La începutul verii am cutreierat lumile artistice ale Clujului, ca să aflu care sunt frământările tinerilor care studiază teatrul și cum îi ajută societatea noastră să devină niște buni profesioniști. În primul episod, am spus povestea a doi dintre studenții care au absolvit Facultatea de Teatru și Film din Cluj anul trecut și au stârnit furia Patriarhiei Române cu spectacolul lor de licență. În al doilea, am stat de vorbă cu o absolventă de anul acesta și cu unul dintre profesorii ei coordonatori. La o cafea la terasa din preajma facultății, poveștile lor s-au intersectat de multe ori la întâmpinarea prejudecăților și descurajărilor din partea instituțiilor care parcă au încremenit, decenii la rând, în nepăsare.
Francesca Fülöp are 22 de ani și este proaspăt absolventă a secției de actorie din cadrul Facultății de Teatru și Film, Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj. Ionuț Caras are 38 de ani și este profesor de actorie la aceeași instituție unde, timp de trei ani, a coordonat clasa Francescăi alături de colega lui de generație, Mara Opriș, care este asistentă universitară și actriță. Ionuț a terminat secția de actorie în urmă cu 15 ani, pe când teatrul era numai un departament modest al Facultății de Litere.
Într-o încăpere vopsită toată în negru, patru băieți și o fată proptesc un telefon mobil cu fața spre ei și apasă rec. „Noi așa punem să ne filmăm, că n-are cine să se uite la noi, ne uităm noi la noi”, îmi explică unul dintre băieți. Geamurile sunt acoperite cu saci de plastic negri, lipiți cu scotch. Într-un colț, un ventilator își rotește cu disperare capul și scoate un val timid de aer rece. „Bună ziua! Noi de trei ani așteptăm să jucăm la Gala HOP!”, începe repetiția lor pentru concursul național Gala Tânărului Actor HOP, un program susținut de Uniunea Teatrală din România, care premiază anual tineri absolvenți ai facultăților de arte. Pentru preselecție au pregătit un fragment din Richard al III-lea, piesa lui Shakespeare. Au construit un dans în jurul monologului celui care a fost regele Angliei la finalul Evului Mediu, care arată cum un copil umilit în adolescență devine un conducător abuziv la maturitate. La final, înainte să se uite la filmare, studenții fac un cerc în jurul meu și mă întreabă curioși: „Cum ți s-a părut? Ai înțeles mesajul?”
„Teatrul e o muncă titanică în echipă. E important să poți să te duci cu nebunia altuia”
Francesca, singura fată din grup, joacă în Richard al III-lea rolul unuia dintre agresorii regelui din copilărie. S-a născut la Timișoara, iar în liceu a descoperit teatrul, pe când își căuta un grup căruia să-i aparțină. Și-a găsit gașca potrivită în trupa de teatru a școlii, Heavenly Hell. „Teatrul e o muncă titanică în echipă. E important să fii atent, să vezi ce are celălalt de spus, să poți să te duci cu nebunia altuia.. Acolo (în trupa de teatru din liceu) era mereu unitate”, îmi spune Francesca. Își compuneau singuri poveștile pe care le jucau și asta le-a adus vizibilitate și premii pe la festivaluri. Într-una dintre piese, ea și colegii ei au jucat degetele unui mafiot și au arătat viața personajului prin mâinile sale.
Pentru repetiții se învoiau de la ultimele ore. Dar în afară de profa de engleză, care îi coordona, niciun alt prof nu-i lua în serios. „Li se părea că pierdem vremea, erau tot felul de speculații că mergem să fumăm și să bem. Nu veneau nici la spectacolele noastre, nu erau interesați, chiar dacă aduceam premii și erau expuse în biroul directorului”, mai spune Francesca.
Ionuț Caras, profesorul Francescăi, își amintește că acum aproape două decenii, percepția despre teatru și științele umaniste, în general, era aceeași în rândul profilor de liceu. Singurii care le țineau piept erau tot profii de engleză. „Ăștia de la școală ne-au dat un spațiu de repetiții timp de doi ani, apoi l-au luat înapoi, n-au mai vrut să susțină fenomenul, deși mergeam la festivaluri importante în Timișoara, în Arad, și luam premii”, îmi explică el. Ionuț e din Iași și s-a băgat în trupa de teatru a liceului pentru că nu-i plăcea la clasa de informatică, unde intrase la rugămintea părinților. „Se zicea că e de viitor, umanele erau la pământ. Așa era mentalitatea”, își amintește.
