Figura doctorilor are parte în momentul de față de o ambivalență aproape perfectă: imaginea doctorului incompetent se amestecă cu imaginea doctorului aflat în război cu pandemia, iar imaginea doctorului-erou care își pune viața în pericol trăiește împreună cu imaginea doctorului șpăgar care calcă în picioare jurământul hipocratic. Dar această ambivalență nu este o invenție recentă. Am căutat în literatura română personaje de doctori și m-am oprit la zece cazuri.
Nuvela fantastică a lui Eminescu, citită la Junimea în 1872, este un coșmar care îl poartă pe protagonistul Dan/Dionis între două planuri ale realității: Moldova medievală și Bucureștiul secolului al XIX-lea. La un moment dat, personajul aflat în plin delir e vizitat de un doctor, dar apariția acestuia nu are darul de a introduce raționalul în peisaj. Bolnavului i se pare că doctorul „samănă cu Satana” și se înspăimântă că vrea să-i fure sufletul.
O știre de fapt divers – „o sensațională dramă pasională” ai cărei protagoniști sunt un tânăr doctor și o jună amorezată de el care încearcă să se sinucidă cu fosfor procurat din gămălii de chibrituri – se rostogolește prin mai multe ziare pe principiul telefonului fără fir. Cât timp Caragiale își păstrează actualitatea nu ne mai facem bine.
Moldova bătrânului Ștefan cel Mare duce lipsă de cadre medicale competente. Pe domnitor îl supără o veche rană la picior, așa că primește ajutor internațional, materializat prin doctorii (Delavrancea le spune „doftori”) Ieronimo da Cesena (Veneția), Șmil (evreu) și Klingensporn (Nuremberg). Cei trei pun de un roast și îl ard pe Ștefan cu fierul roșu. Da, cu fierul roșu – pentru că secretul laserului dacic fusese în mod regretabil pierdut. Ștefan nu respectă perioada de carantină și părăsește secția de terapie intensivă pentru a pedepsi un boier trădător. Înainte să moară ține un discurs.
Concert din muzică de Bach
În romanele Hortensiei Papadat-Bengescu apare o nouă – în raport cu literatura română de până atunci – clasă de femei emancipate. Un astfel de personaj este doctorița Lina Rim. Citez caracterizarea ei de pe un site de referate școlare:
„Doctoriţa Lina, urâtă, bondoacă, dar plină de energie, îşi dorea un statut social solid şi îi oferă lui Rim, în schimbul căsătoriei, o catedră universitară. El acceptă acest compromis, dar continuă să se considere o victimă şi este convins că se cuvine «să aibă încă alte beneficii», aşa că Lina cumpără din câştigul ei o casă somptuoasă şi elegantă pe numele amândurora. Romanul începe în casa nouă a Rimilor, la care vine în vizită Mini, un personaj-reflector, care este purtătoarea veştilor şi ştirilor de ultimă oră de la o familie la alta, transmiţând informaţii şi bârfe de la unii la alţii.
Mini constată surprinsă că, o dată cu noua casă, Rimii s-au procopsit cu o infirmieră, Sia, care să-l îngrijească pe profesor. [...] Mini află că infirmiera este fata lui Lică, aşadar nepoata Linei.
Dar nimeni nu ştia că în tinereţe Lina avusese un «incident» amoros cu vărul ei, Lică, şi că o născuse pe Sia, pe care însă o luase s-o crească el, deoarece «urâta şi proasta se văitase şi bocise», atunci când «se întâmplase buclucul». Sia avea acum 19 ani, făcuse ca vai de lume o şcoală de infirmiere, dar fiind proastă şi leneşă, nu reuşea să stea prea mult într-un serviciu. Lică o convinsese pe Lina să o ia în casa ei, sub pretextul de a-l îngriji pe Rim, care suferea de gută, boală pe care el o amplifica dintr-o comoditate şi o lene cu totul ieşite din comun.
Lina avea o adevărată „manie pentru familie”, pentru toţi «acei veri şi verişoare, pentru care era în stare să se dea peste cap» ca să-i ajute, fiind considerată de toţi foarte miloasă. Cu toate acestea, atunci când doctorul Rim o seduce pe Sia şi aceasta rămâne gravidă, fata este imediat dată afară din casă de Lina, care nu are deloc compasiune pentru ea. Profesorul o duce pe fată în mansarda asistenţilor săi, gemenii Hallipa, fraţii degeneraţi, care încearcă, în demenţa lor, să-i facă o întrerupere de sarcină, profitând, totodată, şi ei de biata Sia, care se infectează şi moare.
