În seara asta a început la Sibiu unul dintre festivalurile noastre preferate: Astra Film Festival, ediția #28. Timp de o săptămână, de pe 5 până pe 12 septembrie, spectatorii avizi de documentare pot să vadă online și off- (inclusiv într-o superbă „sală de cinema” pe ape, din bărci) cele mai noi titluri de non-ficțiune culese atent de selecționerii festivalului din întreaga lume. În program există și titluri românești noi, dar și o secțiune dedicată regiunii (Europa Centrală și de Est); filme despre moarte (indecentă), dar și despre aducerea pe lume de noi vieți (într-o lume nouă); filme despre granițele istoriei mari, dar și despre intimitatea documentată în istoria mică, a cuplurilor. Am văzut în redacție opt filme din selecția Astra Film Festival 2021 și vi le recomandăm.
Rampart, r. Marko Grba Singh, Serbia, 2021
Lansat recent la Festivalul de la Locarno, Rampart este debutul în lungmetraj al sârbului Marko Grba Singh (n. 1988); un film autobiografic care îmbină videouri mai vechi din arhiva familiei cu apartamentul lor din Belgrad (din perioada în care Serbia era bombardată de forțele NATO) cu imagini din 2019, în care același apartament este filmat gol, după ce părinții au decis să-l vândă. După cum au observat deja unii critici, Rampart are ceva oniric, e ca un vis în care se amestecă prezentul și trecutul, liniștea și zgomotul, întunericul și lumina. E un film inteligent și emoționant într-un fel discret, surprinzător și prin calmul pe care îl captează, un calm care apare chiar și atunci când familia stă ascunsă în timpul bombardamentelor, de parcă ar fi capitivi unei banale rutine. (Ionuț)
Kodokushi, r. Ensar Altay, Turcia, 2021
Titlul te poate duce cu gândul la ceva plăcut, precum sunt corcodușele, dar nu degeaba filmul este în secțiunea Moarte indecentă: „kokodushi” este termenul pentru „lonely death”, un fenomen japonez în care oamenii, mai ales bătrâni singuri, sunt descoperiți morți în casă după ceva vreme. Norihito și echipa lui, costumați ca niște astronauți (sau medici din spitale Covid), fac curățenie după ce se întâmplă asta și repun lucrurile în ordine pentru un proprietar sau chiriaș nou. Descoperim astfel că efectele personale ale unui om încap după o viață într-o cutie mică de carton, pe care Norihito încearcă s-o returneze rudelor lui, care o acceptă sau nu. Divorțat, cu o fată cu care nu mai vorbește și pe care se străduiește s-o recupereze scriindu-i mesaje pe Twitter, Norihito pare candidatul ideal pentru a ajunge și el la o existență, urmată de o moarte, singură și neștiută de nimeni. Un documentar observațional sensibil și poetic, care îți lasă și o undă de speranță naivă precum acest sfat: deschideți în fiecare zi o fereastră, asta înseamnă (și pentru voi și pentru alții) că trăiți. (Karin)
Occasional Spies, r. Oana Giurgiu, România, 2021
Timp de 10 zile, cât au durat „filmările”, Alex Gâlmeanu a făcut 40.000 de fotografii. Din ele, 1.800 apar în film. Sunt instantanee care surprind actorii reconstituind scene care s-au petrecut în 1944 și 1945 și care completează un montaj impresionant, marca Letiția Ștefănescu, de imagini de arhivă și interviuri. Actorii sunt de fapt nu doar actori ci și manageri culturali, oameni din echipa TIFF, sau jurnaliști (bună, Elena Stancu!), oameni pe care regizoarea Oana Giurgiu i-a ales pentru că semănau, atât fizic dar și ca personalitate, cu Perez Goldstein, Hannah Szenes, Abba Berdiczew, Yoel Palgi, Haviva Reik, Menu Ben-Efraim, Dov Berger și alții, pe care a ajuns să îi cunoască așa bine de-a lungul documentării. Oana a dat de această poveste