Aceeași mentalitate a împins-o pe Francesca, la 18 ani, să rupă relația cu teatrul. Cei din jur îi tot repetau că va muri de foame cu arta. Așa că a dat la psihologie, că „e tot o meserie în care lucrezi cu oamenii și sufletul lor”. Dar după un an, s-a întors la pasiunea din liceu, de teamă să nu o urmărească regretul. S-a pregătit singură pentru admiterea de la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, apoi a rugat o actriță de la Teatrul Național din Timișoara să-i dea sugestiile finale. A intrat la clasa profesorilor Ionuț Caras și Mara Opriș.
„Profii noștri sunt ochii din afară care ne privesc și ne zic: poți să crești mai mult”
La facultate a descoperit o altă comunitate căreia îi putea aparține, cu care lucra zi de zi și învăța să-și disciplineze mișcările. Îmi povestește că, în semestrul întâi, primele exerciții de grup erau de auto-cunoaștere și deschidere reciprocă. „Spre exemplu, ne aruncam de pe masă pe rând, iar grupul trebuia să ne prindă. Îți pui toată încrederea în oamenii ăia. N-a picat nimeni niciodată”, spune Francesca. De încredere aveau nevoie și în relația cu profesorii, care-i învățau zilnic cum să fie niște actori buni. „Au ajuns să ne cunoască pe toți, să ne știe fricile. Și noi le-am permis să ni se vadă sensibilitățile. Profii noștri sunt ochii din afară care ne privesc și ne zic: poți să crești mai mult”.
Pentru profesorul ei, Ionuț Caras, modul în care se lucra la Facultatea de Teatru din Cluj a fost motivul pentru care a ales să nu meargă la București, cea mai râvnită facultate de actorie din țară. „La Cluj era mai mare doza de nebunie. Se punea mult accentul pe faptul că trebuie să-ți transformi corpul să-ți devină unealtă, să poți să vorbești prin el”, îmi explică. La începutul anilor 2000, când a intrat la facultate, România abia semnase aderarea la sistemul de învățământ Bologna. Generația lui a fost printre ultimele care au prins studiile universitare de patru ani. Pe lângă programul de la facultate, a avut timp să-și ia câteva joburi la Teatrul Național Cluj-Napoca. Primul rol l-a primit în anul întâi. „Monta Vlad Mugur celebrul spectacol Hamlet și a cerut șase băieți înalți din facultate care să fie bodyguarzi. Au luat trei din anul trei și trei din anul întâi, pe criteriul de înălțime. Apoi m-a luat Radu Afrim în anul trei, i-am fost recomandat”, povestește profesorul. El mai spune că, în acea perioadă, ca student, primeai 12 lei pe spectacol la un teatru de stat. Aproape 20 de ani mai târziu, în 2019, primești 25 de lei: „Ăștia de la teatru (managerii, regizorii) consideră că, dacă e student, să facă figurații, să zică mersi că-l lasă să pună piciorul aici”. Dar acum vin mult mai rar să ia studenți, pentru că nu mai e avantajos pentru ei. Un rol într-un spectacol presupune un angajament pe termen lung, cât timp e în repertoriu și se joacă. Dar mulți absolvenți de la secția de actorie se mută din Cluj la teatrele de stat sau independente din București sau din țară, iar angajatorul e nevoit să le plătească deplasările ca să-i aducă înapoi, pe scena din Cluj.
Cei mai norocoși dintre studenții lui Caras primeau câte-un rol direct de la profesorul lor, care era uneori contactat de directorii teatrelor din țară care căutau persoanele potrivite pentru anumite spectacole din program. „Ei mă contactau: fac un spectacol, am nevoie de doi tineri, nu-i găsesc în teatru. Aveau încredere în mine și în ce lucrez cu studenții, iar eu îi trimiteam”, povestește el. În urma experienței, unii dintre ei au fost angajați și au rămas la teatrele unde au primit rolul din studenție.
În 2004, Ionuț Caras ține minte că posturile la teatrele de stat din țară erau blocate, nu lua nimeni artiști colaboratori. În acel an, el a reușit să se angajeze la Teatrul Național Cluj-Napoca, pe postul unei actrițe aflate în concediu de maternitate, la invitația regizorilor și directorului teatrului, care aveau încredere în munca lui și-l doreau în breaslă. Pe lângă jobul ăsta, mai are unul ca lector la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, la secția de actorie, încă de la 27 de ani. Acolo le predă studenților cursuri practice despre cunoașterea propriului corp și cum să transmită un mesaj fără cuvinte sau cum să intre în pielea unui personaj și să recunoască tipologii comportamentale.
Cei mai mulți dintre studenții lui Ionuț și ai Marei au reușit să lucreze în domeniu după absolvire, pe la teatrele de stat din țară sau în comunitățile independente. Uneori au reușit prin recomandările regizorilor sau profesorilor care le-au apreciat munca, alteori, a fost doar norocul de a întâlni omul potrivit la momentul potrivit. Însă în timpul facultății au avut nevoie de susținere. Atât Ionuț, cât și studenta sa, Francesca, spun că au depins de ajutorul părinților, care au fost alături de ei pe toată perioada studenției.
