De vreo câțiva ani, cu tenacitate, Teatrul Excelsior își creează un nume nu doar în peisajul teatral al capitalei, ci în cel național. Excelsior a devenit unul dintre teatrele cele mai active și are una dintre cele mai bune trupe din țară. Premierele lor recente dovedesc asta.
Mândrie și prejudecată (un fel de) de Isobel McArthur, regia Alexandru Mâzgăreanu, este un muzical un pic politic, dar fără ostentație, bine scris, care reinterpretează intersecțional celebrul roman al lui Jane Austen pe două coordonate, cu o perspectivă feministă și una de clasă. Practic, narațiunea din roman este prezentată în viziunea slujitoarelor, a femeilor invizibile în textul lui Austen și în epoca victoriană în care povestea se derulează și pentru care „nu s-a scris nicio poveste de dragoste”, cum spune unul dintre personaje. Practic, naratoarele sunt invizibilele, acele personaje care nu văd și nu se aud în literatura timpului în primul rând din motive de clasă – ele fac parte din lumea muncitorilor, care nu se află în centrul atenției în epoca victoriană, nici măcar în creațiile unei scriitoare ca Austen.
Feminismul lui Jane Austen este circumstanțiat epocii sale, emanciparea feminină rămâne, în esență, configurată în cadrul unei căsătorii în care soțul respectă soția ca pe un partener egal – nu este vorba despre independența financiară sau socială (nu există nicio cameră doar a ei, cum zicea Virginia Woolf) — și nici nu se exercită de către personaje din clasa muncitoare care rămân subordonate celor din clasele superioare. Familia Bennet, fie ea scăpătată, este una de nobili, adică din clasa privilegiată. Dramaturga Isobel McArthur dă voce servitoarelor, care nu apar în roman, femei invizibile atât social, cât și literar. „Pentru noi nu s-a scris nicio poveste de dragoste” este o frază destul de puternică ce arată că vocile celor de la baza societății rămân în continuare neauzite sau sunt deturnate / asumate de cei privilegiați. Nu e în spectacol nimic mai mult sau mai explicit în zona asta, dar simplul fapt de a reclama unghiul de vedere de către personaje care nu se regăsesc în roman din cauza clasei lor sociale inferioare e suficient pentru a genera tot raționamentul (de altfel, cartea ca obiect se află mai mereu pe scenă, ca o raportare la textul scris, pentru a reclama o grilă de lectură). Căci una dintre caracteristicile textului, prin urmare și a spectacolului, este punerea în discuție a unor probleme sociale într-o formulă neostentativă.
Cu o distribuție configurată de dramaturgă și asumată de regizor integral feminină, spectacolul navighează cu umor și abilitate printre personaje de tot felul pe care cinci actrițe le interpretează cu mare dexteritate. În fond și cu tot respectul, spectacolul de la Excelsior este mai mult al actrițelor decât al regizorului, nu că meritul lui Alexandru Mâzgăreanu în punerea în scenă a acestei perspective feministe a romanului nu s-ar vedea, dar fetele iau ochii.
Camelia Pintilie face două roluri opuse, doamna Bennet, cu vulgaritatea ei colosală (raportată la epocă, dezinhibată în a-și afirma lipsa de educație, azi am zice că e o doamnă „de gașcă” – în spațiul privat vorbește colorat și se comportă nonșalant), și Mr. Darcy, cu rafinamentul său intelectual, un aristocrat rasat, elegant și impozant, pe care dramaturga îl configurează ca misogin și clasist. Și uite așa, imaginea romantică a minunatului Mr. Darcy, care s-a îndulcit și mai mult odată cu interpretarea iconică a lui Colin Firth, s-a prăvălit de-a dreptul într-o paradigmă machistă din care îl salvează Camelia Pintilie prin șarmul de animal dezirabil erotic cu care îl investește.
