Evenimentele din ultimii ani, de la pandemie la războaie și mai ales criza climatică, ne-au făcut pe mulți să ne gândim tot mai mult la sfârșitul lumii. Ideea unei viitoare apocalipse ecologice sau sociale se face tot mai simțită în jurul nostru, lucru care naște întrebări și neliniști: Cum răspundem la frica că lumea așa cum o știm s-ar putea termina? Cum va arăta acest sfârșit?
Expoziția DOOM MOOD, de la Centrul de Resurse în Fotografie (CdRF), curatoriată de Angelica Maria și Matilda Ardeleanu, explorează tocmai aceste teme. În cadrul ei sunt reunite fotografiile din proiectul The Fall al Giuliei Mangione și Two Suns al lui Toma Hurduc.
Fotografa italiancă Giulia Mangione a pornit într-o călătorie cu mașina, documentând comunități care se pregăteau pentru diferite tipuri de catastrofe. Fotografiile din cadrul The Fall sunt astfel pline de tensiune și anticipare a unui dezastru ce pare iminent, oamenii pe care i-a întâlnit în proiect împărtășind o realitate a așteptării apocalipsei.
Ideea unei apocalipsei iminente e și în centrul proiectului fotografului român Toma Hurduc, Two Suns. Aici, însă, oamenii și peisajele urbane surprinse nu par să sesizeze această inevitabilitate, fiind pierduți în haosul vieții.
I-am rugat să-și adreseze unul altuia trei întrebări. Au ieșit niște dialoguri scurte despre cum fotografiezi sfârșitul lumii, cum te împaci cu groaza pe care o simți în fața acestui lucru și ce urmează mai departe. Răspunsurile sunt însoțite de fotografii din proiectele celor doi, iar dacă vrei să vezi mai multe, poți vizita expoziția DOOM MOOD de la CdRF până pe 10 martie.
Giulia Mangione: Din ce am observat, fotografiezi mai ales în Balcani și România din câte am putut vedea. Există vreun motiv pentru care îți imaginezi apocalipsa în aceste locuri?
Toma Hurduc: Simt că noțiunea de apocalipsă, așa cum se simte în Balcani, este strâns legată de moștenirea socio-politică a țărilor din această zonă. Pentru mine, ciocnirile politice și ideologice ale generațiilor și importul constant de valori străine sunt două dintre ingredientele principale ale acestei apocalipse care se pregătește încet. Inițial am început să lucrez și să cercetez în România, dar am simțit rapid același tip de presiune latentă atunci când călătoream în alte state balcanice. Prin urmare, am început să asimilez țările învecinate ca un fel de extensie a propriei mele țări, înțelegând această zonă ca pe un teren comun, unde am început să văd repetându-se simboluri și motive ale distrugerii, creând un model de pânză de păianjen a groazei.
G.M.: Sunt curioasă despre procesul tău și cum creezi imagini. Văd că și ție îți place să călătorești și să conduci. Ce faci când ești într-una dintre călătoriile tale, cum îți organizezi zilele? Ai niște „ritualuri” sau lucruri pe care trebuie să le faci înainte de a fotografia?
T.H.: Încerc să fiu metodic în cercetarea mea, astfel încât să îmi pot elibera mintea și să fotografiez instinctiv, acționând ca un fel de flâneur atunci când lucrez pe teren. Am încercat să rezum în cuvinte (dar fără succes) această nevoie profundă pe care am simțit-o și m-am liniștit abia când am dat peste citatul lui Sergio Larrain: „Te plimbi surprins, văzând realitatea ca și cum ar fi pentru prima dată”.
Cel mai important factor pentru mine este să fiu profund conectat și înrădăcinat în fluxul meu de emoții, mai degrabă decât să încerc să bifez pragmatic anumite căsuțe ale unei narațiuni tradiționale. Încerc să ies și să mă ghidez de această prezență nevăzută, de nedescris, care plutește în aer, la fel ca un câine vagabond ghidat de mirosul de mâncare în timp ce rătăcește pe o alee. Dacă într-o zi îmi vine să merg 15 kilometri pe jos, în următoarea s-ar putea să am chef să fiu singur, citind. Cred în ideea ca imaginile apar în fața mea dacă sunt suficient de prezente în capul meu, așa că mai întâi trebuie să conceptualizez pentru a putea găsi ce se potrivește cel mai bine narațiunii mele.
