu un tort mare până în tavan. Eu suflu în lumânări. Şi filmul dispare. Filmul adevărat e aşa: după două luni bicicleta dispare. Ca şi cum n-ar fi fost. A vândut-o ca să facă rost de bani de băutură.” (Pisica verde)
Nicoleta Esinencu este dramaturgă și regizoare din Republica Moldova, co-fondatoarea Teatrului Spălătorie și autoare de performance-uri create prin practici colaborative. Lucrează cu teatre din Germania și Austria care îi coproduc spectacolele și scrie în română, rusă și engleză. Dramaturgia ei este puternic feministă (Mame fără pizdă, Evanghelia după Maria), preocupată de avariile sociale pe care le produc istoria și politica și care sufocă vocile celor mărunți. Scenariile ei performative sunt, de fapt, poeme urbane despre convulsiile istoriei recente a Moldovei, despre xenofobie și violență domestică, despre sistemul de educație și exploatarea muncitorilor din zone emergente de către Uniunea Europeană (Fuck You, eu.ro.Pa!, Life, Baladele memoriei, Recviem pentru Europa, American Dream, Uneducated, Clear History).
„* și atunci bărbatul a zis:
* ce să mai fac cu FEMEIA?
* și toți bărbații au strigat
* să fie răstignită!
* și tot mai tare strigau şi ziceau: Să fie răstignită!
* s-au adunat în jurul Ei
* au biciuit-o
* au dezbrăcat-o de haine
* i-au pus o mantie roşie
* i-au împletit o cunună de spini
* i-au pus-o pe cap şi și-au bătut joc de EA zicînd:
* bucură-Te, FEMEIE
* și scuipînd-o O băteau peste cap cu o trestie
* iar după ce au batjocorit-o
* au dezbrăcat-o de mantie
* au îmbrăcat-o cu hainele Ei şi au dus-o s-o răstignească
* și au silit-o să-și ducă crucea
* și pe drum i-au dat să bea vin amestecat cu fiere
* iar după ce au răstignit-o
* au împărţit între ei hainele Ei
* trăgînd la sorți care și ce să ia
* și bărbații o păzeau
* și deasupra capului au scris: Aceasta este FEMEIA
* iar trecătorii O huleau
* și a strigat FEMEIA cu glas tare
* mi-e sete!
* și nu a zis FEMEIA
* iertați-i că nu știu ce fac!
* dar a zis FEMEIA
* nu-i iertați că știu ce fac.” (Evanghelia după Maria)
Yann Verburgh este dramaturg și actor francez. Lucrează constant cu regizorul Eugen Jebeleanu împreună cu care a fondat Cies des Ogres, companie de teatru numită după titlul primei sale piese, Căpcăuni. Scrie texte documentate cu inserturi de poeme urbane despre situații în care societatea eșuează: identitate de gen, schimbări climatice, imigrație, gestionarea deșeurilor, violență în școală, relația dintre digitalizare și alienare (Digital Natives, Regulile jocului, Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba, Agresați. Tragedii obișnuite, Zăpada e din ce în ce mai neagră în Groenlanda).
„Svetlana: Le-ai spus că eşti gay ?
Nu puteai să le spui că eşti heterosexual?
Luka: Dar sunt gay.
Svetlana: Dar încetează să spui că eşti gay!
Cauţi scandal.
Nici măcar nu am dreptul să vorbesc cu tine despre asta.
Aş putea fi concediată.
Există legi în ţara asta.
Înţelegi?
Nu avem dreptul să vorbim despre homosexualitate cu minorii.
Luka: Sunteţi asistenta socială a liceului.
Dacă nu vorbesc cu dumneavoastră, cu cine vorbesc?
Svetlana: Cu nimeni. Te duci acasă,
Te uiţi la jocurile Olimpice la televizor,
Eşti mândru de ţara ta.
Şi treci peste.” (Căpcăuni)
