La ceas aniversar, adică pentru ediția cu numărul 25, Astra Film Festival Sibiu a bricolat o listă de 17 documentare românești produse în ultimele decenii, care creionează o perspectivă de ansamblu asupra istoriei noastre (foarte) recente. Am ales șapte dintre ele, în încercarea de a acoperi atât istoria mică, intimă, cât și istoria aia scrisă cu I mare. Și, ca niciodată, dacă ești din București și te miști repede, poți să le și vezi pe aproape toate. Sunt filme cu ajutorul cărora am pătruns și în urbanul mare și în case de la sat; am fost la proteste și la mese voioase în familie; am vorbit și despre campioni, dar și despre moarte. Așa au văzut regizorii de non-ficțiune pe care i-am selectat România lor (și a noastră) - de la primele alegeri „libere” din 1990, până la protestele împotriva OUG 13 din 2017.
Portavoce (r. Ruxandra Gubernat, Henry Rammelt, Marcel Schreiter, 2018)
Portavoce poate fi văzut în cadrul MADtalk&movie, la Casa Artelor din Timișoara, joi, 1 noiembrie, de la ora 18.
De ce să-l vezi: E ușor să uiți și e ușor să te apuce disperarea. Nu zice nimeni că nu e chiar justificat, când la putere e (același) partid-stat care pare să se fi osificat în toate structurile executive și decizionale. Dar. Dar nu trebuie să uiți de tot. De la protestele pentru Roșia Montană din 2013, la cele provocate de incendiul din Colectiv în noiembrie 2015, la manifestațiile împotriva OUG 13 din februarie 2017, care au încercat să oprească modificarea legilor justiției, România se mișcă și se aude în stradă. Sigur, e o parte de Românie, are derapajele ei și e criticabilă pe alocuri. La fel și filmul, care pare uneori să glorifice „tinerii frumoși și liberi”, iar alteori să-i chestioneze de pe o poziție exterioară evenimentelor (niciunul dintre cei trei regizori nu a locuit în țară în ultimii ani). Ca spectator al filmului care a participat la mai toate protestele astea, te lasă de multe ori cu senzația că aproape ajunge la esența lor, dar n-o nimerește, la o distanță milimetrică. Cu toate astea, inegal și poate cu ambiții prea mari, Portavoce e un film cât se poate de necesar, fie și pentru valoarea sa de produs al unei mișcări.
Aniversarea (r. Claudiu Mitcu, 2017) – câștigător al premiului pentru cea mai bună regie, în cadrul secțiunii românești la Astra 2018
Poți să vezi Aniversarea la începutul anului viitor, spun organizatorii Culese din Balkani.
De ce să-l vezi: Pentru că e ca un film de familie, dar făcut de profesioniști. Aniversarea spune povestea lui Ioan Condea, care împlinește 91 de ani. Se reunește tot clanul, cu mic, cu mare, să-l sărbătorească. Atmosfera trece de la exuberanță la apăsare specifică meselor în familie, la ludic și lubric, atunci când Ioan amintește de femeile pe care le-a iubit, la sumbră. Bătrânul se serbează, dar își și pregătește resemnat (și vigilent, în același timp) un nou mormânt și o nouă cruce. E un film în care familia se povestește sieși și se ascultă povestită, cu vocea unuia conștient că nu mai are timp să trăiască povești noi. Le retrăiește, însă, cu umor și nostalgie, pe toate cele vechi.
Nunta anului (r. József Bán, 2018)
Poți să vezi Nunta anului joi, 1 noiembrie, de la ora 20, la Cinematograful Țăranului Român, în cadrul festivalului Culese din Balkani 4.0
De ce să-l vezi: Pentru că redă o formă de, să-i zicem migrație/repatriere/turism matrimonial extrem de interesantă. Țara Oașului, astăzi plină de vile care mai de care mai baroce, stă destul de pustie tot anul. În august, însă, se întorc migranții plecați la muncă în occident. Fac nunți exorbitante, un amestec de semnalare de statut profund est-europeană cu tradiții locale. Mai pe românește: imaginează-ți un alai de puștoaice îmbrăcate în costum popular din cap până-n picioare, care bat un dans tradițional de nuntă, în timp ce stau cu nasul în Facebook. Apoi mai închipuie-ți toată demența colorată a unei petreceri matrimoniale din România, intercalată cu poveștile migranților. Cum e să faci foamea ca să strângi bani în Italia. Cum a fost pentru un bărbat să meargă agățat de „burta trenului” de la Viena la Paris, 20 de ore. Cum s-a dus o bătrână să muncească în Franța, după ce s-a pensionat. Și așa mai departe, cu mic cu mare, din Oaș până la Londra.
