Doamna Hayat este o poveste de dragoste plină de senzualitate, dar în același timp și o metaforă a unei țări care nu se mai recunoaște, prinsă într-un tăvălug al schimbărilor neîndurătoare. Scris de jurnalistul și scriitorul turc, Ahmet Altan, romanul a fost tradus de Mădălina Ghiu și publicat la Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction.
Personajul principal este tânărul Fazil, un student la Litere, care revine la facultate după moartea neașteptată a tatălui său. Sărac, nevoit să trăiască în condiții modeste și să facă figurație într-un studio de televiziune, o cunoaște doamna Hayat, care îi trezește pasiuni nebănuite, dar întâlnește și o tânără studentă, Sila, îndrăgostită și ea de literatură. Fazil se împarte între aceste iubiri contradictorii.
Situația politică din țară, regimul fals democratic instalat la putere, denunțurile, arestările arbitrare se reflectă în atmosfera de teroare care se instaurează treptat în oraș și în mediul academic. Deși ar putea să părăsească țara împreună cu Sila, tânărul, de acum singur și privind viața cu alți ochi, ia o altă decizie. Scris în detenție, romanul lui Ahmet Altan este un elogiu adus libertății, iubirii, literaturii, vieții în general.
Ahmet Altan (n. 1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus în fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode. Este unul dintre intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. În 2016, în urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale" puciștilor în timpul unei emisiuni televizate. Deși condamnat la închisoare pe viață, în aprilie 2021, Curtea Supremă de Apel a Turciei a dispus eliberarea lui. Întreaga corespondență îi este monitorizată și cenzurată. De la debutul său în 1982, Altan a publicat mai multe romane și volume de eseuri. În colecția Anansi. World Fiction au apărut volumul de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată și Ca o rană de sabie, primul roman al Cvartetului Otoman.
Viața oamenilor se schimba peste noapte. Societatea se afla într-o asemenea stare de descompunere, încât nicio existență nu se mai putea lega de trecutul ei așa cum te agăți de rădăcini. Fiecare ființă trăia sub amenințarea de a se cufunda în uitare, doborâtă dintr-o singură lovitură, ca marionetele luate drept țintă la bâlci.
Chiar propria mea viață s-a schimbat de la o zi la alta. Sau, la drept vorbind, cea a tatei. În urma unor evenimente pe care nu le-am înțeles niciodată, cum ar fi că o țară importantă a decretat „încetarea importului de tomate“, mii de hectare de teren agricol sau transformat într-o imensă groapă roșie de gunoi. Așadar, numai câteva cuvinte au fost de ajuns ca să-mi ruineze tatăl, acest bărbat care, cu un curaj tipic celor cărora ocupația pe care o au de fapt le repugnă, și a investit întreaga avere într-o singură cultură. După o noapte agitată, în zori, a murit din cauza unei hemoragii cerebrale.
Șocul a fost atât de puternic, încât nici nu am avut timp să ne arătăm suferința. Trăiam o răsturnare de situație, ca spectatori concentrați, participanți atenți, dar fără să reușim într-adevăr să înțelegem ce consecințe are moartea tatei. O viață despre care credeam că nu se va schimba niciodată se prăbușise brusc, cu o ușurință de a dreptul înspăimântătoare. Cădeam întro prăpastie necunoscută, fără să știm nici adâncimea abisului, nici unde și când îi vom atinge fundul. Urma să aflu mai târziu.
Din fericire, ne rămăsese o sumă importantă, pe care o avea la bancă mama, rezultatul serelor de flori de pe cele patru mii de metri pătrați de teren, dăruite de tata, ca să-i îndeplinească o veche dorință. Mama mi-a spus: „Voi continua să-ți achit studiile, dar va trebui să uiți viața de lux de până acum“. De fapt, să studiezi literatura întro universitate luminoasă, în mijlocul marilor grădini, era deja un lux; mama, de altfel, refuza categoric ideea de a abandona școala.
