Dorința de schimbare (publicat pentru prima dată în 2004 cu titlul The will to change și tradus la noi de Cătălina Stanislav pentru editura Magga Books) este atât o critică a patriarhatului și a masculinității toxice, cât și un apel pentru o lume mai bună, pentru noi toți. bell hook pornește de la premisa că toții avem nevoie de iubire, inclusiv bărbații, doar că pentru a cunoaște cu adevărat iubirea, aceștia trebuie să se uite la modurile în care patriarhatul îi împiedică să se cunoască cu adevărat și să fie în contact cu sentimentele lor.
Pe numele real Gloria Jean Watkins, bell hooks s-a născut în 1952 într-o familie afro-americană din clasa muncitoare. Pasionată de citit, hooks s-a îndreptat spre studii de literatura. A debutat în 1978 cu volumul de poezii And There We Wept. În 1981 a publicat Ain’t I a Woman: Black Women and Feminism în care analizează efectele rasismului și sexismului asupra femeilor de culoare. În 1984 publică In Feminist Theory: From Margin to Center o critica asupra rasismului din mișcarea feministă. Ambele au fost extrem de influente pentru feminsmul intersecțional, care analizează relațile dintre rasă, gen sau clasă. bell hooks a murit în 2021, la vârsta de 69 de ani.
Volumul Dorința de schimbare urmează să apară în librării după 8 decembrie. Pentru precomandă poți să dai un mail la doru.somesan@magga.ro și dacă adaugi textul sbj bell20 si vei beneficia de o reducere de 20%.
Dorința de schimbare
Patriarhatul e cea mai periculoasă boală socială care afectează corpul și sufletul masculin al națiunii noastre. Și totuși, majoritatea bărbaților nu folosesc cuvântul patriarhat în viața de zi cu zi. Majoritatea bărbaților nu se gândesc niciodată la patriarhat – ce înseamnă, cum e creat și susținut. Mulți bărbați din țara noastră nu ar fi capabili să spună cuvântul pe litere sau să-l pronunțe corect. Cuvântul „patriarhat” pur și simplu nu face parte din gândirea sau vocabularul lor de zi cu zi. Bărbații care au auzit și cunosc cuvântul îl asociază de obicei cu mișcarea de eliberare a femeilor, cu feminismul, și, prin urmare, îl resping ca fiind irelevant pentru experiențele lor. Am stat pe podiumuri și am vorbit despre patriarhat mai mult de treizeci de ani. E un cuvânt pe care îl folosesc în fiecare zi și bărbații care mă aud folosindu-l mă întreabă deseori la ce mă refer când îl folosesc.
Nimic nu reduce mai mult vechea proiecție anti-feministă a bărbaților ca fiind atotputernici decât ignoranța lor comună cu privire la o fațetă majoră a sistemului politic care modelează și influențează identitatea masculină și sentimentul de sine de la naștere până la moarte. Adesea folosesc expresia „patriarhat capitalist imperialist alb-suprematist” pentru a descrie sistemele politice interconectate care stau la baza politicii națiunii noastre. Dintre toate aceste sisteme, cel despre care învățăm cele mai multe lucruri pe parcursul vieții e patriarhatul, chiar dacă nu cunoaștem cuvântul, pentru că rolurile de gen patriarhale sunt decise pentru noi din copilărie și ni se oferă îndrumare continuă în legătură cu felurile în care putem îndeplini cel mai bine aceste roluri.
Patriarhatul e un sistem socio-politic care insistă că bărbații sunt inerent dominanți, superiori față de tot și față de toți cei considerați slabi, mai ales femeile, și înzestrați cu dreptul de a-i domina pe cei slabi și a menține această dominanță prin varii forme de teroare și violență psihologică.
Când eu și fratele meu mai mare ne-am născut la un an diferență unul de celălalt, patriarhatul a determinat modul în care vom fi priviți de părinții noștri. Ambii noștri părinți credeau în patriarhat; fuseseră învățați să gândească patriarhal prin religie.
La biserică învățaseră că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a stăpâni lumea și tot ceea ce se află în ea și că era treaba femeilor să ajute bărbații să îndeplinească aceste sarcini, să se supună și să își asume întotdeauna un rol subordonat în raport cu un bărbat puternic. Au fost învățați că Dumnezeu era bărbat. Aceste învățături au fost întărite în fiecare instituție pe care au întâlnit-o: școli, tribunale, cluburi, arene sportive, dar și biserici. Pentru că acceptau gândirea patriarhală, la fel ca toți ceilalți din jurul lor, au dat-o mai departe copiilor lor pentru că părea un mod „firesc” de a organiza viața.
În calitate de fiică a lor, am fost învățată că rolul meu e să servesc, să fiu neputincioasă, să fiu liberă de povara gândirii, să îi îngrijesc și să îi hrănesc pe alții. Fratele meu a fost învățat că rolul lui era să fie servit, să ofere, să fie puternic, să gândească, să elaboreze strategii și planuri și să refuze să aibă grijă de alții sau să-i hrănească. Am fost învățată că nu era adecvat ca o femeie să fie violentă, că era „nefiresc”. Fratele meu a fost învățat că valoarea lui ar fi determinată de dorința de a comite acte de violență (chiar dacă în contexte adecvate). A fost învățat că unui băiat era în regulă să-i placă violența (chiar dacă în contexte adecvate). A fost învățat că un băiat nu ar trebui să exprime sentimente. Eu am fost învățată că fetele pot și ar trebui să exprime sentimente sau măcar pe unele. Când am răspuns cu furie că nu mi s-a dat o jucărie, am fost învățată, ca fată într-o casă patriarhală, că furia nu era o emoție potrivită pentru o femeie, că nu numai că nu ar trebui să fie exprimată, ci că ar trebui să fie eradicată. Când fratele meu a răspuns cu furie că i-a fost refuzată o jucărie, a fost învățat, ca băiat într-o casă patriarhală, că abilitatea lui de a exprima furie era bună, dar că trebuia să învețe care era cel mai potrivit context pentru a-și dezlănțui ostilitatea. Nu era bine pentru el să își folosească furia pentru a se opune dorințelor părinților săi, dar mai târziu, când a crescut, a fost învățat că furia era permisă și că a permite furiei să îl provoace la violență îl va ajuta să își protejeze casa și națiunea.
