A venit din nou vremea pentru DokStation, singurul festival de la noi dedicat filmelor documentare despre muzică. Pe lângă două românești, de neratat, Playback (regia: Iulia Rugină), care se învârte în jurul DJ-ul Sorin Lupașcu, dar e și îndulcit în nostalgie, cu materiale de arhivă inedite, și De ce scriu ăștia pe pereți? (regia: Alin Boeru), despre cei mai importanți reprezentanți ai fenomenului graffiti și street art din România, iată o listă de priorități compilată de Mihai Tița, omul nostru pe muzică, și Ioana Pelehatăi, melomană cu de toate. Programul complet îl găsești aici.
Little Richard: I Am Everything (22 septembrie, Grădina cu Filme)
În 1953, la începutul concertului său din Club Matinee, din Houston, Texas, Little Richard s-a prezentat drept „Regele blues-ului… dar și Regina!”. Documentarul regizoarei și producătoarei Lisa Cortés, implicată de-a lungul timpului în mai multe proiecte preocupate cu istoria culturii afroamericane (vezi și All In: The Fight for Democracy sau The Space Race), insistă suficient de mult pe queernessul lui Little Richard și, mai târziu, pe relația paradoxală a acestuia cu religia și propria orientare sexuală. Desigur, sunt și multe povești inedite, despre industria muzicală, pentru că documentarul profită de multe interviuri de arhivă cu muzicianul, dar și multe omagii binemeritate, venite din partea unora dintre cei mai importanți, mă scuzați, albi, cărora le-a fost mult mai ușor să cânte rock: Mick Jagger și Paul McCartney – ambele trupe ale acestora, The Rolling Stones și The Beatles, obișnuiau să cânte coveruri ale unor cântece ale lui Little Richard, în timpul concertelor. Exhaustiv, reflexiv și distractiv, musai de văzut, mai ales dacă vrei să afli cine e Esquerita și de ce l-a inspirat atât de mult pe Richard.
The Sound of Cologne (23 septembrie, Expirat Club)
Dinspre compozitorul Karlheinz Stockhausen către trupa krautrock Can, clubul Rave (mai târziu, Lovers, care a devenit un fel de Studio 54 al Germaniei – Jimi Hendrix a fost unul dintre oaspeții de seamă ai acestuia), case de discuri precum Kompakt și A-Musik sau, mai recent, Lena Willikens, una dintre cele mai apreciate DJ-ițe și producătoare de techno, Cologne (aka Köln) are o istorie remarcabilă a muzicienilor locali pasionați de sunetele electronice, iar documentarul lui Kristina Schippling e unul dintre cele mai perspicace și ample din programul DokStation – de asemenea, ca bonus, e preocupat și de arhitectura modernistă a orașului, care face o pereche deloc surprinzătoare cu muzica electronică sau post-punk. Iar cel mai spectaculos lucru legat de documentar e coloana sonoră, datorită căreia am aflat câteva muzici pe care nu știu cum le-aș fi descoperit altfel. Să ai un caiețel la îndemână.
Louder Than You Think: A Lo-Fi History of Gary Young & Pavement (24 septembrie, Control Club)
Gary Young a cântat în diverse trupe locale în anii 1980 și chiar a făcut booking în Stockton, California, unde a adus, în diverse cluburi, trupe ca Dead Kennedys, Circle Jerks sau Black Flag. De asemenea, a fost și impresar pentru câteva trupe punk din Central Valley, California. Când cântărețul, compozitorul și chitaristul Stephen Malkmus și chitaristul Scott Kannberg au format Pavement, în 1989, au înregistrat primele EP-uri la studioul de acasă al lui Young, Louder Than You Think, iar acesta a cântat la tobe. Vreme de patru ani, a urmat o aventură excentrică și, uneori, problematică alături de celebra trupă punk, o aventură marcată de dependența sa de alcool, care l-a urmărit toată viața. Louder Than You Think te va copleși încă din primele scene: în timpul interviului, Young are lângă el, pe masă, o sticlă babană cu votcă și un suc de portocale ieftin. Poate cel mai emoționant documentar pe care l-am văzut anul ăsta.
Electronic Vibrations – A Sound Changes The World (23 septembrie, Expirat)
„Pierre Schaeffer a fost primul DJ”, o trântește Jean Michel Jarre, în timpul documentarului regizat de Thomas von Steinaecker, care se învârte, în mare, în jurul cunoscutului compozitor, inginer și muzicolog francez, fondator al Groupe de Recherche de Musique Concrète (GRMC). Schaeffer e unul dintre cei mai influenți muzicieni experimentali, fiind primul compozitor care a utilizat o serie de tehnici contemporane de înregistrare și sampling. Pentru amatorii genului, recomand Cinq études de bruits (Cinci studii de zgomote), o serie de cinci compoziții apărute în 1948. Mai exact, primele cântece (?) de musique concrète, o formă de muzică electroacustică teoretizată pentru prima dată de Schaeffer, care utilizează sunete înregistrate ca principală resursă compozițională. En fin, documentarul, care, de altfel, are un vibe sumar, recapitulativ, à la Digi Life, merge dincolo de Schaeffer și te las să descoperi restul povestioarelor din jurul celorlalți compozitori.
