Mâine începe la București One World România, care de 14 ani aduce la noi unele dintre cele mai relevante, actuale și valoroase filme documentare din prezent și din istoria cinemaului. Tema de anul ăsta, pe care câteva zeci de filme o întorc pe toate părțile: femei în pragul egalității de gen. Ce înseamnă să trăiești lumea din statutul de femeie, cum s-a schimbat el după fiecare nou val politic și social, unde ne aflăm și ce ne spun vocile autoarelor de filme documentare? Sunt câteva dintre întrebările pe care le puteți explora din plin în programul excelent de anul ăsta, unde, ca de obicei, proiecțiile sunt alternate cu discuții, întâlniri & reflecții. Dintre atâtea filme care trebuie văzute la One World, am făcut o listă cu cinci recomandări, de la care puteți porni către cinema. Fiindcă, după mai bine de un an de stand by cultural, festivalul revine offline, printre oameni. Pentru cei care nu puteți fi în săptămâna următoare la București, va urma în ultima parte a lunii o ediție online.
Aucun d’eux ne dit mot / Niciunul dintre ei nu zice niciun cuvânt (r. Jacques Lin, Franța, 2020)
de văzut duminică, 13 iunie, de la ora 15:30, la Cinema Muzeul Țăranului Român, sau online
44 de minute în care „ei” nu spun niciun cuvânt. Ei sunt adulți cu tulburări de pe spectrul autist, care nu au învățat niciodată să vorbească. Acum mai bine de 50 de ani, în 1967, regizorul acestui film, Jacques Lin, fost muncitor în fabrică, afla de inițiativa revoluționară (până și astăzi) a lui Fernand Deligny. Deligny, convins om de stânga, se opunea radical sistemelor punitive și coercitive, între care încadra și azilurile psihiatrice în care erau închiși astfel de adulți „cu probleme”. Ca atare, a creat o rețea de locuri care să-i primească pe aceștia, pentru a trăi o viață cât mai aproape de „normalitate”.
Timp de zeci de ani, Lin și partenera lui de viață Gisèle Durand Ruiz au condus o astfel de instituție; chiar și astăzi mai trăiesc la Monoblet în Cévennes adulți non-verbali, cu tulburări de pe spectrul autist. Filmul nu are vreun scop educativ sau istoric, ne anunță realizatorii lui - și, într-adevăr, colecția asta de imagini filmate „amator”, cu beneficiarii centrului pictând, gătind, mâncând și ascultând muzică în liniște e, în primul rând, un film de familie. Se adresează celor de pe ecran, familiilor lor (cărora Lin le trimitea filmările, ca să le arate că totul decurge bine în viețile celor pe care li-i încredințaseră) și abia apoi nouă, celor din sala de cinema a unui festival. (Ioana Pelehatăi)
Makongo (r. Elvis Sabin Ngaibino, Republica Central Africană / Argentina / Italia, 2020)
de văzut marți, 15 iunie, de la ora 18:30, la Cinema Elvire Popesco, sau online
Documentarul de debut al lui Elvis Sabin Ngaibino urmărește încercările lui André și Albert de a le oferi acces la educație copiilor din satul lor natal, Mongoumba, din Republica Centrafricană. Pentru a se asigura că măcar o parte dintre copiii din sat ajung la școală, dar și pentru a face troc în sat, André și Albert culeg omizi din pădure pe care apoi le usucă și le vând, fiind considerate, așa cum spune și o potențială cumpărătoare din Bangui, mâncarea „națională” centrafricană. Subiectul documentarului sparge stereotipurile neocoloniale despre presupusa neajutorare a oamenilor din „lumea a treia”, portretizați deseori ca apolitici și așteptând mâna de aur a salvatorului alb și vestic, adică mai mult sau mai puțin a noastră. De obicei, când ne gândim la inițiative pentru educație în Africa, ne imaginăm studenții voluntari vestici de la UNICEF, nu la organizare comunitară locală. Makongo m-a făcut să mă gândesc și la felul în care imaginea noastră despre Occident este atât de distorsionată de bombasticele sale centre urbane, încât uităm deseori problemele pe care le întâmpină oamenii care trăiesc precar în orașe și în medii periferice. Astfel, păstrăm o imagine bună despre „noi” și una proastă despre „celălalt”.