Jignită de comportarea soţului, Lina îi mărturiseşte lui Rim că Sia este fiica ei, dar pe acesta nu-l afectează incestul şi se roagă de ea să o salveze, întrucât fata făcuse infecţie. Doctoriţa refuză cu încăpăţânare să intervină ca să-şi salveze fiica, astfel că «buna Lina» îşi dezvăluie răutatea ascunsă cu grijă sub masca blândeţei şi a cumsecădeniei de care făcea atâta paradă.
Exteriorul «urâtei» are trimiteri precise asupra mediocrităţii sufleteşti, autoarea conturând-o şi prin «echipamentul Linei, rochia ei verde sau albastră, purtat de dimineaţa până seara, la gospodărie, la spital, în oraş, lua aşa de mult forma bunei Lina, o formă boţită şi curată, încât părea una şi aceeaşi rochie şi una şi aceeaşi cu ea»”.
Ciuleandra
Un tânăr boier, Puiu Faranga, își ucide într-o criză de furie soția de origine țărănească cu care se căsătorise ca „să se regenereze și împrospăteze sângele neamului”. Tatăl lui Puiu îl internează într-un sanatoriu pentru a-l scoate basma curată. Acolo este îngrijit – coincidență! – de un doctor care – și el fiu de țăran – fusese îndrăgostit la rându-i de soția lui Puiu. Luptă de clasă ca la carte: țărani vs boieri. Puiu este deci pe mâini bune. Doctorul îl doftoricește cu atâta devotament încât până la urmă Puiu înnebunește de-a binelea.
Europolis
În acest roman care urmărește decăderea orașului-port Sulina apar doi doctori. Primul este nenea Tomiță, care în tinerețe a studiat în Franța, acum un bătrân resemnat murmurând în momentele cheie „La vie... la vie... c'est la vie...” Al doilea este mai tânărul doctor Barbă Roşie. Fac și ei ce pot, adică nu mare lucru. Barbă Roșie recită la beție (și nu numai la beție) texte misogine:
„Tinerii în genere fac profunda greşeală că sunt prea respectuoşi cu femeile. Ei se înşeală amar; ele vor să fie atacate cu toată îndrăzneala. O babă ca şi o fetiţă se bucură la fel când îi faci curte sau îi spui un compliment.
Asta-i cea mai mare naivitate a tinereţii, de care nu-ţi dai seama decât în vârsta regretelor. Tinereţea dacă ar şti… Bătrâneţea de-ar putea… Ce profund adevăr cuprind aceste vorbe banale…”
Sau:
„Femeile, domnilor, sunt mamifere inferioare.
Montaigne are perfectă dreptate. Noi bărbaţii admirând frumuseţile corporale iertăm femeilor slăbiciunea spiritului lor, dar nu s-a văzut niciodată ca în cinstea frumuseţea spiritului bărbătesc, o femee să întindă mâna unui trup de bărbat în decadenţă. E trist ca nu există încă un alt mijloc pentru perpetuarea speciei decât femeea. La femei totul e inimă, chiar şi capul.
Între un bărbat îndrăzneţ, şi unul delicat, femeea cea mai delicată va alege pe cel îndrăzneţ.
Femeia credincioasă e cea care se încăpăţânează să trăiască c-un singur bărbat pentru că preferă să chinuiască numai pe unul singur.”
Delirul
În Delirul, prostul satului ajunge în București și îl cucerește din două mișcări. Alexandru Ivasiuc rezuma răutăcios acțiunea (citez din memorie): „Hai, Achime, să bem o bere la Obor, că după aia am întâlnire cu Martha Bibescu”. În fine. Singurul care îi opune rezistență lui Conan Țăranul este doctorul Spurcaciu (din acest nume se vede cât îl simpatizează Preda, și el țăran). Spurcaciu ține acest discurs întemeiat pe lupta de clasă dintre orășeni și țărani:
„nu ştiţi decât să rânjiţi cu dinţii voştri laţi, plini de mămăligă, şi să trageţi sfori. Vă luaţi examenele vânzând perechi de boi ca să compromiteţi toate profesiunile nobile: medicina, arhitectura, învăţământul. De fiecare dată când oraşele înfloresc, daţi năvală, le luaţi cu asalt, căutaţi drumurile de intrare cele mai potrivite şi atacaţi direct în familiile noastre şi toată civilizaţia cetăţii se degradează: suntem din nou aduşi la barbarie şi din nou trebuie s-o luăm de la cap. Intelectualmente sunteţi incapabili, aveţi limba groasă şi până vă emancipaţi vă trebuiesc două-trei generaţii. În ce mă priveşte, vă detest.”