Bingley este strălucitor (la propriu, datorită colanților) și insipid în interpretarea Danei Marineci, un bărbat-trofeu, lipsit de personalitate și dominat de prezențele feminine din viața sa (sora, mătușa și o serie de pretendente la mâna și mai ales la averea lui). Sora lui, jucată tot de Dana Marineci, are mult mai multă culoare, este o încrezută arogantă, aproape sufocată de propria maiestuozitate. Și tot Dana Marineci o joacă și pe Charlotte, prietena un pic lesbiană a lui Elizabeth care se căsătorește cu domnul Collins, caricatura de văr al surorilor Bennet, mai degrabă din cauza lipsei oricărei șanse în amor cu Elizabeth decât din motive financiare (sexualitatea nestandardizată nu era de imaginat în epoca victoriană, iar cea standard era supusă unei duble măsuri, bărbaților fiindu-le acceptate plăcerile carnale în afara și înaintea mariajului, în timp ce femeile erau strict controlate din punct de vedere sexual).
Domnul Collins, în interpretarea plină de umor a Iuliei Samson, este întruparea unei hemoragii de cuvinte fără nicio logică și nicio măsură. Samson o joacă și pe Mary, sora tocilară din clanul Bennet, mereu cu capul în carte (la propriu), și pe Lydia, sora cea mică și năzdrăvană, visătoare la iubire și predispusă la aventuri, dar și pe doamna Gardiner, mătușa surorilor Bennet. Jane Bennet este mai degrabă confidenta lui Elizabeth decât un personaj de sine stătător și dacă Ana Udroiu nu are ce face prea mult aici, în schimb își ia revanșa cu George Wickham, întruchiparea unei masculinități fruste și grobiene, aș zice chiar de cartier sau cocalarești, transpuse în paradigma epocii. Militar de rang inferior, Wickham este stereotipul mascului macho – sabie lungă, penis umflat, mustață arcuită și voce groasă, o apariție deconcertant de comică (adorabilă Ana Udroiu aici). Udroiu este și interpreta unei alt personaj comic, Lady Catherine de Bourgh, încă un caracter pătruns până la os de propria măreție, motiv pentru care este reprezentat supradimensionat (pe catalige), într-o rochie roșu regal, ceea ce oferă prilejul unei glume bune (este mătușa unui anume Chris, restul se poate deduce sau vedea în spectacol). Și mai este Elizabeth, jucată de Oana Predescu, singurul personaj necaricaturizat, care nu este redus la una, două trăsături de caracter, în asta constând și greul personajului, în a funcționa realist-psihologic într-o paradigmă nerealistă. Dar Oana Predescu reușește să facă personajul suficient de profund pentru a fi credibil.
Toate actrițele joacă și servitoare, roluri în care nu se individualizează, dar în care scapă de schemele caracterologice și de caricatură în favoarea unui joc firesc, relaxat și realist. Servitoarele reprezintă lumea reală, de dincolo de prețiozitățile artificiale ale convențiilor aristocratice din epoca victoriană. Decorul semnat de Andreea Săndulescu este un fel de dagherotip format din module care au pe o parte oglinzi astfel încât în timp ce narațiunea se derulează / învârtește, oglinzile reflectă la propriu spațiul, publicul și realitatea, cea a epocii victoriene, cu patriarhatul ei, dar nu mai puțin pe cea de astăzi, cu aceleași metehne la alte cote și intensități. Se cântă bine și cu nerv sub îndrumarea Mariei Alexievici, se joacă cu chef și dezinvoltură, este un iureș amețitor de replici bune, muzică și vervă actoricească.
Mândrie și prejudecată (un fel de) este un spectacol al actrițelor, spumos, deștept, care combină fericit o critică socială cu divertismentul.
Fotografii de Volker Vornehm.
Teatrul Excelsior
Mândrie și prejudecată (un fel de)
de Isobel McArthur după romanul „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen
Traducerea: Adrian Nicolae
Cu: Camelia Pintilie, Dana Marineci, Oana Predescu, Ana Udroiu, Iulia Samson
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Decor: Andreea Săndulescu
Costume: Alexandra Boerescu
Muzică originală și aranjament muzical: Alexandru Suciu
Lighting design: Alexandru Mâzgăreanu
Pregătire muzicală: Maria Alexievici
Mișcare scenică: Mariana Gavriciuc
Producător delegat: Vasea Blohat