În paralel, firul narativ e acompaniat de mai multe secvențe cu un caracter mai degrabă etnografic, cei doi făcând parte dintr-o comunitate de pigmei Aka. Caracterul profund politic al acestui aspect identitar devine clar atunci când băieții călătoresc în capitală și sunt agresați verbal pe stradă de mai mulți trecători, într-un mod tulburător de direct. Populația Aka din Republica Centrafricană e puternic discriminată, reprezentând ținta multor atacuri violente, chiar mortale, din anii recenți. Reticența guvernului de a oferi asistență socială sătenilor arată contribuția instituțională la perpetuarea marginalizării și menținerea comunităților în precariat. (Maria Persu)
They Call Me Babu / Mi se spune Babu (r. Sara Beerends, Olanda, 2019)
de văzut duminică, 13 iunie, de la ora 18:30, la Cinema Muzeul Țăranului Român, sau online
Filmul ăsta e ca un talisman pe care-ți vine să-l pui bine într-un buzunar și să-l tot duci cu tine. Așa cum face și Alima, femeia în jurul căreia e construit documentarul, cu ce reușește să păstreze din propria memorie. Alima s-a născut în Indonezia, în casa unui tată care nu și-a dorit fete, și a unei mame care a învățat-o că o fată cântărește la fel de mult ca un băiat. A pornit pe cont propriu pe un drum necunoscut și, în anii '40, a devenit bona unei familii de olandezi, sub a căror conducere colonială se afla Indonezia la vremea aia. Drumul Alimei e însingurat și-n același timp întăritor: într-o țară nouă, unde își pierde numele și devine, generic, Babu, și unde nimeni nu-i înțelege limba, asemenea unei păsări călătoare rătăcite, femeia reînvață regulile lumii, pentru ca mai apoi, odată ce Indonezia intră sub ocupație japoneză, să o ia de la capăt.
Dincolo de povestea propriu-zisă, pe care o voce caldă de femeie o spune cu tandrețe și limpezime, într-o limbă pe care, ca occidental, o auzi rar și tocmai de aceea o sorbi ca pe un mister, documentarul are forța unui poem vizual care a înghițit istoria. E construit din imagini de arhivă, alb-negru și ușor sacadate, un ritm pe care doar trecutul îl are în imagini. Într-un fel, îți lasă senzația că cineva te conduce printr-un album de familie, în familia numeroasă a umanității, așa de apropiată și-n același timp necunoscută. Muzica creată de Alex Simu, din care te însoțesc gamelanul și notele de saxofon, pierdute printre alte straturi fantomatice, completează fabulos repertoriul de mijloace prin care regizoarea Sara Beerends ne decupează din prezentul nostru și ne lipește într-un colaj încăpător, în care toți, cu viețile noastre mărunte, înțelegem că suntem parte a unei singure istorii, cu jocurile ei de putere, cu încâlcelile și cruzimile ei, cu șansele mai mult sau mai puțin deghizate, cu momentele de lumină și încredere. (Andra Matzal)
Sois belle et tais toi / Fii frumoasă și taci (r. Delphine Seyrig, Franța, 1976)
de văzut duminică, 20 iunie, de la ora 19, la UNATC, sau online
Documentarul ăsta e un episod #metoo transpus pe sticlă. 24 de actrițe vorbesc despre cum e să fii femeie în industria filmului din anii ’70.
Regizoarea Delphine Seyrig vine fix din interiorul acestei industrii unde preț de câteva decenii a fost, la rândul ei, actriță. A jucat inclusiv în scurtmetrajul Pull My Daisy, cu și despre scriitorii generației beat, narat de nimeni altul decât Jack Kerouac.
În propriul ei film, actrițe celebre precum Jane Fonda, Jill Clayburgh sau Maria Schneider povestesc ce sacrificii au fost nevoite să facă pentru a-și păstra meseria, de la operații estetice care să le facă și mai fidele idealului frumuseții, la îndurarea violenței fizice. Obsesia pentru standardele frumuseții, așa cum erau ele înțelese și adorate în cultura occidentală, se întâlnea cu insistența din partea regizorilor ca femeile să joace numai roluri de iubite / mame / soții. În felul acesta, femeile din industria filmului din acea perioadă rămâneau niște „accesorii ale poveștii”. Documentarul e o colecție de istorii orale pe acest subiect, care cu siguranță merită un loc în istoria mare a filmului. (Venera Dimulescu)
The Purple Sea / Marea Purpurie (r. , Germania, 2020)
de văzut marți, 15 iunie, de la ora 18:30, la Cinema Muzeul Țăranului Român
Realizat de cuplul sirian Amel Alzakout & Khaled Abdulwahed, Purple Sea spune povestea călatoriei lui Alzakout alături de alți imigranți într-o barcă supraaglomerată care se îndreaptă spre Europa. Chiar înainte să se apropie de Lesbos, barca se scufundă. Tot ce urmează de aici încolo e suprins chiar de Amel Alzakout, care filmează din apă, din mijlocul dezastrului. Sunt imagini halucinante - cu zgomot de sirene și țipete pe fundal - și e cu atât mai sufocantă senzația pe care ți-o lasă când vezi cum totul se întâmplă sub soarele fierbinte de deasupra Mediteranei. Prin cadrele sale haotice și apăsătoare, Purple Sea reflectă o tragedie colectivă și vorbește în termeni cât se poate de concreți despre suferința unor oameni pierduți într-o întindere nesfârșită de apă. (Ionuț Sociu)
