Citatul din titlu îi aparține lui Pompiliu C., unul dintre cele câteva sute de mii de români care pleacă în fiecare an la muncă peste granițe. E unul dintre cei 16 astfel de lucrători intervievați de echipa de cercetători din spatele Harvesting Solidarity, un proiect documentar despre condițiile în care aceștia au cules fructe, au oferit îngrijire și au construit clădiri în afara țării, în vremea pandemiei - și despre ce a făcut statul român pentru ei.
Pentru context, câteva cadre din ultimul an de pandemie, pe care poate vi le amintiți de la TV:
-
30 martie 2020: Ursula Von der Leyden, președinta Comisiei Europene, cere imperios ca muncitorii sezonieri să poată trece granițele, chiar dacă aproape tot continentul e în lockdown, sub amenințarea virusului SARS-CoV-2, despre care încă se știu teribil de puține.
-
9 aprilie 2020: În timp ce restul țării e închis în case și poliția stă cu ochii pe români să nu se aglomereze, aproape 2.000 de muncitori sunt îngrămădiți în parcarea aeroportului din Cluj-Napoca. Se duc să le culeagă germanilor căpșunele și sparanghelul.
-
11 aprilie 2020: Deși patronii de ferme din Germania asigură că respectă toate regulile de protecție împotriva COVID-19, un culegător român de sparanghel e ucis de boală. Până în vară izbucnesc focare în abatoarele din aceeași țară, iar presa descoperă condițiile reale în care trăiesc și muncesc oamenii aduși din România și alte țări din est.
-
Final de aprilie 2020: Rezultatul campaniei prin care Marea Britanie încerca să-și convingă populația să preia slujbele sezonierilor din Europa de Est - pentru 50.000 de locuri de muncă se înscriu 112 oameni. Despre asta am scris pe larg aici.
Pe măsură ce anul se scurge, confederațiile sindicale reușesc să convingă autoritățile europene și pe cele din țările de origine să modifice legislația, astfel încât să acorde un pic de sprijin sezonierilor. Aceștia muncesc la granița ingrată dintre „freelancing” în varii forme legale (contracte pe perioadă determinată, plata la oră sau la cantitate, outsourcing) și muncă fizică grea, cu program adeseori mult peste obișnuitele 40 de ore pe săptămână. În noiembrie, România adoptă o lege (227/2020) care, printre altele, măcar să garanteze că muncitorii sezonieri vor avea parte de contracte redactate în limbi pe care să le înțeleagă.
În tot peisajul ăsta, presa mainstream a pendulat între a-i numi pe sezonierii români „eroi”, „esențiali”, piloni ai solidarității europene în contextul crizei sanitare, și a descoperi șocată condițiile în care pleacă, trăiesc și muncesc peste granițe. Subiectul nu-i nici pe departe nou: jurnaliști independenți din România plecaseră de ani buni pe urmele românilor care pun legume în farfuriile nemților. Cazurile femeilor românce ajunse îngrijitoare în condiții teribile în Italia (și efectul acestei munci asupra psihicului lor) fuseseră și ele deja descrise. Sociologii Zoltán Rostás și Sorin Stoica publicaseră încă din 2006 volumul Tur-retur. Convorbiri despre munca în străinătate, despre migrația lucrătorilor români. A fost, însă, nevoie de o pandemie, pentru ca problema să se pună în termeni de „sparanghelul nemților e mai important decât sănătatea muncitorilor români”.
Așa s-a născut proiectul Harvesting Solidarity - din nevoia de a spune poveștile de viață ale unor astfel de muncitori, în contextul pandemiei în care discursul oficial îndeamnă la solidaritate, dar în care lucrătorii precari sunt doar eroizați, nu și susținuți. Din echipa proiectului fac parte antropologele Elena Trifan, Mădălina Muscă, Ileana Szasz și Iris Șerban, activista pentru relații de muncă și dialog social Rodica Novac, sociologul George Matu și monteuza Alexandra Diaconu.