„În anul întâi n-ai timp nici să te speli pe dinți la tine acasă”
Francesca și-ar fi dorit să prindă perioada de dinainte de sistemul Bologna, ca să aibă mai mult timp să-și construiască încrederea în propriile forțe profesionale. Acum, programa celor patru ani e înghesuită în trei, iar studenții sunt nevoiți să treacă din mers prin materii. „Când am venit la facultate, am despachetat bagajele după trei luni. Eram copleșită de program: ritmul tău de viață se schimbă total, nu mai apuci să-ți gătești, mult efort fizic dintr-odată, chestiile astea te dau peste cap până te adaptezi. E o oboseală pe care o conștientizezi după, la finalul zilei”, îmi povestește ea.
O zi din viața unui student la actorie în Cluj începe la opt dimineața și se termină la zece seara. În anul întâi, începi ziua cu cursurile de vorbire, apoi faci canto o oră, iar ultimele șase ore din program le petreci la practică, alături de profesorii coordonatori. Doar duminica rămâne zi de odihnă, dar și atunci s-ar putea să mergi la repetiții. „În anul întâi n-ai timp nici să te speli pe dinți la tine acasă”, spune Francesca.
„Școala parcă nu te încurajează să faci meseria asta”
Oboseala a fost principalul obstacol pentru ea în facultate. Ei i s-a adăugat felul în care facultatea a înțeles să le asigure studenților condiții decente de învățare. În băi, lipsesc hârtia igienică și săpunul, iar sălile de repetiții nu sunt amenajate cum trebuie. Francesca povestește că din parchetul pe care ei joacă desculți ies așchii, iar camerele nu izolează lumina naturală, așa cum e nevoie ca spațiul să redea cât mai fidel o sală de spectacole luminată doar de reflectoare. „Ne-au pus aer condiționat într-una din săli, pentru că am depus noi cerere. Țin minte că aveam examen în anul întâi și era vară, 40 de grade afară. Nu aveai cum să respiri, să vorbești. Toți eram transpirați în costume, machiajul ni se scurgea. Școala parcă nu te încurajează să faci meseria asta”, spune ea.
Pentru profesorul ei, condițiile au fost aceleași în studenție. „Acum, deși numărul studenților a crescut, sălile facultății au rămas aceleași. Ne înghesuim într-un studio, totu-i prins cu scotch, ți-e și rușine să aduci pe cineva”. Nici sălile de la Teatrul Național nu sunt neapărat mai potrivite. De aceea, în viitor, lui Ionuț i-ar plăcea să construiască de la temelie un teatru nou, iar modelul de bună practică pe care-l are în minte este Teatrul Bulandra din vremea lui Liviu Ciulei, în Bucureștiul anilor ‘60. „Scena trebuie să aibă posibilități de metamorfozare. Trebuie să poți muta publicul dintr-o parte într-alta, să modifici spațiul de joc. Noi avem săli fixe: tu joci tot timpul aici, ăia stau tot timpul acolo, indiferent ce text ai, indiferent ce regie”, îmi explică el.
În perioada în care Ionuț era student, o clasă de la secția de actorie avea 12 locuri. Erau 50 de suflete în tot departamentul de la Facultatea de Litere, de pe strada Horea. Acum, în sediul autonom de pe strada Mihail Kogălniceanu, la secția de actorie sunt 12 locuri doar la buget, iar cele cu taxă sunt suplimentate la cerere. Numărul studenților a crescut mai ales la departamentul de film, odată cu industria media. În mod obișnuit, o generație la actorie adună 20 de studenți, dar generația Francescăi este o excepție: clasa ei are doar 14.
Francesca Fülöp și-a dat licența și acum se pregătește să se mute la București pentru admiterea la master. Crede că în capitală are mai multe șanse să fie remarcată de regizori și să lucreze în domeniu. La spectacolele de absolvire, Camera și Sandros, două piese contemporane regizate de profii ei pentru examen, s-a simțit împlinită pentru că și-a văzut părinții în sală, mândri. Într-o săptămână va participa la Gala Tânărului Actor HOP, alături de colegii de clasă. Ionuț Caras joacă spectacole cu studenții săi în spații alternative: în biserici, hale, ringuri de box, licee. La Teatrul Național Cluj-Napoca pregătește un spectacol despre Meșterul Manole, un proces cu procurori și avocați reali, în care publicul votează sentința. Niciunul nu vrea să renunțe la actorie.
Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.
Parteneri: Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din Cluj, Liceul de Arte Plastice din Timișoara, Cerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna
Parteneri media: Ideo Ideis, Dissolved Magazine, SUPER, SUB25
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