extraordinară - recrutarea unor agenți secreți de către MI6 Cairo din rândul sioniștilor care emigraseră în Palestina și parașutarea lor înapoi în țările de est din care fugiseră - pe când documenta Aliyah Dada (2014), iar munca pentru acest film a început în 2017. Dacă pleci și nu te mai întorci - ești un erou. Dacă pleci și te întorci - vei fi judecat. Dacă nu faci nimic - ești cel care îi va judeca pe ceilalți, spune unul dintre personaje, Yoel Palgi, în ceea ce devine motto-ul filmului. Tot ce pot să mai adaug e că atunci când s-a aprins lumina la TIFF aveam încă gura căscată. (Karin)
Distance To You, r. Rivka Fertig, Israel, 2021
Cum găsești calea către tine când ești singur(ă) pe drum? Documentarul Rivkăi Fertig, o regizoare evreică la începutul carierei, nu-ți va da o rețetă, în schimb, îți va arăta chipurile unor femei care și-au riscat locul în comunitate pentru pasiunile lor. Pe protagoniste și regizoare le unește aceeași luptă, lupta cu un sistem de credințe în care femeile au o viață deja cusută la naștere de către divinitate. Pentru unii dintre evreii ultraortodocși, să fii diferit înseamnă să fii singur, spune una dintre protagoniste. Scurtmetrajul documentar Distanța până la tine e un tribut pentru toți cei care au avut curajul să fie singuri pe drumul lor. Micile doze de idealism de la final arată entuziasmul regizorului începător, dar și un apel la solidaritate și empatie cu cel care încă se caută pe sine. (Venera)
The Bubble, r. Valerie Blankenbyl, Elveția, Austria, 2021
Știm că trăim într-o bulă, dar e plăcut, declară una dintre rezidentele din The Villages, Florida, cea mai mare comunitate compusă doar din pensionari din Statele Unite, care recent a depășit ca arie dimensiunea Manhattanului și a atins o populație de 150,000 de locuitori. Nenumărate terenuri de golf, spa-uri și activități precum cursuri de dans, seri de bridge și karaoke îi așteaptă pe cei ce se retrag în The Villages. Gazon perfect, vegetație menținută cu sârguință, acces exclusivist în incinta cartierelor. Printre imagini cinematice savuroase, documentarul The Bubble își propune să semnaleze substraturile politice îndoielnice ce stau la baza coagulării acestei comunități, prezentată de dezvoltatorii imobiliari, dar și de rezidenți, precum un loc primitor, idilic, în care cei ce au muncit o viață se pot bucura în sfârșit de „libertatea” promisă, fără să se simtă conștienți de vârsta pe care o au. Pe parcurs, ne dăm seama că, de fapt, formarea bulei nu are legătură doar cu vârsta înaintată și relaxarea, ci că avem de-a face cu un cartier rezidențial care se adresează doar albilor din clasa mijlocie, aproape exclusiv votanți Trump, în care informația ce pătrunde înăuntru este controlată de dezvoltatorii imobiliari prin propria lor agenție de presă. În a doua parte a documentarului, efectele expansiunii rapide a cartierelor asupra mediului și asupra localnicilor devin și ele din ce în ce mai clare: ecosisteme valoroase ruinate, irigații nesustenabile care distrug solul, familii peste familii forțate să își vândă terenurile și să părăsească regiunea – un exemplu contemporan de colonizare internă ca la carte. (Maria)
A Black Jesus, r. Luca Lucchesi, Germania, 2021
