Ieri a început la Sibiu Astra Film Festival, cel mai important și longeviv festival de film documentar din România (ajuns la ediția a 26-a). Ca de fiecare dată, selecția de filme e densă și bine înrădăcinată în realitatea socială și politică a momentului pe care-l traversăm. Câteva dintre secțiunile programului sunt dedicate aniversării/comemorării Revoluției din 1989 și schimbărilor pe care le-au declanșat în Europa seismele politice de acum 30 de ani, aducând în memorie nu doar filme vitale din arhivă, ci și documentare nou-nouțe care privesc trecutul recent. Celelalte capitole din program sunt concentrate în jurul unor teme care definesc unele dintre temele de gândire principale ale acestui moment: relațiile de familie, viețile și luptele nevăzute ale femeilor, industria erotismului și întâlnirile dintre culturi diferite.
Propunerea noastră e să nu mai stați pe gânduri și să dați o fugă la Sibiu, să luați o pauză de la notificări și bâzâitul telefonului și, din întunericul sălilor de proiecție, să priviți în oglinzile așezate în puncte nevralgice ale realității. Explorați cu încredere programul, din care am selectat mai jos câteva filme după chipul & curiozitatea redacției Scena9.
Immortal, r. Ksenia Okhapkina, Estonia, 2019
Un mic oraș industrial din marea întindere arctică a Rusiei. Un rest din vechiul Gulag, încremenit de ger și de ritmul marfarelor, placat pe respirația oamenilor. O clasă de balet cu profesoară severă și muzică rusească, un spectacol cu copii și arme, un antrenament într-o sală de sport pentru elevii care vor să facă parte din Armata Tinerilor, imortalitatea promisă celor care-și dau sufletul și trupul pentru țară, un câine care latră în ninsoare.
Lungmetrajul de debut al Kseniei Okhapkina e un eseu cât o poezie de-o oră despre propaganda picurată în mințile cetățenilor, de când sunt mici și ușor de modelat, până când sunt mari și e, de cele mai multe ori, prea târziu pentru liberul arbitru. O scenă rămâne în minte mai mult decât altele, când camera se oprește pe chipurile unor băieți obligați să se uite la un video cu un atac al armatei Rusiei în Siria. Ce glorie, ce măreție, poate o să ajungeți și voi în armată într-o zi, spune vocea militarului. Ce dezolare, ce frică, ce stânjeneală, spun chipurile copiilor, în timp ce mâinile lor se frâng, dar nici unul nu zice nimic, nu ripostează, și de ce-ar face-o, sunt doar niște copii. (Luiza Vasiliu)
Funeralii de stat, r. Sergei Loznitsa, Olanda, 2019
În cronica lui pentru Funeralii de stat, criticul Jonathan Romney (Screen Daily) scrie că Sergei Loznitsa e, de fapt, trei regizori. Preferatul meu e cel care a semnat Donbas (și celelalte titluri de ficțiune, My Joy și A Gentle Creature). Apoi, mai e documentaristul distant, observațional, care pare mai preocupat de cum încadrează un eveniment, decât de eveniment în sine (vezi Maidan). Cu voia dvs., ultimul pe listă e autorul filmului de față (și al altor două documentare de montaj & arhivă, The Event și The Trial). Fără comentarii din off, fără cartoane, strict cu sunet diegetic, Loznitsa recompune momente uriașe din istoria Uniunii Sovietice - aici înmormântarea lui Stalin, în The Event tentativa de puci împotriva lui Gorbaciov - ca pe niște puzzle-uri subversive.
În Funeralii de stat, absența vocii auctoriale lasă loc interpretării în cheie ironică. La urma urmei, te uiți la 140+ de minute în care oamenii plâng pe platforme petroliere, în taiga, în piețele Moscovei, la chioșcurile de ziare și, în cele din urmă, lângă proaspătul cadavru al marelui conducător. Pictorii stau lângă coșciugul copleșit de coroane și mișcă rapid din penel pe pânză, ca să imortalizeze mortul. Sosesc lideri de stat cu avionul, ca să-și exprime condoleanțele.
