Tema ediției de anul acesta a festivalului de film documentar UrbanEye se uită la comunități, bule, facțiuni - sau, așa cum explică manifestul ediției, la „cercuri”. Cât timp vom mai putea trăi polarizați: în orașe care se împart violent între bogați și săraci; pe platforme de socializare care vor să ne hrănească progresism sau conservatorism; într-o lume în care tânjim din ce în ce mai mulți unii după ceilalți, dar învățăm, de fapt, să ne respingem din ce în ce mai abrupt?
În selecția de mai jos, cutreierăm metropole în care se ridică ziduri noi între proprietatea privată și binele public, explorăm imaginația unui inginer celebru, ajungem într-un paradis imaginat pentru cei cu dare de mână și deschidem porțile garajelor care și-au pierdut scopurile pentru care au fost gândite - dar au câștigat altele noi. La final, încercăm să pătrundem în lumea celor care și-au ales cel mai greu țel cu putință: să descopere adevărul despre secretele brutale ale prezentului.
Dincolo de ziduri (Franța, 2020, r. Marie-Noëlle Battaglia)
Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la Marsilia, mă gândesc la idealul locuirii popularizat de Le Corbusier, la efervescența și diversitatea sudului Franței și, în general, la un oraș deschis, viu, cu locuitori angajați politic. Nu m-aș fi gândit neam, până să văd documentarul ăsta care durează sub o oră, că o treime din locuințele sale se află în ceea numim, pe filieră de import anglo-saxon, gated communities. De ce e asta o problemă? În principiu, n-ar fi. Zonele aflate în proprietate privată sunt exclusiv pietonale, iar asta ar trebui să facă orașul unul mai bun pentru oameni, nu?
Nu chiar, așa cum ne arată Sarah, protagonista din Dincolo de ziduri. În ultimii ani, pe nesimțite, străzile din zona în care locuiește ea au fost treptat strangulate de bariere și porți, iar acum se discută ridicarea unui zid care ar costa 300.000 de euro. Locuitorii deja nu au acces ușor la școala din cartier, iar cei cu dificultăți de deplasare ar fi aproape condamnați la imobilizare. Sarah încearcă să apeleze la locuitori, autorități, proprietari și chiriași ca să preîntâmpine o și mai mare fragmentare a drumurilor prin zonă. Dacă locuiești în sau prin preajma unui oraș mare din România, în spatele unei bariere, s-ar putea să vrei să vezi filmul ăsta. Poate că-ți arată viitorul, în care bunul privat, apărat cu îndârjire, ajunge să primeze în fața binelui comunității. (Ioana)
Bilete: aici
În garaje (Germania, 2020, r. Natalija Yefimkina)
Suntem la periferia dezolantă a unui orășel minier din nordul Rusiei. Un șir de garaje, în care intrăm împreună cu stăpânii lor. Pentru unii, deja bătrâni, garajul a fost proiectul vieții, un labirint de catacombe pe care să le lase moștenire urmașilor, care i-au ținut în viață și le-au dat un sens. „Nu știam de ce sap”. Pentru alții, e atelier sau magazin de desfacere, pentru icoane ortodoxe, de pildă. Pentru cei mai tineri, e spațiul perfect în care să nu-i audă nimeni exersându-și vocea, pentru ca poate într-o zi să fie auzită și de alții. Garajele adăpostesc orice, în afară de mașini, dar mai ales sunt dătătoare de speranță într-un loc al nimănui, aflat la periferia vieții. Proiecția acestui film e precedată, vineri, de la ora 19:00, de o discuție live despre rolul acestor spații complementare locuirii colective la noi, care îl are ca moderator pe Bogdan Iancu (antropolog, lector universitar SNSPA) și invitați pe Alex Axinte (arhitect, cercetător), Ilinca Pop (arhitectă) și Iris Șerban (antropologă, curatoare Muzeul Țăranului Român). De asemenea, Petruț Călinescu, fotoreporter pasionat de legătura afectivă dintre oameni și spațiile lor locative, a început să documenteze viața la garaje în România și Moldova, într-un proiect pe care îl poți descoperi aici. (Karin)