Rezultatul cercetării lor e o platformă online interactivă, unde poți să explorezi cronologia muncii sezoniere în afara țării în timp de COVID-19, felul în care a fost reflectată în presă și schimbările legislative care s-au petrecut în ultimii ani. Mai important, însă, e că poți să parcurgi tot drumul unui astfel de lucrător, în șase episoade, povestite chiar de oameni care-au făcut călătoria. De la plecare și semnarea contractului la amestecul intermediarilor, adeseori păgubos pentru muncitori, la condițiile de viață și muncă din afară, drumul ăsta făcut în plină pandemie și, în cele din urmă, întoarcerea acasă. Sunt interviuri filmate, discuții pe Skype între București și ferme de fructe din Marea Britanie, TikTok-uri și postări de Facebook ale sezonierilor, revolte pe care s-au văzut nevoiți să le organizeze ca să-și primească banii și relatări despre lipsa condițiilor de siguranță anti-COVID-19 în care au muncit.
Am întrebat o parte din echipa Harvesting Solidarity de ce au ales să vorbească despre munca în pandemie, ce s-a schimbat pentru sezonierii români în ultimul an și ce trebuie să se schimbe, legal și ca politici de stat, pentru ca viețile să nu le mai fie într-atât de afectate de condițiile în care muncesc.
„Nu mai zic că nu mai pot și vreau să mă duc acasă. (…) Am făcut orice mi-au cerut ei. Sunt universal, dacă au nevoie. Interesul meu este să mă duc la muncă.” (Iulian Ungureanu, curățenie, Austria)
Cei 16 muncitori sezonieri din România cu care au stat de vorbă cercetătorii au luat în bagaje povești din cele mai felurite. Unii au 20 de ani, sunt studenți; alții și-au lăsat copiii mici acasă; alții sunt bunici care se apropie de vârsta legală de pensionare în țara de baștină. Câțiva dintre ei pleacă la muncă în afara de țării de zece ani. Alții și-au încercat norocul pentru prima oară în pandemie. S-au dus la cules de fructe, la îngrijit de bătrâni, să lucreze în hoteluri, pe șantiere sau în fabrici din care iese mâncarea care aterizează din lanțurile de hypermarketuri pe mesele întregii Europe. S-au împrăștiat pe tot continentul, dar au vânat în general condițiile mai bune despre care auziseră că le-ar găsi prin Franța, Germania, Marea Britanie sau Spania.
Ileana Szasz, cercetătoare în antropologie vizuală, spune că una dintre mizele proiectului a fost să creeze spațiu pentru voci individuale ale sezonierilor, în contrapunct cu relatările din presă, care deseori vorbesc despre muncitorii sezonieri ca grup. Platforma include interviuri, dar și materiale foto-video din arhivele personale ale celor care le-au împărtășit experiențele, „imagini din universul intim al experienței lor”. Elena Trifan, care predă despre economie și muncă, o completează: Harvesting Solidarity nu e doar despre amplificarea vocilor muncitorilor sezonieri, ci și despre o analiză mai în profunzime a contextului care îi determină pe oameni să plece să lucreze departe, în condiții defavorabile. „Cred că așa am pornit la drum, încercând să învățăm cum putem fi parte din soluție.” Iris Șerban, antropologă și curatoare, spune că proiectul reprezintă „o primă etapă de documentare, care să crească treptat și să devină un spațiu-resursă atât pentru muncitorii - actuali sau potențiali -, cât și pentru cei care sunt interesați să înțeleagă mai bine subiectul.”
„Cei care spun că nu e greu
Le-aș cumpăra biletul eu,
Să stea o lună în locul meu”
Pandemia COVID-19 „a funcționat ca o lupă care a amplificat și a scos în evidență vulnerabilitățile muncitorilor sezonieri”, spune Ileana Szasz. A atras în primul rând atenția asupra impactului pe care munca fizică grea a sezonierilor o are asupra sănătății - în mod special în condițiile în care un virus periculos face ravagii în întreaga lume, iar lor nu li se asigură măști, distanțare și alte condiții de protecție împotriva bolii. Apoi, adaugă Szasz, pentru sezonieri pandemia a fost o sabie cu două tăișuri, care a generat situații diametral opuse pentru ei: unii și-au pierdut peste noapte locul de muncă și au fost nevoiți să găsească urgent moduri de a se întoarce în țară prin vămile supraaglomerate. Alții și-au asumat plecarea în ciuda riscurilor, pentru că era singura soluție de supraviețuire a crizei sanitare.