Știu de la bunicii mei, fără să fi verificat veridicitatea informației, că cei care nu plângeau în zilele de doliu (inter)național ținute pentru Stalin riscau să fie pedepsiți de autorități. La filmul lui Loznitsa am stat și m-am uitat atent, să văd dacă oamenii plâng fals, dacă se forțează să-și exprime îndurerarea. Mi-a fost, desigur, imposibil să-mi dau seama. Însă dacă există un motiv major pentru a vedea filmul ăsta, fix acolo e de găsit: în micro-detaliile vieții cotidiene, imortalizate alb-negru și color, în câteva zile din martie 1953. Oamenii vin valuri-valuri, din toate colțurile URSS. Femeile poartă basmale și toți sunt îmbrăcați gros - pare să fi fost un martie friguros. Pe străzile Uniunii alunecă sănii trase de cai și Volgi (preponderent negre). Lumea întreagă pare să fi înghețat, ca să-l deplângă pe Stalin - și cred că niciunul dintre oamenii filmați nu-și poate măcar închipui că moartea lui e momentul în care marele vis sovietic începe, pe nesimțite, să se destrame. (Ioana Pelehatăi)
Zidul, r. Jürgen Böttcher, Germania, 1991
Filmul lui Böttcher e o bucată de arhivă extrem de prețioasă pentru istoria recentă a Europei: în culorile sobre ale VHS-ului, captează distrugerea treptată a Zidului Berlinului. Filmat între 1989 și 1990, documentarul - pur observațional, fără niciun fel de intervenție din partea celui care înregistrează - urmărește cum, înainte ca buldozerele să muște din Zid, oamenii orașului îl cioplesc puțin câte puțin. Trecători care-și decupează cu dalta suvenire cu bucăți de zid, furioși care-nfig ciocanele în granița de piatră, berlinezi hotărâți să-și facă singuri porți între cele două jumătăți de oraș. Filmul, un soi de tablou istoric în mișcare, e teribil de rezonant pentru orice minte interesată de arheologia revoluțiilor recente, memoria regimurilor politice în țesătura orașelor și schimbările din ultimii 30 de ani. (Andra Matzal)
Una Primavera, r. Valentina Primavera, Italia, 2019
Regizoarea Valentina Primavera documentează în timp real cum Fiorella Primavera încearcă să-și părăsească soțul abuziv. Doar că femeia e mama ei, iar soțul violent, tatăl ei. Toate dinamicile de familie funcționează ca o sală cu oglinzi, unde nu mai știi care e adevărul și care e iluzia optică; ceea ce înseamnă pentru fiecare personaj altceva. Fiorella e în mijlocul aceste săli și în centrul confuziei, încercând să-și dea seama unde e ea cu adevărat.
Regizoarea reușește să se apropie de adevăr și să arate suferința din familia ei, fără să își expună părinții într-un fel brutal, fără să se apropie cu camera de ei într-un fel intruziv. Dar adevărul fiecărui personaj se cerne treptat și extrem de dureros. (Diana Meseșan)
Noaptea cea mare, r. Yasemin Şamdereli, Germania, 2018
Filmul lui Yașemin Samdereli urmărește patru cupluri din SUA, Germania, Japonia și India. Bill și Norman s-au întâlnit în anii 60, Shigeko și Isao sunt împreună din 1951, Kamala și Nagarajayya din 1960, iar Hildegard și Heinz, bunicii regizoarei, s-au căsătorit în 1960. Ca formulă narativă, filmul nu e cu nimic suprinzător, dar stă în picioare prin umor și prin poveștile astea care sunt atât de diferite unele de altele (dar care reușesc să emoționeze cumva în același fel). Îmi place că nu e nimic idealizat aici, sunt relații ca toate relațiile (mai puțin partea cu longevitatea), cupluri cu tensiuni și certuri în care se plâng unii de alții: că soțul nu o ajută la bucătărie, că partenerul poartă tot timpul șapcă pe cap, că soția area prea mulți pantofi, că nu mai comunică cum comunicau pe vremuri ș.a. Unde devine documentarul cu adevărat captivant e momentul în care ei încep să dezvăluie povești de la începutul relației, despre cum s-au cunoscut, despre dificultățile de care s-au izbit, despre ce însemna să fii un adolescent gay crescut într-un mediu religios sau să fii „plasat” într-o căsătorie aranjată. E genul ăla de film care te lasă cu zâmbet tâmp pe față la sfârșit, iar câteodată exact de asta avem nevoie. (Ionuț Sociu)
Procesul lui Ratko Mladic, r. Rob Miller și Henry Singer, Marea Britanie, 2018