Bilete: aici
Imaginația unui inginer (Irlanda, 2018, r. Marcus Robinson)
Între rigorile impuse de munca inginerului și sensibilitatea unui poet nu există neapărat granițe. Cel puțin nu în cazul lui Peter Rice, unul dintre cei mai importanți ingineri structuriști din istorie. Născut în Irlanda, Rice a lucrat la câteva din cele mai iconice clădiri din secolul al XX-lea: Opera din Sydney, centrul Pompidou, piramida din sticlă din fața Muzeului Luvru sau La Défense din Paris. Lui Rice îi plăcea să meargă dincolo de regulile care, în esență, presupun crearea unei structuri care să reziste: el se juca cu formele, le răsturna, le reinventa. Filmul este un omagiu adus muncii sale, prin vocile foștilor colegi, ale familiei și prietenilor și prin imagini spectaculoase ce pun în valoare creațiile sale uimitoare. (Vlad)
Bilete: aici
The Bubble (Elveția, Austria, 2021, r. Valerie Blankenbyl)
The Villages e cea mai mare comunitate de pensionari din lume, aflată în centrul Floridei, unde s-au mutat – în special din state friguroase – 150 000 de americani de peste 55 de ani. Iar comunitatea plănuiește să se dubleze. La prima vedere, pare locul ideal unde să-ți trăiești ultimii ani din viață, cu soare, palmieri, 70 de piscine, 54 de terenuri de golf, baruri cu karaoke, restaurante, cursuri de belly dance și înot sincron. La o privire mai atentă, începi însă să vezi cum comunitatea e o bulă accesibilă numai oamenilor bogați, care are propria organizație de știri (asociată cu Fox News), bariere la intrare (deși drumurile sunt publice), posibilitatea de a construi oricât. Asta în timp ce locuitorii din afara The Villages, care trăiesc acolo de zeci de ani, au tot felul de limitări de construcție și văd cum le dispar pădurile din jur sub ochii lor.
„De fiecare dată când oamenii trăiesc izolați, dar trebuie să locuiască în proximitatea altor oameni, n-are cum să meargă bine ... dacă ai propria televiziune, propriul ziar. Au chiar și propriile școli, o mulțime de angajați de acolo au copii. Ei cred că e mai bine așa, poate că e mai bine pentru ei, dar sigur nu e mai bine pentru comunitatea la scară largă”, spune în documentar o jurnalistă care a urmărit îndeaproape The Villages. (Delia)
Bilete: aici
Detectivii adevărului (Germania, 2017, r. Anja Reiss)
Cine rezolvă crimele brutale care se întâmplă acum, în timpul vieților noastre - în locuri mai apropiate și mai îndepărtate de noi pe glob? Până acum două-trei decenii răspunsul era relativ simplu. Polițiștii, serviciile de informații, avocații. Rețele ascunse de profesioniști antrenați special pentru asta. În zilele ocupării teritoriilor ucrainene de către Rusia, ale distrugerii patrimoniului cultural din Mali, ale răpirilor și gropilor comune din Columbia sau ale atacurilor din „Vinerea Neagră” din Gaza, răspunsul e ceva mai complex. Știința și tehnologia au evoluat în salturi uriașe, cetățenii simpli au acces la tehnologii ale informației + la forme noi de organizare civică, iar imaginile pe care le avem cu toții la dispoziție, pe rețelele de socializare sau prin satelit, sunt infinit mai multe. Documentarul ăsta, care alternează între citizen journalists, oameni de știință și decorul aparent aseptic al Tribunalului de la Haga vorbește despre căutarea adevărului, într-o lume care pare să nu se fi schimbat prea mult, în esență, dar care are la dispoziție mijloace cu totul noi de a rezolva mistere terifiante, în timp aproape real. (Ioana)
Bilete: aici