G.M.: Acum o să te rog să faci o nouă profeție. Cum crezi că se va sfârși lumea și când?
T.H.: Lucrul la proiectul meu, Two Suns, mi-a oferit atât de multe perspective despre sfârșitul lumii. Acest lucru mă îndepărtează de fapt de unul dintre obiectivele mele inițiale, și anume să fac pace cu ideea unei apocalipse care se apropie.
Ce pot spune este că sfârșitul a început deja. Procesul este lent și este posibil să nu ne confruntăm cu un șoc evident. Cu toate acestea, cel mai probabil vom fi prea slabi, împrăștiați și egoiști pentru a putea face ceva. Se va întâmpla.
Toma Hurduc: Care a fost motivul care te-a determinat să începi să lucrezi la The Fall și să explorezi astfel de teme?
Giulia Mangione: Am început să lucrez la acest proiect condusă de o ușoară teamă personală față de viitor. Am început să mă gândesc la asta înainte de pandemie și mi s-a părut foarte mult ca o fantezie, un gând exagerat. Dar, pe măsură ce am continuat să lucrez, războiul a început în Europa și a existat o presiune din ce în ce mai din partea unei idei lente, dar inevitabile a sfârșitului: criza climatică. Recent, în Norvegia, am primit o broșură de la guvern care ar trebui să ne ajute să „fim pregătiți” și ne sugera ce trebuie să avem acasă în cazul unui eveniment care ar perturba viața obișnuită de zi cu zi. Așa că se pare că proiectul a devenit din ce în ce mai real cu timpul. În primele etape ale proiectului, am citit o carte a jurnalistului irlandez Mark O’Connell, numită Notes from an Apocalypse, în care autorul spunea că după ce a devenit tată a devenit din ce în ce mai îngrijorat de starea lumii și așa a decis să plece în mai multe călătorii de cercetare pentru a înțelege mai bine situația. Așa că am decis să fac același lucru.
T.H.: Crezi că lucrul la acest proiect a acționat și ca un fel de terapie? Poate liniștind o parte din incertitudinea sau anxietatea pe care ai avut-o față de ideea apocalipsei iminente?
G.M.: După cum am spus în întrebarea anterioară, am urmat exemplul lui O’Connell. La fel ca în cazul lui, cercetarea subiectului și gânditul constant la apocalipsă au avut un dublu efect: acela de a cunoaște mai multe despre apocalipsă și a simți că eram un pic mai „în control” asupra situației, dar, în același timp, cu cât știam mai multe, cu atât deveneam mai nesigură și îngrijorată. Cred că a fi în control – sau iluzia acestui lucru – este în cele din urmă ideea de la baza oricărei forme de prepping (sau survivalism: mișcare a oamenilor care se pregătesc pentru viitoare situații extreme).
T.H.: Sunt uimit de forma naturală, aproape instinctivă, a imaginilor tale. Cum ai reușit să navighezi subiectele pe care i-ai fotografiat atât de sensibil, dar totuși într-o manieră pragmatică, metodică, care creează o poveste narativă atât de directă și de impact pentru proiectul tău?
G.M.: Cred că a fi singură într-o călătorie lungă este ceea ce ține împreună imaginile. Partea metodică are loc doar în faza de cercetare înainte de a pleca în călătorie. Când sunt pe drum, încerc să cenzurez pe cât posibil „editorul” din mine și doar trag, urmându-mi instinctul. Uneori înțeleg de ce am făcut o poză abia mai târziu, după ce am venit acasă. După ce am developat rolele de film, după ce am scanat și printat imaginile și am atârnat micile printuri pe peretele studioului meu, se formează unele conexiuni și imaginile încep să capete sens și semnificație în narațiune. În timpul călătoriei adun scenele și apoi la montaj este momentul când chiar se realizează filmul. Cred că este același proces atunci când faci o carte sau o expoziție.