Chiar dacă n-ai treabă cu tradițiile strămoșești din Țara Oașului, redate dintr-o perspectivă ușor exotizantă, poveștile migranților sunt adeseori impresionante și amintesc dubla povară a celui care pleacă: pe lângă munca grea pe care o face, ajunge și să nu mai fie, de fapt, acasă nicăieri. Filmul merită văzut cu un străin care n-a fost niciodată în Țara Oașului sau, la modul ideal, nici măcar în România. E un film făcut cu gândul la perspectiva outsider-ului, iar sondarea reacțiilor unui personaj exterior culturii românești după filmul ăsta e, cu siguranță, un experiment care merită.
Caisă (r. Alexandru Mavrodineanu, Tudor Giurgiu, 2018) – câștigător al premiului pentru cel mai bun film, în cadrul secțiunii românești de la Astra 2018
Premiera filmului în cinematografe a fost anunțată pentru această toamnă, fără alte detalii.
De ce să-l vezi: Răspunsul scurt e „pentru că e Rocky de România” – dar e superficial și nedrept cu filmul. Caisă spune povestea sinuoasă a lui Dumitru Dobre, antrenor veteran de box, trădat de elevul pe care l-a ajutat să devină campion mondial, în permanent conflict cu Liga, care îi pune bețe-n roate. Cu toate astea, Dobre își pune în cap să-l crească mare pe Cristian Palcuie, zis „Caisă” – un puști dintr-un mediu defavorizat, în care antrenorul investește o tonă de speranță. Așa cum scrie și criticul Ionuț Mareș, filmul nu e îndrăzneț stilistic și formal, camera e discretă, trama narativă clasică, montajul cumințel. Însă asta nu strică filmul, ci face loc emoției care se construiește în relația discipol-maestru pe care o explorează Caisă. Poți să ieși indiferent la final – sau poți să ieși încărcat de aceleași veșnice întrebări (valide, de altfel), despre ce-nseamnă succesul, la ce folosește disciplina și cât de departe trebuie să meargă și cum facem față trădării.
Marie (r. Letiția Popa, 2018) – filmul câștigător al secțiunii de scurtmetraj de la Astra 2018
Marie poate fi văzut pe 8 noiembrie, de la ora 19:30, la Știrbei Center, și pe 9 noiembrie, la ora 15, la Cinema Muzeul Țăranului, în cadrul competiției studențești a Festivalului Docuart 2018.
De ce să-l vezi: Juriul Astra Film Festival 2018 spune că e musai de văzut filmul Letiției Popa pentru „dragostea, inocența, curajul și franchețea unei tinere cineaste însuflețită de dragoste de oameni”. Eu spun mai puțin pompos: pentru că e un film sensibil, foarte feminin, care surprinde un moment cheie între trei generații de femei din aceeași familie. Ce se-ntâmplă concret e simplu de rezumat: într-o familie din Chilia Veche, din Delta Dunării, o femeie e pe punctul să nască o a cincea fată. Bunica, fostă moașă, trebuie să aibă grijă între timp de celelalte fiice. Între ea și Maria, nepoata de 10 ani, are loc un transfer de responsabilități. Scena (spoiler) aparent interminabilă de ceartă între nepoată și bunică are darul să-ți ridice părul pe ceafă, dacă ai crescut într-un mediu închis și coercitiv, în care copilul e dator cu respect – adultul nu trebuie să facă nimic să i-l câștige. O situație în care cred că se pot regăsi mulți dintre noi.
Timebox (r. Nora Catrina Agapi) – câștigător al premiului pentru cel mai bun film în secțiunea Between the Seas, la Festivalul de documentare de la Jihlava, Cehia
Timebox poate fi văzut duminică, 4 noiembrie, în închiderea celei de-a patra ediții a festivalului Culese din Balkani, de la 20:30, la Cinematograful Țăranului Român.