Mădălina Muscă, antropologă care cercetează educația și copilăria, atrage atenția asupra nivelului de incertitudine fără precedent pe care l-a adus pandemia în viețile noastre, ale tuturor, dar cu-atât mai mult în cele ale intervievaților din cadrul Harvesting Solidarity. Dacă înainte de COVID-19 planurile lor pentru următoarea plecare, din următorul sezon, erau relativ stabile, acum au fost complicate de „restricțiile de deplasare, teama pentru propria sănătate și a familiei; s-a accentuat nesiguranța locului de muncă sau cea de la locul de muncă (...). Și asta, din păcate, înseamnă pentru mulți dintre cei intervievați creșterea precarității și instabilității.”
Pentru Elena Trifan, COVID-19 a schimbat peste noapte raportarea la muncitorii sezonieri în România. Din „căpșunari” și „persoane fără de căpătâi! care nu au reușit să își construiască o viață în țară”, cum erau priviți înainte, au devenit esențiali, „indispensabili pentru funcționarea economiei de piață”. Calitatea asta „esențială” a muncii prestate de o bună parte dintre ei i-a vulnerabilizat, de fapt, și mai tare, pentru că au fost chemați să muncească indiferent de stările de urgență impuse în numeroase state, explică Trifan. Portretizarea lor în presa străină în timpul pandemiei a fost și ea ambivalentă. Pe de-o parte, „erau prezentați ca o forță de muncă puternică și care suportă multe condiții grele, pe care muncitorii din țările vestice nu le-ar duce (...) O combinație între o perspectivă colonială/rasistă în ceea ce privește modul în care aceștia sunt priviți și faptul că forța de muncă din țările de respective, pare că are de ales, fie un sistem social cu plase de siguranță, fie locuri de muncă stabile, cât să nu ajungă în aceste situații locuri de muncă temporare și precare. ”
Mădălina Muscă adaugă că pandemia a sporit suspiciunile față de posibilii purtători de virus, „stigmatizarea și discriminarea față de muncitorii migranți”. Una dintre persoanele intervievate le-a povestit cercetătorilor că locuitorii satului de lângă ferma unde lucra au cerut ca muncitorii să nu mai folosească aceleași mijloace de transport ca și localnicii.
„Munca în România nu se plătește, nu este prețuită.” (Aurel Munteanu, HoReCa, Franța)
Nimeni nu pleacă de prea mult bine. Asta a fost principala ipoteză de lucru confirmată în timpul interviurilor - „care nu știu dacă mai avea nevoie de testare”, spune Elena Trifan. Oamenii se duc la muncă în afară din cauza salariilor foarte mici din România și a imposibilității de a duce o viață decentă cu veniturile de aici. Oamenii au nevoie de bani - pentru a crește un copil, ca să-și construiască o casă, pentru a demonstra că se pot „ridica”, deși țara din care pleacă nu le oferă sprijin ca s-o facă. Sezonierii sunt adeseori blamați că nu au acceptat un loc de muncă aici, deși interviurile din proiect (dar și statisticile despre nivelurile salariilor din țară, în domeniile vizate de ei) dovedesc că, pentru mulți, un trai decent aici ar fi fost imposibil. În plus, adaugă cercetătoarea, „mulți dintre cei plecați să muncească în afară ocupă locuri de muncă temporare și precare, adică sunt angajați pe perioadă determinată, pe ore puține și sunt primii care pleacă în cazul firma are probleme financiare. Deci sunt factori care nu țin de capacitatea persoanelor de a-și construi o viață stabilă, ci de un context economic și social care într-un constrânge și încurajează genul acesta de muncă.”
Nici acolo unde ajung sezonierii români nu dau mereu de mai mult bine. Adeseori sunt păcăliți să semneze contracte în limbi pe care nu le înțeleg. Iar asta, spune Iris Șerban, nu e doar apanajul celor precari, lipsiți de educație, care ajung să depună muncă fizică grea. „Câți dintre noi citim cu atenție un contract la bancă sau chiar la angajare? Ne întoarcem la el atunci când ne lovim de probleme de abuz. Prin Harvesting Solidarity am descoperit un adevărat mecanism al încrederii ca formă de validare a unui potențial job: dacă o rudă sau un prieten a muncit la ferma X, atunci am încredere să merg și eu; dacă am mai lucrat cu firma Y în trecut, atunci am încredere să plec pentru un nou sezon; dacă mă descurc cât de cât să înțeleg spaniola, atunci voi semna contractul într-o limbă străină și tot așa.”