Arta conversației
Literatura scrisă de Ileana Vulpescu este precursoarea nobilei proze concepute de Irina Binder. Arta conversației, reeditat până azi, s-a vândut într-un tiraj inițial de 100 000 de exemplare. Romanul este un romance având-o în centru pe doctorița Sânziana Hangan, a cărei perfecțiune mișcă sori și stele. Citez in extenso portretul biochimistei Silvia Capan, tipic pentru privirea libidinos-masculinizată cu care Ileana Vulpescu își privește personajele:
„era o femeie frumoasă, şi mai ales frapantă, care la patruzeci şi opt de ani nu arăta nici treizeci şi cinci. Îmbina cele trei elemente esenţiale ale frumuseţii feminine: formă, carnaţie, colorit. Înaltă de 1 metru 71, cântărea 60 de kilograme distribuite cu atenţie farmaceutică. Dacă sculptorul e artistul care trebuie să ştie ce să elimine dintr-o piatră, natura, în cazul Silviei Capan, fusese maestrul care ştiuse ce imperfecţiuni mărunte să lase operei finite: pe cele menite nu să-i strice armonia ci s-o facă mai caldă şi s-atragă atenţia asupra ei. Privită-n ansamblu, Silvia părea un lujer încununat cu un boboc roz-alb de trandafir, desfăcut cochet şi dând imbold spre cercetarea petalelor înrourate în care bănuiai că se-ascund catifelări şi subtile parfumuri. Eu n-am văzut până la ea, şi nici de-atunci încoace, o carne care să aibă strălucirea compusă, tainică şi mată, amestec de lumini şi de umbre, incomparabila strălucire a perlelor, pe care-o are carnea ei.
În acest ansamblu clasic, susceptibil totodată şi de comparaţii romantic-desuete, natura se jucase niţel de-a barocul. Pe-un chip cu un contur pe care l-ar fi invidiat antichitatea, pornind de sub o frunte riguroasă ca un fronton de templu, dintre doi ochi de necrezut cât de mari şi de albaştri puteau fi, pornea un nas lătăreţ şi scurt, din care dalta sculptorului, pe de-o parte, retezase vârful, pe de alta, n-avusese timp să taie prisosul; dedesubtul acestei imperfecţiuni, o altă scăpare voită: gura cu buze frumoase şi cărnoase, pe care-o făceau şi mai ispititoare dinţii desăvârşiţi, de-un alb sclipitor, înfipţi în maxilare cu un uşor şi provocator prognatism, gură din care ieşea o voce joasă, niţel răguşită, peste care parcă se trecuse cu glaspapir ce-i luase netezimea condimentând-o, în schimb, cu un grăunte de vulgaritate, plin de promisiuni, ca o prună – de zeamă. [...]
[Avea] un mers drept, fără fâţâieli, dar nu ştiu cum că parcă lăsa mereu în urmă o fesă, numai bine cât să nu dea pace ochiului spectator”.
Jurnal din vremuri de prigoană
Publicat postum, ca și jurnalul lui Mihail Sebastian, abia în 1996, jurnalul lui Emil Dorian este o carte esențială pentru descrierea politicilor antisemite ale Statului român în anii ʼ30-ʼ40. Dorian participase ca doctor militar în Primul Război Mondial, dar antisemitismul de stat nu se încurcă în astfel de detalii și lovește în el ca într-un dușman, fără a-i frânge însă demnitatea. Scriitor relativ minor în rest, Dorian și-a dat în acest jurnal opera vieții. Ar merita reeditat și cunoscut mai bine.
Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine
O epidemie de cancer într-o țară africană. Un chirurg european și o asistentă localnică – ale căror perspective narative alternează – sunt implicați, cum s-ar spune astăzi, „în prima linie a luptei”. Pe zeci de pagini sunt descrise minuțios și grafic intervenții chirurgicale acrobatice. Pentru o lectură alternativă din Florin Chirculescu, am recomandat deja pe Scena9 romanul Greva păcătoșilor sau Apocrifa unui evreu (2017).
Fotografia principală: Arhiva Fortepan / Ladinek Viktor (1930)
