În fiecare an, festivalul de film documentar One World Romania ne oferă hrană pentru minte și selectează pentru noi cele mai importante filme în jurul marilor probleme care alertează planeta sau, cel puțin, ar trebui să o pună în alertă. Anul acesta, festivalul este dedicat ecologiei, o temă care se extinde de la lipsa de grijă a omului față de mediu, până la sine și aproape. Poveștile vizuale ne fac să reflectăm asupra asediului naturii de către om, dar și la invazia Ucrainei, un exemplu în care celălalt, cel pe care-l percepem egalul nostru, e invadat și abuzat. Mai jos, am scris despre câteva dintre filmele din program, ca să-ți crească apetitul înainte să ajungi în sala de cinema. Festivalul începe azi.
Babi Yar. Context (r. Sergei Loznitsa, Olanda, Ucraina, 2021)
de văzut sâmbătă, 14 mai, de la 18.00, la Cinemateca Eforie
De bine, de rău, ne place să credem că știm pe ce lume trăim. Avem știri la TV și pe internet; știm care e partea binelui, care-i a răului și încercăm să ne automuzeificăm ad hoc. Să intrăm în istorie ca civilizați. Nuanțați. Oameni care înțeleg contextul.
Regizorului Sergei Loznitsa, probabil cel mai cunoscut și prolific cineast ucrainean al momentului, i s-a reproșat „cosmopolitismul” - o formă de civilizație (globalistă), până la urmă, nu? Acesta i-a atras excluderea din Academia Ucraineană de Film. Nu pot să am vreo certitudine în acest sens, dar am motive să cred că Babi Yar. Context a fost văzut de compatrioții regizorului drept o dovadă de nuanțare-relativizare de care nu e nevoie în contextul actual.
Bref: la Babi Yar („râpa babei”), astăzi un parc-memorial dedicat Holocaustului în inima urbană a Kyivului, în 1941 au fost executați și îngropați 30.000+ de evrei. Faptele, la care ucrainenii au colaborat cu naziștii, au fost ocultate până prin anii ‘60. Sovieticii s-au repliat rapid și au trecut cu vederea că ascunseseră acea groapă comună, erijându-se în eliberatori ai Europei. Scurt, fără nuanțe.
Tot așa scurt & fără nuanțe, ucrainenii sunt astăzi înfățișați de ruși drept naziști, iar unul dintre argumentele istorice prin care invadatorii își justifică agresiunea actuală e colaborarea celor dintâi în WW2 cu Germania lui Hitler, în masacre precum cel de la Babi Yar.
La începutul războiului actual din Ucraina, Rusia a trimis o rachetă în turnul de televiziune de lângă Babi Yar. Ucrainenii au ieșit atunci cu strigăte de indignare, prin care reproșau comunității internaționale că după al Doilea Război Mondial au zis never again. Și acum, it is happening again.
O serie de cronici ale acestui film, care trebuie neapărat să provoace dezbateri, susține că filmul lui Loznitsa nu trebuie „citit” cu niciun chip în contextul actual. Contextele trebuie separate, carevasăzică. Forțând paralele între Babi Yar și primăvara 2022, susțin cronicarii, îi dezumanizăm pe cei morți în Holocaust, le minimizăm tragedia. Or, filmele lui Loznitsa, cu timing-ul lor imbatabil, cu sutele de minute de filmări de arhivă în care corpuri omenești se amestecă, se prăbușesc, fug și mor, cu toată cavalcada tragicomică a războiului, ne spun exact ce nu vrem să auzim: never again e un deziderat frumos, dar, în absența înțelegerii contextelor (alt deziderat irealizabil la scară largă) e și o minciună pe care ne-o spunem ca să putem dormi bine noaptea. (Ioana Pelehatăi)
Children of the Mist / Copii în ceață (r. Diem Ha Le, Vietnam, 2021)
de văzut sâmbătă, 14 mai, de la 20.30, la Sala Auditorium (MNAR)
Povestea asta sună dureros de cunoscut: Di, o fată dintr-o comunitate săracă din nordul Vietnamului crește — la fel ca multe generații dinaintea sa — cu amenințarea unei căsătorii timpurii care ar ține-o locului, departe de visul de-a continua școala și de a-și construi un viitor mai bun decât al părinților și al surorii mai mari. În comunitatea Hmong, un obicei vechi e ca adolescentele ca ea să fie răpite în timpul festivităților dedicate noului an lunar, pentru ca apoi familiile să negocieze detaliile căsătoriei. Regizoarea Diem Ha Le — aflată la primul lungmetraj — reușește să intre în lumea lui Di și s-o urmărească de-a lungul a trei ani de transformări, de la jocurile copilăriei la frământări adolescentine și apoi decizii care maturizează brusc. Remarcabil la documentarul lui Diem Ha Le este faptul că regizoarea nu adoptă postura detașată, devenită normă în cazul unor asemenea povești, ci devine prietena fetei, suferă alături de ea, o ajută să ia decizii, și își asumă asta de la început. Cât de departe poți însă fugi de ceea ce pare a fi propriul destin? (Vlad Odobescu)
