La început e dorinţa, foame fluidă, vărsându-se peste lucrurile din jur şi încercând să le învăluie, să le apuce şi să le bage în gură, unul câte unul. „Copiii sunt ca apa”, remarca odată prietenul unui filosof: „vor mereu să ocupe tot spaţiul disponibil”. Dar lucrurile rezistă, oamenii rezistă, impun reguli şi interdicţii: dorinţa se izbeşte de zidul acestor reguli şi se întoarce în punctul ei de plecare. Un corp viu, palpitând. S-a spus: orice om e un ghem de dorinţe care, de regulă, se bat cap în cap. Dar miezul e gol. Dacă originea Eului socializat se află în plierea noastră pe nişte reguli de conduită, nu e mai puţin adevărat că ne definim fiecare prin ceea ce ne lipseşte mai mult.
Pare straniu că fiinţe atât de fragile şi îngrădite cum suntem noi au ajuns să posede în vocabular un cuvânt pentru fericire. Câte lacrimi au curs pentru acest cuvânt, exclama Flaubert. Suntem tentaţi să numim „fericire” imposibila însumare a proiecţiilor noastre sau tocmai ceea ce nu stă în puterea noastră să primim ori să fim. Dacă e adevărat că ne definim fiecare prin ceea ce ne lipseşte mai mult, se cuvine adăugat că fericirea ca aspiraţie legitimă, generală şi democratică reprezintă o idee iluministă, revoluţionară. Iată de ce Saint-Just putea afirma în 1794, de la tribuna Adunării naţionale, că „fericirea e o idee nouă în Europa”. Secole de-a rândul, oamenii simpli şi mulţi erau prea ocupaţi cu supravieţuirea ca să se gândească la fericire. Poate că tocmai aşa reuşeau să fie, din când în când, bucuroşi. Fără să reflecteze şi să compare, insule minuscule de pace într-un ocean de nevoi.
O fericire, dacă nu e durabilă, mai poate fi numită „fericire”? O întrebare atât de simplă, care ascunde, însă, întreg miezul metafizicii europene, obsedată de visul eternităţii. Filosofii Antichităţii înţelegeau foarte bine că bucuriile şi plăcerile sunt, prin natura lor, fugitive. Intuiau, probabil, condiţionarea fiziologică prin care intensitatea unei plăceri omeneşti e invers proporţională cu durata ei. Teoretizau, pe larg, uşurătatea şi nestatornicia noastră, în care vedeau consecinţa unui decalaj ţinând de însăşi natura dorinţei: o dorinţă împlinită este deja o dorinţă trecută, ceea ce înseamnă că orice împlinire ne lasă cu un gol interior, că tânjim mereu după altceva şi că rămânem, astfel, nişte frustraţi.
Dacă mecanismul dorinţei ascunde o capcană, atunci singurul mod de a scăpa din capcană pare să fie acela de a trăi animaţi de dorinţa de a nu mai avea dorinţe. Cum împlinirea totală a acestei dorinţe ar echivala cu moartea, deci cu anularea subiectului dorinţei (nu doar a obiectelor ei trecătoare), intervalul existenţei noastre terestre rămâne, pentru cei mai mulţi filosofi din vechime, unul al purificării şi restrângerii graduale a dorinţelor noastre. Ca şi cum ne-am retrage, treptat, antenele din exterior, pierzându-ne interesul pentru posesiuni, pentru onoruri şi succese trecătoare, deci pentru toate lucrurile a căror obţinere presupune un concurs de împrejurări: cum s-ar fi luat ei cu mâinile de cap, văzând cum ne numărăm like-urile pe Insta sau FB! În schimb, ei ne îndemnau să ne concentrăm pe propriul sine, adică pe menţinerea unui anumit tip de conduită lucidă, senină şi egală cu sine. Iată de ce şi, mai ales, în ce sens „autosuficienţa” (autarkeia) înţeleaptă reprezintă idealul etic ce traversează toate şcolile greco-romane de filosofie, în ciuda importantelor diferenţe între acestea.
Să fim sinceri: ne preocupă, astăzi, mai mult să ne compunem un profil de FB atrăgător, decât să ne „sculptăm” caracterul.