Mi-e greu să mă uit la figurile băieților răi, mai ales când aceștia sunt criminali de război și își descriu faptele asemenea meniului de la micul dejun. Documentarul despre Ratko Mladić, fost general al armatei în conflictele din Iugoslavia, arată procesul lui de dinainte de condamnarea pentru crime împotriva umanității și genocid, după 20 de ani de la purificarea etnică împotriva musulmanilor sârbi. Genul ăsta de documentar mi se pare că te ajută să-i privești în ochi, cumva, pe cei responsabili cu răul. Te ajută să nu aluneci pe panta demonizării și să nu-i desprinzi de societatea în care au crescut, pentru că ei sunt chiar produsul mediului nostru social. Chipurile lor arhivate de aparatul de filmat ne ajută să ținem minte partea banală din extravaganța și atrocitatea unui eveniment istoric, mai ales când e nevoie mai mult ca oricând să nu uităm trecutul, mai ales când cei vinovați încearcă să recâștige simpatia comunității și să modeleze după bunul plac istoria. (Venera Dimulescu)
Rebeli cu o cauză, r. Dobrivoie Kerpenisan, Germania, 2019
Nu am mai văzut fotografii cu ce s-a întâmplat la revoluția din 1989 în sate. Am auzit povești cu oameni care au intrat în primărie, au dat jos portretele lui Ceaușescu de pe pereți și au dat cu picioarele în ele sau le-au dat foc. Însă nu am văzut imaginea revoltei la țară până să văd fotografiile lui Dobrivoie Kerpenisan, făcute la Sânpetru Mare în decembrie 1989. Kerpenisan, plecat în Germania înainte de Revoluție, se întorsese în satul natal să-și vadă bunicii.
În Rebeli cu o cauză, autorul i-a căutat pe oamenii din fotografiile lui ca să îi întrebe ce simțeau atunci, când s-au strâns în centrul comunei ca să fie alături de cei de la oraș, să strige pentru libertate și ce simt acum, după 30 de ani. Oamenii nu mai văzuseră fotografiile până în momentul interviului și se recunosc cu emoție și nostalgie alături de rude, de vecini și prieteni într-un moment în care fuseseră curajoși și plini de speranță. (Ioana Cîrlig)
Palatele poporului, r. Boris Missirkov și Georgi Bogdanov, Bulgaria, 2018
Într-o oră și jumătate, intri în măruntaiele a cinci clădiri ridicate în plină megalomanie a regimurilor socialiste din Europa. De la Universitatea de Stat din Moscova, un OZN strivitor gândit să oglindească puterea stalinismului și amploarea utopiei, ajungem la Casa Poporului, care „virusează” și azi miezul Bucureștiului. Pe traseul documentariștilor bulgari se mai află Palatul Republicii din Berlin, o minune a proiectării distrusă însă odată cu prăbușirea Republicii Democrate Germane, Palatul Serbiei din Belgrade, care încorporează în arhitectura lui o hartă a fostei Iugoslavii, și Palatul Național al Culturii din Sofia, cel mai mare spațiu de evenimente din sud-estul Europei. De altfel, toate aceste construcții au bătut, la vremea lor, recorduri, direct proporționale cu eforturile, de cele mai multe ori absurde, din spatele lor.
Palatele poporului privește toate aceste clădiri monumentale prin imagini de arhivă, care reconstruiesc viziunea politică și contextul social care le-au făcut posibile, dar și prin revizitări. În prezent, odată cu sfârșitul viselor grandomane, în jurul lor plutește un soi de aură poetică și stranie, un simț al istoriei care și-a găsit alte cicluri. (Andra Matzal)
Videogramele unei revoluții, r. Andrei Ujică și Harun Farocki, România, 1992
După mine, filmul-colaj făcut de Ujică și Farocki, e cel mai puternic și relevant document media despre Revoluția română. Construit la cald (încă), din fragmente filmate în decembrie 1989 de diferiți operatori, Videogramele desenează o posibilă hartă a evenimentelor care aveau să schimbe radical cursul României, în mijlocul unui haos de posibilități și întrebări. În același timp, urmărește felul în care istoria e conservată live, în frânturi de film: o pluralitate de perspective, toate fragmentate, care elucidează și în același timp generează noi confuzii. Chiar dacă ați mai văzut documentarul, distanța de 30 de ani față de Revoluție e un prilej numai bun pentru o revedere, cu uneltele pe care le avem acum pentru o mai nuanțată înțelegere a mass media și a istoriei recente. (Andra Matzal)
