În cadrul Zilelor Filmului Românesc de la TIFF 2020, documentarele par să fie pe cai mari. Încă n-am văzut titlurile deja brevetate la festivaluri din afară (Acasă, de Radu Ciorniciuc, sau Lemn, de Monica Lăzurean-Gorgan, care vor avea premiera românească la Cluj), dar cele două debuturi în lungmetraj de mai jos promit o deschidere binevenită, dincolo de tradiția ușor crispată, nu tocmai inventivă, a genului documentar în cinematografia românească recentă.
Totul nu va fi bine (r. Adrian Pîrvu și Helena Maksyom)
Va rula din 7 august în mai multe cinematografe în aer liber din țară. (Detalii, aici.)
Adrian Pîrvu și Helena Maksyom sunt doi dintre „copiii Cernobîlului”: s-au născut la puțină vreme după accident și suferă de pe urma lui (Adrian are probleme serioase de vedere, iar Helena, o boală a oaselor). Practic, așa s-au și cunoscut, hălăduind prin Ucraina sau Belarus din dorința comună de a reîntregi acest tablou generațional schilodit, al celor care încă nu și-au reglat conturile afective cu Cernobîlul. Ce ne oferă acest Totul nu va fi bine? Un film jurnal despre relația de dragoste înfiripată „în timp real” între autorii săi, o anchetă socială în zonele afectate de explozie, un portret colectiv complex, care strânge laolaltă teritorii și destine mai mult sau mai puțin asemănătoare – toate astea la un loc. În această imposibilitate de a decide încotro s-o ia, preferând în schimb să atace pe mai multe fronturi, constau forța, dar și limita, acestui film.
Forța, pentru că cei doi regizori-subiecți ai documentarului n-au nicio inhibiție atunci când manevrează camera sau când apar în fața obiectivului. Că-i vorba de un cadru la limita disconfortului, în care obiectivul se-apropie de ochiul bolnav al lui Adrian, sau de o bâțâială alandala a camerei, din care nu înțelegem mare lucru, integrată totuși în filmul final, simțim mereu că documentul e spontan și autentic, că jocul cu aparatul e total decomplexat. Astfel rezultă și șarmul intim pe care filmul îl degajă – plonjeu îndrăzneț în mijlocul unor tineri care încearcă să-și facă ordine într-o viață dată peste cap înainte ca ei să se fi născut măcar. Istoria mare a trecut peste ei ca un tăvălug, iar ei au rămas să adune cioburile. Îmi place mult prima scenă a filmului, în care cei doi își pasează camera de la unul la altul, reușind să incarneze ideea de contraplan (sau de retur al serviciului, cum se zice în tenis) care, în multe documentare, fix asta rămâne: o idee.
Limita filmului ține însă de incapacitatea acestuia de a se așeza pe făgașul unui subiect forat cum trebuie. În loc de asta, primim un abur de subiect – spectrul Cernobîlului – dispersat în cele patru zări. De pildă, secvențele în care regizorii dau de urma unor familii afectate de accident din Belarus au potențialul unor întâlniri, dar sunt prea puțin conturate. Ca și cum contractul dintre film și spectator s-ar baza pe o minciună prin omisiune: dintr-o explorare a zonelor afectate ne trezim în plin film jurnal claustrofobic și viceversa, fără să ne simțim nicăieri „acasă”. De unde și senzația de amestec în viețile unor oameni care nu ne privesc. Un film mai degrabă încropit de pe o zi pe alta, neînsoțit de o reflecție ambițioasă, Totul nu va fi bine conține promisiunea unui subiect înconjurat din mai multe direcții, dar care pare să alunece în ultima secundă printre degete.
Casa cu păpuși (r. Tudor Platon)
Proiectat duminică, 9 august, de la ora 00:00, în curtea Colegiului „George Coșbuc” din Cluj. (Bilete, aici.)
În primul cadru al filmului ne aflăm în habitaclul unui microbuz hârbuit, zgâlțâit prin hârtoape, iar din off cântă melodia Violete pentru fete, în interpretarea Denisei Constantinescu. Am putea crede că ne așteaptă un reportaj superior-ironic despre pensionarii care merg în stațiunile balneare scorojite de pe Valea Oltului, făcut din ipostaza tânărului branșat la noile realități. Aiurea! Reușita filmului lui Tudor Platon constă tocmai în neutralizarea oricărei condescendențe între generații și în punerea la dispoziție a unui spațiu de expunere pentru niște personaje: câteva doamne pe la 70 de ani. Dacă e vreo lecție de extras din demersul lui Platon, atunci e aceea că uneori personajele sunt de găsit nu în ficțiune, ci chiar în viața reală. Și că odată ce le-ai atras de partea ta, tot secretul e să nu le diminuezi aura vitală.
Iată-l, deci, pe Tudor Platon izolat într-o căsuță alături de bunica lui și de prietenele ei de-o seamă, în ceea ce pare o escapadă estivală. Femeile fac saună – într-un dispozitiv de lemn hazliu, care le lasă la vedere numai capul –, se plimbă prin sat și discută verzi și uscate. Chiar așa: de când n-am mai văzut într-un film românesc traiul veritabil al unor persoane vârstnice, documentat în toate nuanțele sale? Poate grație acestui documentar vom trece de barierele și clișeele cu care împrejmuim existențele bunicilor noștri. Care bunici au fost și ei cândva tineri – e toată forța fotografiilor alb-negru, cu margini zimțate, care ne lovesc în figură la finalul filmului și, în general, de fiecare dată când deschidem albumele vechi de familie – și poate că au și rămas „tineri”, ca în film. E de ajuns s-o vedem pe Cica, bunica lui Tudor, istorisind bancuri cu subînțeles sau făcându-și planuri „de agățat”, totul într-o vervă de zile mari. Contrapunctul vine de la Nana, o femeie trecută prin destule greutăți, pedantă și cochetă, cu vorbă domoală și articulată și cu apetență pentru filosofare. Între acești doi poli de atracție, nepotul Tudor țese un omagiu pentru aceia care nu predau armele în fața bătrâneții.
Poate îl cunoașteți pe Tudor Platon ca director de imagine al unor filme precum Cadoul de Crăciun sau Să nu ucizi. Într-un interviu, acesta mărturisea: „Trebuia să fie ceva în interior[ul cadrului], dincolo de imagine. Ideea unei imagini goale, lipsite de conținut, mă termina încă din facultate.” Văzând acum Casa cu păpuși, știu că astea nu sunt vorbe goale. Filmul e alcătuit din multe cadre lungi, dar nu ca o nouă emulație a Noului Val, ci ca o încercare continuă de a găsi distanța corectă prin care să poată fi restituit farmecul integral al unei persoane, capabil să anime din interior imaginea. Casa cu păpuși e mai mult decât o galerie de „babe pitorești”, așa cum se autocaracterizează, spiritual, Nana. Căci miza e mare și ține de felul în care anii ajung să curgă peste noi fără să ne dăm seama. Însă modestia formatului păstrează filmul ancorat în zona unui contact reușit între cameră și oamenii din fața ei. Nu-i puțin lucru.