Nu e vorba că doar cei care se mulţumesc cu puţin pot aspira la fericire. Asemenea atitudine prudentă nu ar combate definitiv sentimentul frustrării, al neîmplinirii. E vorba de a şti cum să gestionezi „comerţul” cu lumea exterioară, cum să creezi şi să menţii relaţii interumane durabile, bazate pe respect şi admiraţie reciprocă; e vorba de a şti cum să-ţi modelezi propriul caracter. La un nivel general, nouă ni se pare că înţelegem foarte bine aceste lucruri, dar s-ar putea să ne lipsească tocmai înţelegerea adecvată a capcanelor şi barierelor specifice timpului nostru. Prietenia bazată pe afinităţi reale se cultivă, solicită disponibilitate, efort şi atenţie la problemele celuilalt. Nu e vorba că miile de „prieteni” virtuali nu ar avea rostul lor, problema apare atunci când ne obişnuim să reacţionăm la fel ca în reţea şi cu cei apropiaţi, trimiţându-i la plimbare cu un emoticon: I feel you, but I got my own shit to handle... Ce-ar mai fi de spus despre efortul continuu de modelare a caracterului prin însuşirea progresivă a unor standarde de excelenţă personală şi comunitară, beneficiind de feedback-ul constant al prietenilor adevăraţi? Anticii afirmau că deprinderea virtuţilor etice e chiar cheia unei vieţi fericite. Să fim sinceri: ne preocupă, astăzi, mai mult să ne compunem un profil de FB atrăgător, decât să ne „sculptăm” caracterul.
Cât de departe se situează, la prima vedere, fericirea noastră democratică şi utilitaristă (maximizarea stării de bine) de viziunea filosofilor antici! Totuşi, să nu ne grăbim cu aprecierile: şi concepţia populară despre fericire din vremea lui Aristotel era la fel de departe. În locul fericirii numai pentru „aleşi”, în loc să aşteptăm să ne pice din cer, gânditorul grec pariază că putem fi autorii propriei fericiri. Fără a nega importanţa datelor de pornire şi a circumstanţelor existenţiale, acesta considera că trăsătura esenţială a fericirii rezidă în ideea de viaţă reuşită, de împlinire personală, de autoactualizare şi fructificare a unui potenţial. Ceea ce presupune urmărirea, cu luciditate, a unui anumit plan de viaţă, ierarhizându-ţi în chip raţional scopurile şi interesele particulare, în funcţie de acesta. „Tu eşti absorbit de treburi, în timp ce viaţa ta zoreşte spre sfârşit”, avertiza, mai târziu, stoicul Seneca în legătură cu nevoia de a ne raporta la viaţă dintr-o perspectivă unitară, mereu conştienţi de caracterul nostru muritor.
Un pol al fericirii umane este viitorul pe care îl anticipăm în imaginaţie şi pe care încercăm, într-o măsură mai mică sau mai mare, să-l pregătim. Dar celălalt pol trebuie să rămână atenţia la prezent şi capacitatea exersată continuu de racordare plenară la clipă. De aici se desprind două direcţii filosofice divergente, pe care le putem urmări de-a lungul istoriei gândirii europene. Dacă prima dintre direcţii se revendică de la Aristotel, pentru cealaltă, rămâne de referinţă Epicur şi a sa asceză a plăcerii, terapie filosofică destinată să ne educe pentru a fructifica la maxim tot ce are viaţa mai bun şi mai simplu de oferit. Etica lui Spinoza are şi ea finalitatea practică de a ne reconecta la bucuria simplă de a exista, învăţând să cultivăm în noi acele afecte care sporesc vitalitatea şi creativitatea. Viaţa intensă pentru care pleda Nietzsche, cu tot dispreţul său aristocratic pentru bunăstarea generală utilitaristă, nu e nici ea străină de acest cadru.
Orice individ „normal” este, aşa-zicând, „două euri”: un eu care trăieşte efectiv experienţele şi unul care şi le aminteşte.