Lost Songs of Anatolia (22 septembrie, Control Club)
Muzicianul Nezih Ünen a petrecut opt ani în Anatolia, pentru a documenta cât mai multe cântece tradiționale. A strâns, astfel, peste 350 de ore de înregistrări și a alcătuit arhive cu sute de cântece populare, inclusiv ale mai multor minorități, din care a asamblat filmul documentar, mai apropiat de musical, de fapt, pentru că mare parte e dedicată cântecelor și reintepretărilor moderne ale acestora (chiar dacă aceste reintepretări nu-s pe gustul meu, mai important e efortul de documentare al acestora). Și, poate deloc surprinzător, una dintre mize e și politică: „«Gentlemenii» din Istanbul, care încearcă să devină occidentali, fără să-și interiorizeze propria cultură, au rămas blocați între est și vest. Ei privesc de sus estul Turciei”, mărturisea, acid, într-un interviu pentru Hürriyet Daily News. „Turcia n-ar trebui să fie o țară care să se teamă de diversitatea poporului său și a limbilor sale”, concluziona Ünen. Sper doar că Ünen nu e reticent și la diversitatea de orice fel. Altfel, i-a ieșit o colecție de anvergură, care merită toată atenția și ciulitul urechilor. (Mihai Tița)
Mutiny In Heaven: Nick Cave’s The Birthday Party (23 septembrie, Control Club)
Cel mai probabil și tu, ca și mine, ai ajuns la Nick Cave în era lui „costum impecabil, păr perfect pieptănat pe spate, versuri introspective”. Pe lângă asta, nici tenebrosul povestaș australian nu prea mai vorbește în zilele noastre de ce a fost înainte. Iar înainte a fost haosul. Sau, cum zice chiar el în turbo-documentarul lui Ian White, „It was just. Fucking. Crazy”. Citatul și documentarul de față vorbesc despre epoca de „auto-anihilare” în care Cave cânta cu The Birthday Party – o trupă punk până-n vârful degetelor, născută improbabil la Melbourne, transplantată la Londra, cățărată pe culmile gloriei underground în Berlin și apoi implodată în Statele Unite. Documentarul în spirit gonzo, cu multe momente în care îți dă voie să și râzi, nu e doar o reprezentare 1:1 al spiritul epocii – de la moshpit-uri legendare la imaginea permanent emaciată a lui Cave cel tânăr la concerte la care ți-e aproape teamă să te uiți, pentru cât sunt de violente. Aduce și momente inedite de concert, animație, schițe, piese nemaiauzite până acum; toate astea îl fac de neratat pentru superfanii Cave, dar și pentru curioșii care vor să vadă cum era, de fapt, rockul când chiar era contracultural și antisistem.
Annie Lennox: From Eurythmics to Campaigner, The Journey of a Pop Icon (21 septembrie, Cinema Elvira Popescu, și 23 septembrie, Grădina cu Filme)
Dacă e să fim sinceri, anii ‘80 nu ne-au adus, la nivel cultural global, prea multe lucruri bune – de la Thatcher la Reagan la umeri bufanți și ciocate. Așa că Eurythmics, cu pleiada lor de hituri synth pop ultra catchy, au fost, pe de-o parte, și o binevenită pauză de dans, în vremuri ideologice dubioase, dar și o capsulă a imaginarului epocii. Imaginea lui Annie Lennox cea de-atunci, cu părul portocaliu-fluorescent, în costume pin stripe – și mai ales vocea ei mieros-amenințătoare – se mula perfect pe tempourile dansabile, repetitive, memorabile, create de Dave Stewart. Documentarul lui Lucie Cariès, deși clasic și cuminte, dă un pic perdeaua succesului la o parte: ne vorbește de originile muncitorești scoțiene ale lui Lennox, de colapsul relației ei personale cu Stewart, pe fond de cocaină ș.a., dar și de reluarea relației lor profesionale în anii 2000, precum și de reinventarea ei ca artistă solo. Cu ce rămâi (pe lângă felul adorabil în care sună titlurile de piese Eurythmics în voice over-ul în limba franceză) este imaginea unei artiste extraordinar de sensibile și de puternice, care nu s-a sfiit să-și susțină convingerile politice cu aceeași forță ca și concertele.
Scream Of My Blood: A Gogol Bordello Story (21 septembrie, Expirat)
„Doar prietenia adevărată dintre doi profesioniști maniaci poate produce un documentar ca acesta”, zice Eugene Hütz, liderul Gogol Bordello, despre întâlnirea lui cu Nate Pommer, unul dintre cei doi regizori ai filmului produs de VICE News, a cărui documentare se întinde pe aproape două decenii. Filmul e croit după chipul și asemănarea lui Hütz. E exploziv, e turat tare, te poartă din estul Ucrainei în Kyiv, apoi în vestul Europei, în Statele Unite și apoi, în 2022, din nou în Ucraina – de data asta în război. În afară de prezența muzicianului care umple ecranul, are două constante: punkul și condiția imigrantului. Dintre cele două, prima strălucește în mod special în imaginile inedite de concert (în URSS-ul anilor ‘80, în New York-ul anilor ‘90, în vremurile incipiente ale trupei și înapoi în țara natală a solistului, la începutul invaziei Rusiei de anul trecut). A doua e mai discretă, dar omniprezentă: cam toți membrii Gogol Bordello, foști și actuali, vin de departe și încearcă activ să înțeleagă cine sunt și unde aparțin. Pe nota asta introspectivă se și termină documentarul, într-o secvență muzicală emoționantă în care Hütz cântă deja celebra „Chervona Kalyna” alături de o orchestră militară ucraineană. „Dacă muzica ar putea să schimbe lumea, am trăi deja demult în rai. Dar muzica este o formă de magie”, zice ucraineano-americanul cu origini rome.