Bietul tata ar fi vrut să devin inginer agronom, iar eu am insistat să urmez Literele. Cred că în hotărârea mea, pe lângă iluzia unei vieți de aventuroasă solitudine în mijlocul unui palat clădit din romane, exista certitudinea că niciuna dintre alegerile mele nu va putea amenința siguranța viitorului care îmi fusese promis.
La o săptămână după înmormântarea tatei, am luat autobuzul de noapte spre orașul în care studiam. A doua zi dimineață, mi-am depus actele pentru bursă. Eram un student bun; mi-a fost acordată.
Nu mai aveam posibilitatea de a plăti chiria pentru apartamentul de trei camere, cu salonul lui mare, pe care îl împărțeam cu un prieten. Trebuia să mă mut. Am găsit o cameră de închiriat întrun bloc vechi, pe una dintre străzile pline de cârciumi, unde mergeam câteodată să beau câte un pahar cu prietenii. Era o clădire cu șase etaje, ridicată în secolul al XIX-lea, cu fațada acoperită cu inflorescențe violet și cu balconașe împodobite cu balustrade din fier forjat. Avea și un vechi ascensor din lemn, într-o cușcă metalică, dar nu funcționa. Cândva imobilul fusese probabil hotel, iar acum, camerele erau de închiriat.
După ce am păstrat câteva haine de care aveam nevoie, m-am lăsat cuprins de o furie absurdă, de parcă m-aș fi răzbunat astfel pentru nenorocirile noastre: mi-am vândut samsarilor, pe nimic, cărțile, telefonul și computerul, apoi m-am mutat.
În cameră se aflau un pat de alamă, cu o comodă veche din lemn la căpătâi, lângă ușa de la balcon, o măsuță rotundă crăpată pe mijloc și un scaun, iar aproape de ușă era o oglindă agățată pe perete. Aveam și un duș și un closet întro cămăruță de mărimea unui dulap. Nu exista bucătărie. Un salon mare de la etajul al doilea avea rolul de bucătărie comună.
Mijlocul încăperii era ocupat de o masă lungă din lemn grosolan, flancată de încă două mese asemănătoare. Un frigider enorm, marca Frigidaire, vechi de cel puțin 50 de ani, huruia întrun colț. Un blat cu marginile placate cu faianță albă, o chiuvetă cu robinete din bronz, ale căror capete din porțelan erau inscripționate în franceză cu chaud și froid, un samovar plin cu ceai, în care apa, în mod ciudat, părea că nu încetase niciodată să fiarbă, și un televizor erau singurele obiecte la dispoziția tuturor în marea bucătărie comună.
Balconașul camerei era grozav. Mă așezam acolo pe un scaun ca să privesc strada cu trotuarele ei de demult. Începând cu ora șapte seara, erau înțesate de lume. La nouă, nu mai vedeai o dală de piatră, o mulțime pestriță le acoperise în întregime, respirând, crescând în lung și-n lat ca un singur corp. Un nor greu de mirosuri de anason, de tutun și de pește fript urca până sus în același timp cu râsetele, chicotelile, strigătele de bucurie. S-ar părea că această stradă, imediat ce puneai piciorul pe ea, te făcea să uiți de lumea din afară și să te lași îmbătat acolo de o fericire trecătoare. Urmăream de la distanță sărbătoarea la care de acum înainte eram un simplu element de decor.
Locatarii imobilului luau masa în bucătărie. Își scriseseră numele pe cutiile care umpleau frigiderul. Niciunul nu se atingea de alimentele altcuiva. Un calm și o ordine uimitoare domneau în această clădire populată de studenți săraci, de travestiți, de africani care falsificau și revindeau mărfuri celebre contrafăcute, de băieți de la țară care munceau cu ziua, de bărbați robuști, un fel de gardieni, care mențineau ordinea prin baruri, și de alți angajați ai restaurantelor din cartier. Nimeni nu comanda, nimeni nu-și impusese autoritatea, așa că toți se simțeau în perfectă siguranță. Puteai ghici bineînțeles că o parte dintre cei care locuiau aici, odată aflați în afara casei, erau implicați în afaceri dubioase, dar acest în afară nu pătrundea niciodată înăuntru.
