Sunt zile în care pare că doar muzica, literatura, cinemaul, teatrul, arta-n general, mai pot să îndulcească, liniștească, extragă niște sens din tot ce se întâmplă în jur. Din fericire, DokStation are și film, și muzică, mai exact filme despre muzică, pe care le adună de trei ani în singurul festival de documentare muzicale de la noi. A început ieri, în București, și ține până duminică, 16 septembrie. Indiferent dacă eși mai degrabă pop sau rock sau jazz, ai cel puțin un film despre un artist sau un fenomen muzical care să-ți curețe neuronii de impuritățile cotidiene și să te facă să te simți bine, măcar câteva ore. Ne-am ales în redacție trei documentare care ne-au plăcut mult și pe care le recomandăm mai departe. Programul complet îl găsiți aici: dokstation.ro/program/
Joy Division (r. Grant Gee, 2007, 93’)
Vineri, 14 septembrie, Club Control, ora 21.00. Intrarea 10 lei
La mijlocul anilor ‘70 ai secolului trecut, Manchester era un oraș mare, murdar și sărac, în care coșurile industriale ce revoluționaseră lumea abia mai fumegau. Într-o seară, niște puști crescuți în locul ăsta deprimant s-au dus la un concert Sex Pistols și-au hotărât pe loc să-și facă trupă, să cânte și ei muzici dintr-astea ciudate. Au găsit un tip pe nume Ian și l-au pus solist, fără să știe mare lucru despre el. Și-au luat numele dintr-o pagină de carte, Joy Division era acolo numele unui bordel. Pe-atunci, punk-ul era întâmplare, libertate și simplitate, era un mare „Fuck you!” urlat în fața lumii întregi. Puștii aceia din Manchester au învățat să ia furia asta și să zică mai mult despre ea. (Vlad Odobescu)
I walked through the city limits,
Attracted by some force within it.
Around a corner where a prophet lay,
A wire fence where the children played.
(Joy Division, „Interzone”)
The Public Image Is Rotten (r. Tabbert Fiiller, SUA, 2017, 103’)
Sâmbătă, 15 Septembrie, spațiul m60, ora 20.00. Intrarea liberă
„Se caută tobar pentru o formație cu înfățișare rafinată și cu un vocal destul de celebru.” Acesta e anunțul pe care John Lydon - fostul Johnny Rotten de la Sex Pistols - și colegii lui de trupă l-au postat într-un ziar, în 1978, după ce-au înființat Public Image Limited (PiL) - un nume-protest prin care Lydon se desprindea de senzaționalismul în care fostul lui manager învăluise Sex Pistols și din cauza căruia părăsise trupa-senzație de punk din UK.
Documentarul The Public Image is Rotten se concentrează pe istoria PiL - de 15 ori mai lungă decât cea a Sex Pistols - și pe felul în care Lydon s-a reinventat constant, schimbând line-up după line-up și susținându-și radical integritatea artistică. În film apar și alte nume mari din muzica lumii - Moby, Flea de la Red Hot Chilly Peppers sau Thurston Moore de la Sonic Youth -, care povestesc cât de mult i-a influențat o trupă despre care lumea nu știe prea multe azi.
Pe fundalul istoriei zbuciumate a formației aflăm puțin și despre viața fostului Johnny Rotten, acum un bătrânel energic & chill: de exemplu, despre cum copilăria lui a fost zdruncinată de o meningită care l-a făcut să-și piardă memoria temporar (nu-și recunoștea nici măcar părinții) și să nu suporte minciuna toată viața sau despre cum s-a dus să salveze gorile în Africa de Est într-o pauză de la cântat. PiL e activă și azi, când John Lydon are 62 de ani.
Blue Note Records: Beyond The Notes (r. Sophie Huber, Elveția, SUA, 2018, 85')
Duminică, 16 septembrie, Club Control, ora 20.00. Intrarea 10 lei
Nici n-am văzut bine primele cadre din documentarul ăsta, că am simțit cum mi se strecoară prin corp o neașteptată senzație bine. Un feelin' groovy de care n-am mai scăpat o oră și jumătate, cât a durat filmul, și care a rămas cu mine și după, împreună cu John Coltrane, Miles Davis, Herbie Hancock, Thelonious Monk, Art Blakey, Horace Silver ș.m.a. Toți muzicienii ăștia uriași au înregistrat albume care au schimbat istoria muzicii în studiourile Blue Note Records, considerată cea mai autentică și îndrăzneață casă de producție de jazz a secolului XX american.
Blue Note a fost fondată în 1939 în State de doi cetățeni germani (albi, desigur) care fugiseră de nazismul de-acasă în '30 și care respirau și inspirau jazz. Muzicienii care depun mărturie în film vorbesc despre libertatea pe care o aveau la Blue Note de a-și urma instinctele, pasiunile, nebuniile muzicale, fără constrângerea de-a face hit-uri și discuri super-vândute. De-acolo au ieșit albume care au schimbat peisajul jazz-ului pentru totdeauna, de la primul disc al lui Monk („primul pianist de hip-hop” :) la Blue Train al lui Coltrane sau hard bop-ul lui Art Blakey.
Documentarul reface istoria Blue Note odată cu istoria jazz-ului, din anii 30 și până acum, urmărind intențiile celor doi fondatori și felul în care au reușit să producă albume revoluționare, într-o atmosferă de familie și prietenie pe care n-o puteai găsi la casele mai mari. Muzica ieșită din studiourile Blue Note e o formă de înțelegere a lumii, o coloană sonoră pentru angoasele și speranțele noastre. De văzut și ascultat musai, ca o datorie față de propriul creier&trup. Am zis. (Luiza Vasiliu)