Concepţia proiectivă despre fericire a avut mereu adversari iluştri. „Viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce tu eşti ocupat să faci planuri”, îşi prevenea admiratorii John Lennon. Şi Pascal avertiza cu privire la vanitatea unei concepţii despre fericire ca împlinire viitoare: „Astfel, nu trăim niciodată, ci doar sperăm să trăim, şi tot pregătindu-ne să fim fericiţi, e inevitabil că nu vom fi niciodată”. Disputa nu este, însă, una uşor de tranşat. Oponenţii fericirii „în proiect” au dreptate în a remarca uşurinţa cu care putem cădea astfel pradă iluziilor şi erorilor de percepţie, ratând prezentul, pentru că îl considerăm doar o treaptă spre viitor. Câte întâlniri sau oportunităţi importante nu am ratat şi eu în tinereţe, doar pentru că lucrurile se petreceau altfel decât îmi imaginasem... O simplă masă în oraş e greu să te satisfacă, dacă eşti obsedat ca tot ceea ce comanzi să fie gătit exact aşa cum eşti obişnuit. Banala urare Poftă bună! îşi descoperă, astfel, o profunzime nebănuită: să poţi să te bucuri de ceea ce îţi oferă viaţa aşa cum ţi se oferă, nu neapărat aşa cum te aşteptai.
La rândul lor, avocaţii fericirii „în clipă” sunt pe bună dreptate preveniţi că, în lipsa unei direcţii clare, a unui sens al existenţei personale care să o organizeze într-o poveste coerentă şi să ne dea sentimentul împlinirii, e practic imposibil să nu ne confruntăm, mai devreme sau mai târziu, cu disperarea crâncenă ivită din senzaţia de irosire, de neisprăvire şi de ratare. Depresia, boala timpului nostru, poate surveni şi ca urmare a prăbuşirii unor speranţe hazardate, pe care mai bine nu le aveam: dar sentimentul că viaţa nu mai are cum să ne bucure e totuna cu infernul celor care au abandonat orice speranţă.
Cele două fericiri mai devreme schiţate par să trimită la o dualitate ireconciliabilă a înseşi naturii umane, dacă e să-l credem pe cel mai faimos psiholog al zilelor noastre, Daniel Kahneman. Acesta propune un model potrivit căruia orice individ „normal” este, aşa-zicând, „două euri”: un eu care trăieşte efectiv experienţele şi unul care şi le aminteşte. Să ne gândim la lucrul care a devenit, în zilele noastre, ironic sau nu, crucial pentru a ne considera propria viaţă măcar suportabilă, dacă nu pe deplin fericită: evadarea de acasă, în week-end, în concediu sau în vacanţă. Modelul lui Kahneman e menit să ne facă să alegem, în cunoştinţă de cauză, între o vacanţă revigorantă la all inclusive şi una activă, turistică, în care alergăm să bifăm „obiective” şi ne întoarcem mai obosiţi decât eram la plecare. Dacă alegem în ideea de a maximiza starea de bine prezentă, e cazul să fim conştienţi că prima variantă ne va rezerva, probabil, „o cantitate de plăcere” efectivă mai mare şi un disconfort mult mai mic. Dar acest aspect e secundar atunci când alegem, atunci când ne proiectăm viitorul. Eul care trăieşte experienţa e doar un corelat al experienţei, nimic mai substanţial. Important este modul în care ne amintim experienţa. Important e să avem o poveste bună de spus. Iar memoria personală pare să funcţioneze după o regulă ce neglijează durata efectivă a unei experienţe, păstrând doar momentul de intensitate maximă al acesteia şi finalul. Oboseala resimţită, cozile, enervanta înghesuială, toate acestea se vor estompa din memorie. Mult mai important e să putem să ne spunem nouă înşine poveşti frumoase despre ce am făcut cu banii noştri.
Morala e că nu avem cum să aspirăm la fericire fără echilibrarea acestor doi poli, cel experienţial şi cel narativ. Faptul că mintea noastră funcţionează proiectiv e indisociabil de acela că privim mereu în urmă şi ne povestim vieţile. Partea bună e că nu doar amintirea plăcerilor, ci şi cea a suferinţelor îndurate se estompează, treptat, din memorie. Partea angoasantă are două feţe, una întoarsă spre trecut, cealaltă, spre viitor: ne minţim pe noi înşine mai tot timpul în legătură cu calitatea experienţelor avute şi riscăm să trăim într-o continuă amânare, adică ne împingem mereu fericirea în viitor, până când realizăm că tot ce era mai bun a fost în trecut.
De Cristian Iftode, mai puteți citi:
