Dragă Virginia,

Anul este 2019, țara e România. Un timp și un loc în care eseul tău, O cameră doar a ei, rămâne valabil și necesar, la 90 de ani de la publicare. Ele, femeile care citesc și scriu în România, 2019, ți-au trimis misive într-un volum care se cheamă chiar așa. Dragă Virginia,. Unele dintre ele sunt la debut, altele sunt nume mari. Niciuna nu a ajuns încă în manualele de literatură, la fel cum nu ajung nici precursoarele lor, uriașele pe ai căror umeri stăm. Explică editoarele antologiei, Anca Dumitrescu și Elena Marcu: O cameră doar a ei rămâne o sursă convingătoare de argumente „împotriva subminării intelectuale a femeii, cu precădere a scriitoarelor”. Așadar, cincisprezece poete, prozatoare, eseiste, dramaturge, se uită la camerele din care scriu ca meserie, ca mod de viață. Sunt reflecții asupra intimității creației, dar și tușe ample, care descriu contextul, clădirea, establishment-ul în care se află camerele astea.

Dragă Virginia,

Eu una îți scriu de când aveam 16 ani și citeam pentru prima oară (din cine-mai-ține-minte-câte) Doamna Dalloway. Sunt prea multe lucrurile pe care le-am învățat de la tine ca să le pot cuprinde aici. O să încerc să le enumăr pe cele care mi-au schimbat viața, în speranța că asta poate ajută volumul recent publicat la Black Button Books să prindă aripi mari, către cât mai multe camere de cititoare.

Tu ai fost prima, și pentru multă vreme singura, voce din capul meu care a știut că a simți prea mult nu e un motiv de amuțire. Tu ai scris și ai vorbit, femeilor și bărbaților deopotrivă, despre cele mai subtile nuanțe ale emoției, despre frica de auto-anihilare, despre pierdere și război și îmbătrânire și dragoste. Tu ai iubit altfel decât o dictau normele, ai gândit altfel decât iluștrii bărbați pe care-i studiaseși, ai ales să chestionezi existența unei divinități. Tu ai spus adevărul, până în ultima clipă, aia trăită cu pietrele în buzunare, în apele râului Ouse, în care te-au împins spectrul războiului și al „nebuniei”. 

Mi-e dor de tine și mă întreb, ca și Tatiana Țîbuleac în fragmentul de mai jos, în premieră din Dragă Virginia,, cine ai fi fost azi și cum ai fi scris. Îmi lipsește faptul că nu te pot citi la zi, în România, 2019 - dar, poate mai mult, îmi lipsește faptul că nu le poți citi tu pe cele cincisprezece scriitoare care ți-au scris în volumul ăsta.

Sunt convinsă că le-ai citi cum ai făcut-o toată viața: limpede și tăios, cu o minte aprigă ca o dimineață de iarnă.

Dintr-o cameră doar a mea,
Ioana

---

Dragă Virginia,

După aproape o sută de ani, toamna n-a trecut. 

Am cu mine vinul care ne place, am bani, am dat drumul copiiilor. Ce-ar fi să ne plimbăm, noi două? Mai departe de rîu, promit, chiar dacă rîurile sunt apele mele preferate. Libere, proaspete, fără aroganța mărilor, nu crezi? Te-am înțeles atunci ca nimeni alta. N-aș fi ales pietrele, e drept, dar știu cum se pot termina lucrurile cînd te grăbești. Iar tu te-ai grăbit, dragă Ginny. Întotdeauna te-ai grăbit. Chiar și acum, cu un pas înaintea mea. Arzînd poduri, spărgînd gheața, luminînd unghere. Dar să-ți cer mai întîi iertare: așa ar fi trebuit să începem.

Iată-ne în mijlocul drumului, două străine. Te țin de vorbă, iar tu nici măcar nu mă cunoști. Nu sînt o femeie pe gustul tău. Schimbătoare, fricoasă, rece, dar mai ales cu o inimă încîlcită, care simte sau prea tîrziu sau prea devreme. Nu cred că te-ai opri în dreptul meu sau al cărților mele. La fel ca tine, iubesc femeile, doar că eu nu le vreau binele. Eu nu încerc să le schimb. La mine vin femeile care se lasă de tine. Vin ca să ne temem împreună. 

Eu însă te-am citit. Uneori, cu aroganță și sărind peste pagini, la ce bun să te mint? Alteori, subliniind rînduri întregi și invidiindu-ți prospețimea. Prospețimea, nu curajul, cum ți s-a spus atît de des. Nu cred că e nevoie de curaj ca să vorbești – unui om sau unor mii – despre ceea ce crezi cu adevărat. Convingere, da, dar curaj? Sper să nu te supăr cu asta, dacă nu am făcut-o pînă acum. Apoi, tu ai fost mereu de partea luminii, nu a întunericului. Cum să nu iubești o luptătoare? Întunericul cu care eu stau la masă în fiecare zi. Alegînd, spun unii. Fără a mă împotrivi, cred eu. Și nici nu contează: sîntem diferite, aici am  vrut să te aduc. Totuși, dragă Virginia, de ce te-am oprit, de ce îți spun toate acestea? 

Din admirație. 

2. 

școală, 
bani, 
iubire liberă,

a strigat cineva în urmă cu o sută de ani, de sub mormanele de rufe, umilințe și cîrpeli. Te-am auzit atunci, te auzim acum. Cu un secol între noi (plus minus cîteva victorii de buzunar), lista ta este încă valabilă. Așadar, dragă Virginia, te admir nu pentru ce ți-ai dorit, ci pentru cînd  ți-ai dorit. 

Ai fost o nebună, Ginny, ai fost prima. 

Mă întreb totuși: astăzi, dacă ai trăi astăzi, cum ai fi? Ce ai fi? Jurnalistă, avocată, politiciană? Poetă sau prozatoare? Genială sau mediocră? Ai scrie, dragă Virginia, pizdă cursiv în cărțile tale? Ai ieși din camera ta în stradă, la proteste? Ți-ar păsa pe viu? Și, mai ales, iartă-mă că te întreb, asta chiar nu e treaba mea, ai iubi-o pe Vita așa cum ți-ai dorit: în văzul tuturor? Throw over your man, I say, and come. Ai arunca, ai merge pînă la capăt cu inima, sau ai rămîne scriitoare? 

Nimeni nu are dreptul să-ți vorbească astfel. Mai ales una ca mine, pentru care scrisul este un act de profund egoism. Una ca mine, care arde, cum ai arde o plagă, orice început de manifest. Te întreb și mi-e frică că-mi vei răspunde:

aș scrie despre aceleași lucruri. 
aș face aceleași lucruri. 
aș fi aceeași.

Iar asta, venind de la o femeie ca tine, m-ar umple de tristețe. Asta, dragă Virginia, ar însemna că după atîta timp, încă e nevoie de tine. Și ar mai însemna că:

în toți acești ani, mii de femei care scriu nu au făcut niciun pas; 
în toți acești ani, mii de femei care scriu au scris despre altceva; 
în toți acești ani, mii de femei care scriu au ales să nu scrie ca femeile. 

Printre ele și eu. Acum știi cu cine stai de vorbă.

3. 

Dar să nu mă judeci, să-ți spun mai bine de unde vin. Sînt prima din familia mea care înțelege ce spui. Le auzi? E cea mai deșteaptă dintre noi, strigă femeile mele la unison. Dar și cea mai slabă, spun tot ele, cu vocea lăsată. 

Ele: 
Străbunica, unsprezece copii, a visat mîncare. 
Bunica, trimisă la moarte, a visat libertate. 
Mama a îngropat două fete, a visat copii. 

Eu: 
Sătulă, liberă, vie. 

Victoria și Veriga (lor) slabă. Prima care are timp de citit și de scris. Dar și cea mai potrivită?

4. 

Cred că nu ceea ce avem ne definește, nu felul în care alegem sau sîntem constrînși să ne trăim viețile, ci ceea ne dorim cu orice preț. Visul unui om spune mai multe decît mîncarea pe care o mănîncă sau haina pe care o poartă. Să n-ai aur, dar să visezi stele. Să fii orb, dar să lauzi soarele. Sau poate – teoria asta mă chinuie de cîțiva ani – un secol nu le poate încăpea pe amîndouă? Poate este nevoie de cinci generații care să lupte, ca altor cinci să poată să nu le pese? 

Se răcește și te-aș invita la mine, dar nu știu unde anume. În camera mea – doar a mea – e  mereu îmbulzeală. Oameni, care mi-au bătut zîmbind la ușă, nu mai încap de mine. Străini, care au învățat să fie eu mai bine ca mine, mi-au ascuns cheia. Scrisul face asta, am aflat. Te decojește și te lasă cu nervii pe dinafară, ca pe un leș încă viu. Te încurcă și te ceartă cu tine însăți. Da, camera aceea de care vorbeai, nu mă mai încălzește. Nu e vina ta, așa e cu sfaturile: sînt bune doar cînd ți se potrivesc. Am ieșit însă din încurcătură. Am săpat o groapă, am aruncat în ea licurici, acum e bine. Pot să mă ascund în voie, la vedere. Scrisul face și asta. Pentru că vezi, dragă Virginia, nu toate ne simțim bine bune. Pentru unele dintre noi, chiar și peste o sută de ani, alegerile vor fi mereu cele greșite. Singurătatea va fi singura recompensă și ne va mulțumi. Și atunci, de ce plimbarea aceasta? Ce rămîne? 

Rămîn pietrele din apă și rîurile din buzunare. 
Rămîne, cum spuneam, admirația.  
Rămîn cărțile.