Nu știam să gătesc; chiar mă dezgusta să fac de mâncare. În general, mă mulțumeam cu o bucată de brânză și o jumătate de pâine, cumpărate de la băcănia din colțul străzii. Ca mulți dintre cei proaspăt sărăciți, percepeam ceea ce mi se întâmpla cu un amestec de exces și de stângăcie comică.
Nu mă duceam în bucătărie decât ca să-mi beau ceaiul care îmi însoțea „masa“. Acolo am descoperit bicepșii unui paznic de bar care se fâțâia de colo-colo într-un maiou negru de docher și prepara feluri de mâncare surprinzătoare, din care le dădea să guste tuturor celor aflați în bucătărie în acel moment: biftec cu ananas, ton cu ghimbir, genul acesta de ciudățenii.
Casa era atât de sigură fiindcă era un cuib de spioni, fiecare deținând o serie de informații despre ceilalți. Astfel am aflat, eu aproape nu-mi dădusem seama, că vecinul meu de palier, un travestit pe care îl chema Gülsüm, era îndrăgostit de un bucătar însurat, că toți îi spuneau „Poetul“ băiatului care locuia la două camere de mine, că Mogambo, un african uriaș care vindea poșete ziua, noaptea era gigolo, sau că unchiul unuia dintre băieții de la țară își omorâse fiul. De parcă pereții bucătăriei spuneau în șoaptă secrete.
Salutam pe toată lumea, schimbam câteva vorbe cu fiecare, dar nu mă împrietenisem cu nimeni. Singura cu care îmi plăcea să discut era Tevhide. Ea avea cinci ani și era singurul copil din imobil. Cu părul ei tuns ciudat și cu ochii mari, de un verde-închis, adânci și plini de curiozitate, semăna cu o picătură de apă. Prima dată când am întâlnit-o, mi-a făcut semn cu degetul să vin la ea și, șoptindu-mi la ureche, de parcă mi-ar fi încredințat un secret, mi-a spus:
— Știi ceva? Se spune că există un număr o mie cinci sute.
— Serios? i-am răspuns cu un aer mirat.
— Pe cuvânt, mi-a spus un coleg azi.
Când nu mă întâlneam cu Tevhide și tatăl ei în bucătărie, îmi mâncam sandviciul cu brânză, beam două cești de ceai, mă întorceam în cameră, priveam strada, apoi răsfoiam dicționarul de mitologie pe care nu reușisem să îl vând. Un tezaur de fantezie veche de mii de ani mă transporta spre povești cu zei ale căror personalități și aventuri le depășeau pe cele ale celor mai răi dintre oameni, într-un univers de nesfârșite războaie, de iubiri, gelozii, magii și ambiții devastatoare, și pentru o vreme, uitam de lumea în care trăiam.
Toamna, anotimp maiestuos și „absolut nefast“, începuse să se instaleze peste oraș. Timpul se răcise, cursurile începuseră.
Într-o seară, în timp ce luam cina în bucătărie, un tip căruia nu-i știam numele m-a întrebat dacă nu mă interesează o mică slujbă în afara orelor de curs. Nu făceai mulți bani, dar erau ușor de câștigat. Am spus da fără să stau pe gânduri; de acum, fiecare bănuț conta. Mi-a întins un cartonaș pe care scria: „Prietenii — Figurație“. A doua zi eram la adresa indicată.
Asta se întâmpla cu un an în urmă. Pe atunci, încă nu știam că viața se află literalmente în ghearele destinului și că un cuvânt, o propunere, sau nimic mai mult decât o carte de vizită, lipsite de voință proprie, prin minuscula mișcare pe care o imprimă vieții, sunt suficiente pentru a o face să se schimbe în întregime.
Fotografie principală preluată din arhiva Fortepan.