Locuiam la țară, izolați de ceilalți oameni. Concepția noastră despre rolurile de gen a fost învățată de la părinții noștri, din felul în care îi vedeam comportându-se. Eu și fratele meu ne amintim de confuzia noastră cu privire la gen. În realitate, eu eram mai puternică și mai violentă decât fratele meu, ceea ce am învățat repede că era rău. Iar el era un băiat blând și pașnic, ceea ce am învățat că era foarte rău. Deși eram adesea confuzi, știam un lucru sigur: nu puteam să fim și să ne purtăm așa cum doream, făcând ceea ce simțeam. Pentru noi era clar că comportamentul nostru trebuia să urmeze un scenariu predeterminat, de gen.
Amândoi am învățat cuvântul „patriarhat” în viața noastră de adult, când am aflat că scenariul care a determinat ceea ce ar trebui să fim, identitățile pe care ar trebui să le creăm, era bazat pe valori patriarhale și credințe despre gen.
Eu am fost mereu mai interesată de chestionarea patriarhatului decât a fost fratele meu pentru că era sistemul care mă lăsa mereu pe dinafara lucrurilor la care voiam să particip. În viața noastră de familie de anii cincizeci, jocul cu mărgele era un joc al băieților. Fratele meu își moștenise mărgelele de la bărbați din familie; avea o cutie de tinichea în care le ținea. Toate mărimile și formele, culori superbe, erau cele mai frumoase obiecte în ochii mei. Ne jucam împreună cu ele, de obicei eu mă agățam agresiv de mărgeaua care-mi plăcea cel mai mult și refuzam să împart. Când tata era la serviciu, mama noastră, care era casnică, era foarte mulțumită să ne vadă jucându-ne împreună. Cu toate acestea, tata, privind jocul nostru dintr-o perspectivă patriarhală, era deranjat de ceea ce vedea. Fiica sa, agresivă și competitivă, era un jucător mai bun decât fiul său. Fiul său era pasiv; băiatului nu prea părea să-i pese cine câștigă și era dispus să dea mărgelele la cerere. Tata a decis că acest joc trebuie să se termine, că atât eu, cât și fratele meu trebuie să învățăm o lecție despre rolurile de gen adecvate.
Într-o seară, tata i-a dat voie fratelui meu să scoată cutia cu mărgele. Mi-am anunțat dorința de a juca și fratele meu mi-a spus că „fetele nu se joacă cu mărgele”, că este un joc de băieți. Acest lucru nu avea niciun sens pentru mintea mea de patru sau cinci ani și am insistat asupra dreptului meu de a juca, ridicând mărgele și aruncându-le. Tata a intervenit pentru a-mi spune să mă opresc. Nu l-am ascultat. Vocea lui devenea din ce în ce mai ridicată. Apoi, brusc, m-a luat pe sus, a rupt o scândură de la ușa noastră și a început să mă bată cu ea, spunându-mi: „Ești doar o fetiță. Când îți spun să faci ceva, vreau să faci”. M–a bătut și iar m-a bătut, își dorea să-i confirm că am înțeles ce am făcut. Furia lui, violența, a captat atenția tuturor. Familia noastră stătea fermecată în fața pornografiei violenței patriarhale. După această bătaie am fost exilată – obligată să rămân singură în întuneric. Mama a venit în dormitor pentru a-mi alina durerea, spunându-mi cu vocea ei blândă din sud: „Am încercat să te avertizez. Trebuie să accepți că ești doar o fetiță și că fetele nu pot face ce fac băieții”. Sarcina ei din serviciul patriarhatului a fost să sublinieze faptul că tata a făcut ceea ce trebuia punându-mă la locul meu, restabilind ordinea socială naturală.
Îmi amintesc evenimentul ăsta traumatizant atât de bine pentru că a fost o poveste spusă în repetate rânduri în familia noastră. Nimănui nu-i păsa că reiterarea constantă s-ar putea să ducă la stres post-traumatic; reiterarea era necesară pentru a întări atât mesajul, cât și starea de neputință absolută amintită. Amintirea acestei biciuiri brutale a unei fetițe de către un bărbat mare și puternic a fost mai mult decât o alarmă pentru mine, pentru poziționarea mea în ceea ce privește genul, a fost o alarmă pentru toți cei care priveau și își aminteau, pentru toți frații și surorile mele, bărbați și femei, și pentru mama noastră, femeia adultă, că tatăl nostru patriarhal era cel care conducea în casa noastră. Trebuia să ținem minte că dacă nu ne supuneam regulilor lui, aveam să fim pedepsiți, pedepsiți până și după moarte. Acesta este modul în care am fost educați experimental în arta patriarhatului.
Fotografie preluată de pe Fortepan / Baráth Endre.