În orașul ăsta există o statuie a unui Iisus negru. Dar există și un centru pentru refugiați. Sunt negri care stau acolo. Ce e amuzant e că localnicilor nu le plac negrii, dar adoră acest Iisus negru. E punctul de pornire al acestei povești, rezumat perfect de un tânăr african, în timp ce se plimbă pe o plajă alături de un altul. Siculiana e un orășel din Sicilia cu 4.500 de locuitori aflat în sudul Siciliei, cu o populație îmbătrânită. În zilele obișnuite, străzile vechi sunt mai tot timpul tăcute, pentru că sunt puțini copii care să se joace afară. Se mai animă doar la sărbătorile mari, când statuia e purtată pe străzi de bărbații orașului. Edward, unul dintre refugiații din centru, hotărăște să-i ceară preotului să se alăture acestui grup la una dintre procesiuni, într-o încercare de apropiere prin credință. Poate un asemenea gest schimba ceva într-o comunitate dominată de prejudecăți? (Vlad)
Night Nursery, r. Moumouni Sanou, Burkina Faso, 2021
Ce mi-a plăcut mereu la Astra e că poți să intri în sala de cinema chiar dacă nu știi ce rulează și pășești direct într-o lume despre care, de cele mai multe ori, nu cunoșteai absolut nimic. Cu Night Nursery, te strecori tiptil într-o creșă de noapte din Bobo-Dioulasso, un oraș din Burkina Faso. E plin de copii mici de tot care dorm, se foiesc, plâng sau își mănâncă porția de iaurt. Doamna Coda are grijă de ei cât sunt mamele plecate la muncă. Ce muncesc mamele noaptea? Sunt lucrătoare sexuale și singura lor modalitate de a câștiga niște bani ca să-și crească copii e să lipsească nopțile de-acasă. Lumea ne judecă, spune una dintre ele, ne vede umblând aranjate pe stradă și crede că ne merge bine, dar nu se întreabă cum am ajuns să facem asta.
Nu pare să mai fie loc pentru alți ochi în creșa minusculă a doamnei Coda, dar camera lui Moumouni „Le Chat” Sanou ține loc pentru toți ochii lumii, mai ales pentru cei care nu judecă. Cine ești tu, până la urmă, să condamni o mamă singură că-și lasă noaptea copiii în grija altcuiva ca să poată munci? Care-i definiția corectă pentru „mamă”? Cine decide asta? Care-i definiția corectă pentru „copilărie”? Nu știu, dar uneori „copilăria” înseamnă și un adăpost cald când mama e plecată. Iar solidaritatea e și atunci când ești singură și alte femei singure îți sar în ajutor și împreună reușiți s-o mai duceți încă o zi.
Intrați cu încredere la filmul ăsta, o să ieșiți un pic altfel. (Luiza)
Once You Know, r. Emmanuel Cappellin, Franța, 2021
În 1972, la inițiativa Club de Rome (un club extrem de exclusivist, format din politicieni, diplomați, cercetători și alte capete luminate, în număr de 100), patru cercetători semnează un raport denumit The Limits to Growth, vândut până în zilele noastre în 30 de milioane de exemplare. Concluziile cercetătorilor MIT asupra creșterii exponențiale a economiei și populației globale - un model simulat de calculator - rămân disputate și astăzi, deși nu au fost niciodată contrazise de realitate. Pe scurt: ne îndreptăm spre implozie. Criza de mediu e doar cel mai vizibil efect al acestei creșteri necontrolate și fără de limite.
Pe urmele raportului, al autorilor și al schimbărilor cerute de ei (dezvoltare sustenabilă, limitarea consumului de substanțe și materii prime care afectează în mod direct echilibrul natural al planetei etc.) pleacă un tânăr cineast francez, la aproape patru decenii după publicarea acestuia. Filmul lui Capellin virează adeseori către un ethos libertarian, în care perspectiva sistemică e înlocuită de principiul every man for themselves - însă explorarea lui are și părțile sale valide. Pe scurt: știm că ne îndreptăm către dezastru și știm asta de zeci de ani, deja. Știința ne-a spus asta și nu a fost încă contrazisă de realitate. Ce avem de gând să facem pe tema asta? Rămânem în continuare cu mâinile-n sân, descumpăniți că lumea noastră se sfârșește, sau încercăm, fiecare cât poate, să diminuăm efectele dezastrului? (Ioana)
Fotografie principală via AstraFilm.ro