Les Enfants Terribles / Copiii teribili (r. Ahmet Necdet Çupur, Franța-Germania-Turcia, 2021)
de văzut luni, 16 mai, de la 18:00, la Cinemateca Eforie
Cum ajunge acasă locul în care te simți ca într-o închisoare? Povestea asta de familie are loc în Turcia, printre ultraconservatorii musulmani. Firul roșu al narațiunii e conflictul între generații: una vrea să-și păstreze status quo-ul prin impunerea unor norme autoritare, alta vrea să-și obțină maturitatea și independența. Reprezentanții generației mai tinere pun la cale evadarea din viețile care nu le aparțin, vieți croite după alegerile părinților, care decid unde stai, pe cine iubești, dacă și cum lucrezi. Filmul e cu atât mai înduioșător cu cât cadrele intime surprind frământările, nesiguranțele și reveriile unor oameni care duc o luptă interioară așa mare pentru ceva ce unii dintre noi primim fără prea mare bătaie de cap: libertate. (Venera Dimulescu)
Taming the Garden / Pădurea domestică (r. Salomé Jashi, Elveția-Germania-Georgia, 2021)
de văzut vineri, 20 mai, de la orele 18:00, la Muzeul Țăranului Român
Bidzina Ivanishvili, fost prim-ministru al Georgiei, miliardar și om foarte influent în stat, a creat un parc dendrologic în care a mutat peste 200 de arbori din toată țara. Majoritatea sunt mari, trecuți de 100 de ani, iar mutarea fiecăruia e un proiect foarte scump, complicat și total suprarealist. În Taming the Garden avem ocazia să vedem câte ceva din ce implică mutarea asta, în cadre lungi, foarte frumoase. Printre altele, se ajunge și la imaginea nebună a unui arbore secular plutind pe Marea Neagră. Pentru transportarea copacilor s-au construit drumuri, s-au mărit albii de râuri, s-au decalat trenuri, s-au întristat oamenii care au pierdut arborele-simbol al comunității. Au fost replantați între alte specii replantate: păsări flamingo, pelicani și alte păsări exotice. Proiectul a costat zeci de milioane de dolari, parcul e deschis pentru public, și e chiar lângă proprietatea lui Ivanishvili.
Filmul lui Salomé Jashi e un răsfăț vizual, cu imagini de-o poezie ciudată, care-s ca un masaj pentru creier. Toată bucuria vizuală vine la pachet cu sentimentul întunecat al relației absurde pe care o avem cu natura. Chiar și când nu e vorba de exploatat resursele pentru profit și e vorba doar de ce alegem să considerăm frumos, oamenii nu pot trăi fără să-și încordeze mușchii. În Georgia, când bogații își încordează mușchii se lasă cu arbori plutitori. (Ioana Cîrlig)
Mesaje în sticlă / Bottled Songs (r. Chloé Galibert-Laîné și Kevin B. Lee, Germania/Franța/SUA, 2020)
de văzut vineri, 20 mai, de la 18.30, la Cinema Elvira Popescu
Spectaculoasă investigație vizuală făcută „de la calculator” (limbajul de specialitate îi spune genului „desktop documentary”), scrisorile digitale dintre Chloé Galibert-Laîné și Kevin B. Lee sunt un pretext de reflecție asupra surselor informației vizuale, a naturii clipurilor pe care le înghițim pe net, a sensului pe care-l primește, de pildă, o înregistrare făcută/produsă de Statul Islamic cu umilirea prizonierilor care urmează să fie executați, atunci când e preluată de un canal oficial de presă. De ce vedem ce vedem? Care e traseul imaginilor care ajung la noi? Ce linie invizibilă poate uni corsetele de ghips ale Fridei Kahlo cu ceea-ce-nu-se-vede în înregistrarea Statului Islamic? Cine și ce mediază mărturiile războaielor și le livrează publicului? Un documentar de o oră în patru părți, făcut din ecranele mici care ne populează existența, de văzut musai pe ecranul mare al cinematografului, unde lucrurile capătă o claritate neliniștitoare. (Luiza Vasiliu)
Odiseea amazonică / Veins of the Amazon (r. Terje Toomistu, Álvaro Sarmiento, Diego Sarmiento, Peru, 2021)
de văzut duminică, 15 mai, de la orele 20:30, la cinema Elvire Popesco
Odiseea amazonică e un excelent documentar peruan care urmărește lunga călătorie a unui feribot încărcat cu pasageri, alimente și materiale de construcții prin sate inaccesibile aflate în adâncurile pădurii amazoniene. Filmul descrie felul în care se desfășoară schimburile comerciale de-a lungul Amazonului și impactul pe care acestea le au asupra mediului și comunităților locale (oameni prost plătiți care muncesc în condiții grele și mizerabile). E un film observațional în sensul cel mai concret al termenului: ți se pune în față o realitate, fără a exista însă vreun comentariu pe fundal, ceea ce mi se pare a fi cea mai potrivită lentilă prin care să urmărești acest univers fascinant și plin de contraste. (Ionuț Sociu)