De ce să-l vezi: Ce e minunat la acest film (și-mi cer scuze de abuzul de cuvinte mari, dar e realmente impresionant) e cum îl vezi transformându-se și prinzând formă sub ochii tăi, fără ca asta să-l facă să pară însăilat. Inițial, Nora Agapi își propusese să facă un portret cinematografic al tatălui său, însă când acesta este evacuat din palatul ultracentral în care a locuit toată viața, pentru că îi expiră contractul cu municipalitatea, filmul devine altceva. Locuire, familie, despărțire, memorie, filiație, hoarding (cu ocazia asta am aflat că în română se cheamă „tezaurizare”) – sunt toate teme explorate în Timebox. Iar dacă clin d'œil-ul final, de la fiică spre tată nu vă emoționează, nimic n-o s-o facă.
Timebox merită văzut pentru că e incredibil de emoționant și inteligent. Pentru modul în care creionează discret, fără prea mari efuziuni lirice, un portret al unui personaj aparte, povestind, în același timp, atâtea despre istoria acestei țări. Ca să nu mă apuce pe mine excesul emoțional, iată niște cifre despre Timebox. E povestea lui Ioan Matei Agapi, documentarist și fotograf, relatat de fiica acestuia. Agapi-fiica e și personaj și regizor și cercetător de arhivă personală. Agapi-tatăl e personaj și co-director de imagine. E un muzeu: omul care a filmat ultimii 40 de ani din istoria Iașului, însumând 21.000 de metri de peliculă și peste 35 de ore de material filmat. Se găsesc acolo imagini inedite cu Ceaușescu, Iliescu, întâlniri și petreceri de partid, mitinguri, piese de teatru, operații medicale fără precedent – și tandrețuri din istoria mică a familiei. Botezul Norei. Ioan și fosta lui soție dansând. Vizite la bunici.
După revoluție (r. Laurențiu Calciu, 2010)
De ce să-l vezi: Aoleu, încă un film despre Revoluție? Nu. E un film despre după revoluție, adică despre primele alegeri „libere”. Da, da, acelea la care Iliescu spunea că n-o să candideze. Candidează, desigur, cu Frontul Salvării Naționale, constituit în primele zile de după căderea regimului Ceaușescu. În contrapunct îi stau candidații din partea partidelor istorice, Ion Rațiu și Radu Câmpeanu, recent repatriați. Documentarul observațional al lui Calciu e și un film de montaj, realizat din filmările de atunci ale regizorului, care face un portret al României abia ieșite din comunism, despre care ne amintim prea puțin. Camera lui Calciu e omniprezentă, dar discretă, la conferințe de presă ale candidaților și mitinguri electorale. La proteste masive ale susținătorilor celor două facțiuni. La discuții aprinse de stradă în Piața Victoriei, la Universitate, în care oamenii, nevorbiți dar și confuzi în privința a ce înseamnă democrația, latră unul la altul fără inhibiții opinii politice care trec de la „în afară de FSN, nu trebuie să existe niciun alt partid” la „să fie oricine, dar nu comuniști”.
„Mămăliga nu se face cu dolari” remarcă acid o femeie filmată de Calciu. E din ciclul sloganului „Noi nu ne vindem țara”, care s-a dovedit a fi profetic. Prevestea valul anti-european și conservator care avea să vie, în siajul „vânzărilor de țară” pe bucăți, de la Galați la Reșița. „Poate 20 de ani sunt suficienți pentru a privi obiectiv ce s-a întâmplat în primele luni ale lui 1990”, spunea Calciu la premiera din 2010. Cred că era optimist. De înțeles ce se-ntâmpla atunci, nu-mi fac mari speranțe că vom înțelege în timpul vieții mele – dar o cheie nouă de lectură a ceea ce trăim politic acum cu siguranță găsești în După revoluție.
Eu zic c-ar trebui pus la orele de istorie. Sigur, asta nu se va întâmpla prea curând, mai ales că, la fel ca multe alte documentare excelente realizate după 1990, nici acesta nu e disponibil online. Dar dacă reușești să-l prinzi pe undeva, te-aș ruga să-l vezi cu oameni care-au trăit alegerile alea – dar mai ales cu oameni care nu erau nici măcar concepuți la vremea respectivă.