În plus, firmele de intermediere prin care românii ajung să muncească în străinătate încasează comisioane uriașe, adeseori la limita legalității sau chiar ilegal. Intermediarii sunt interesați să aducă forță de lucru indiferent de condițiile oferite la locul de muncă, spune Elena Trifan. „De cele mai multe ori, oferă informații incomplete sau chiar înșelătoare referitoare la salariu sau alte aspecte referitoare la condițiile de lucru. Dar sunt și situații în care doar iau bani de la muncitori (pentru transport sau altele) și nu oferă nimic în schimb.” Soluția, crede ea, ar fi controlul mai drastic al acestor agenții. E „responsabilitatea atât a autorităților naționale dar și a celor comunitare, care au obligația de a se asigura că drepturile de care se bucură la nivel teoretic cetățenii UE sunt într-adevăr respectate”, explică Ileana Szasz.
Szasz adaugă că de multe ori muncitorii ajung să semneze contracte pe baza încrederii în informațiile oferite informal de agențiile de intermediere, „uneori abia în autocar la plecare”. Și, adeseori, socoteala de „mai bine” de acasă e întâmpinată la muncă de niște condiții de trai și de plată infernale: li se oprește o parte bună din salariul promis pentru mâncare și cazare și la finalul lunii rămân cu câteva sute de euro în mână; locuiesc în rulote vechi, cu utilități improvizate, înghesuiți; închiriază locuințe cu condiții improprii, la distanțe mari de locul de muncă, și ajung să dea o bună parte din bani pe navetă. „La fața locului se trezesc în situația de a semna un alt contract cu angajatorul cu alte condiții, sau că pur și pur și simplu, nu li se oferă nimic din ceea ce li s-a promis.”
„Totul era un concurs: cât de mult, cât de mult pot să trag de mine”
Munca sezonierilor români în afară e un concurs al supraviețuirii, în care, uneori, „se activează punctual rețele de solidaritate fragilă”, spune descrierea proiectului. Când oamenii se confruntă cu abuzuri, când au nevoie de ajutor cu transport sau medicamente, când trebuie să se organizeze ca să locuiască împreună sau când au nevoie de sfaturi înainte de plecare, se organizează ad-hoc și fac schimb de informații, se avertizează cu privire la posibili intermediari țepari. „Astfel de comunități virtuale iau naștere ca răspuns la lipsa de implicare și de informare din partea autorităților”, arată site-ul Harvesting Solidarity.
Elena Trifan spune că pandemia a atras după sine și activarea unor structuri tradiționale de sprijin pentru muncitori - sindicatele, care până acum fuseseră mai puțin preocupate de situația acestora. Însă lucrurile par să se schimbe. Sindicatele din Germania oferă acum centre de consiliere pentru muncitori și au început din ce în ce mai activ să atragă atenția asupra problemelor muncii sezoniere din agricultură și procesare de carne. Un alt exemplu, adaugă Trifan, e grupul ingrijitoarelor românce din Austria care chiar în timpul pandemiei a devenit o structură juridică formală, care oferă sprijin. În Marea Britanie, câteva organizații non-guvernamentale oferă consiliere muncitorilor români, în special în UK.
***
Însă, dincolo de eforturile societății civile și de coalizarea spontană a muncitorilor, când se confruntă cu greutăți, e nevoie ca statele (atât cele de origine, cât și cele unde ajung lucrătorii) să aplice pe bune principiul solidarității. Pentru asta ar fi nevoie de un cadrul legal solid, care să țină cont de formele contemporane de muncă, să încurajeze sindicalizarea și să stimuleze colaborarea între țările care oferă forța de muncă și cele care beneficiază de ea. Altfel, solidaritatea rămâne un cuvânt frumos, pe hârtie, cu care ne alinăm doar noi, cei care mănâncă sparanghelul și căpșunele.
Imagine principală: Colaj de cadre luate din postări de TikTok ale sezonierilor români, via Harvesting Solidarity. Realizat cu Canva.
