Distanța dintre noi, de Jhumpa Lahiri și tradusă la noi de Adriana Voicu și publicată în acest an la editura Nemira este un roman poetic care explorează teme precum singurătatea, izolarea, secretele de familie, voința politică, pornind de la povestea a doi frați a căror viață este marcată de o tragedie,
Jhumpa Lahiri este o scriitoare americană de origine indiană, născută la Londra. A copilărit și s-a format în Statele Unite, iar în prezent trăiește și scrie la Roma. Trăind în diverse locuri a acumulat o experiență diversă de viață, care și-a lăsat amprenta asupra operelor sale literare. Deși a studiat inițial literatura engleză, a obținut apoi un doctorat cu o teză despre Renaștere.
A publicat mai multe cărți de succes, printre care și debutul său Interpreter of Maladies (Nemira, 2021), pentru care a câștigat nenumărate premii, inclusiv Pulitzer Prize for Fiction. Alte lucrări importante includ The Namesake (Nemira, 2017) și The Lowland (Nemira, 2015), care au fost bine primite de critici și de public. A primit numeroase premii și distincții pentru opera sa, dintre care amintim: PEN/Hemingway Award, PEN/Malamud Award, Frank O’Connor International Short Story Award, The Premio Gregor von Rezzori, DSC Prize for South Asian Literature, National Humanities Medal oferită de Barack Obama în 2014, Premio Internazionale Viareggio-Versilia.
Frunzele de ginkgo biloba, galbene cu câteva zile în urmă, acum lucesc în culoarea piersicii. Sunt singura sursă de strălucire în dimineaţa asta. Ploaia de noaptea trecută scuturase un vraf nou de frunze pe dalele de granit cu care e pavat trotuarul. Dalele sunt inegale, împinse ici și colo de rădăcinile copacilor. Vârfurile lor nu sunt vizibile de la ferestrele din camera Belei, aflată cu două trepte mai sus de nivelul străzii. Le vede doar când iese de pe verandă, împingând poarta de fier forjat ca să iasă la lumina zilei.
Cvartalul are pe ambele părţi șiruri de case dispuse faţă în faţă. Cele mai multe locuite, câteva dintre ele având ușile și ferestrele bătute în scânduri. Ea stă în cartier de câteva luni, fiindcă așa s‑a ivit ocazia. Mai înainte locuise departe de New York, la est de Albany. Se ducea cu mașina în fiecare sâmbătă la una din pieţele cu produse agricole din oraș, descărcând camionul, montând corturi. Cineva i‑a pomenit de o cameră cu chirie într‑o casă.
Era o șansă să locuiască în Brooklyn o vreme cu bani puţini. A găsit și o slujbă la care putea ajunge pe jos, de curăţat un loc de joacă dezafectat pentru a‑l transforma în grădină de legume. Îi învaţă pe adolescenţi să lucreze acolo după ore, arătându‑le cum să scoată cu sapa merișorul, cum să planteze floarea‑soarelui pe lângă gardul de sârmă. Le explică diferenţa între culturile pe rânduri și culturile de acoperire. Supraveghează persoanele vârstnice care fac voluntariat.
Locuiește împreună cu alte zece persoane într‑o casă destinată unei singure familii. Sunt oameni care scriu romane sau scenarii de film, care creează bijuterii, oameni ale căror companii nou înfiinţate în domeniul computerelor au dat faliment. Oameni care au terminat recent facultatea, dar și oameni mai în vârstă, care nu vor să vorbească despre trecutul lor. Toţi își văd de ale lor, au programe diferite, dar fac cu rândul la gătit pentru toată lumea. Există facturi unice, o singură bucătărie, un singur televizor, treburi casnice îndeplinite cu rândul. Dimineaţa își stabilesc intervale orare ca să folosească băile. O dată pe săptămână, duminica, aceia care pot iau parte la o masă colectivă.
Încă se mai vorbește despre focurile de armă trase în urmă cu câţiva ani, în miezul zilei, în faţa farmaciei de pe colţ. Oamenii povestesc cum a fost omorât un băiat de paisprezece ani, ai cărui părinţi locuiesc peste drum. Cei mai mulţi își cumpără alimente de la băcănii sau supermarketuri prăpădite. Dar acum a apărut o cafenea cu espressor, înghesuită între celelalte faţade de magazine.
Vezi taţi îmbrăcaţi în costum ducându‑și copiii la școală pe jos. Una dintre casele dinspre capătul cvartalului e îmbrăcată în plasă de protecţie. Faţada scorojită este acum răzuită, scoţând la iveală tencuiala cenușie cu striuri groase. Pe peticul de pământ din spatele porţii înfloresc trandafiri căţărători, o combinaţie de portocaliu și roșu. Numele contractorului, așa cum arată panoul de pe faţadă, este italienesc, dar muncitorii sunt din Bangladesh. Vorbesc limba pe care părinţii Belei o foloseau când discutau între ei. O limbă pe care în copilărie o înţelegea mai bine decât o vorbea. O limbă pe care nu o mai auzise după ce mama ei plecase. Absenţa mamei a fost ca o altă limbă pe care trebuise s‑o înveţe, a cărei deplină complexitate și ale cărei nuanţe ieșeau la iveală numai după ani de studiu și chiar și atunci, fiindcă era o limbă străină, nu era însușită pe de‑a întregul.
Nu înţelege ce spun bărbaţii aceia. Doar unele vorbe ici și colo. Accentul e diferit. Totuși, încetinește pasul când trece pe acolo. Nu are nostalgia copilăriei, dar acest aspect al ei, familiar și totodată străin, o pune pe gânduri. O parte din ea se întreabă dacă va putea vreodată să scoată din adormire capacitatea de a înţelege. Dacă într‑o zi își va putea aminti cum se spune ceva în limba aceea.
În unele zile vede muncitorii stând pe veranda casei, în pauză, glumind între ei și fumând câte o ţigară. Unul e mai în vârstă, cu un smoc de barbă albă care îi ajunge aproape până la piept. Se întreabă de cât timp trăiesc în America, dacă și în ce fel ar putea fi rude. Se întreabă dacă le place aici. Dacă se vor întoarce în Bangladesh sau vor rămâne pentru totdeauna. Și‑i închipuie locuind cu mai multe persoane într‑o casă, la fel ca ea. Îi vede stând cu toţi la masă la sfârșitul zilei lungi de muncă, mâncând orez cu mâna. Rugându‑se într‑o moschee din Queens. Oare ei ce cred despre ea? Despre jeanșii ei cenușii, decoloraţi, despre cizmele din picioare, cu șireturile dezlegate? Părul lung pe care o să și‑l lege la spate mai târziu, ascuns în bună parte în gluga hanoracului. Faţa nemachiată, un rucsac petrecut peste piept. Strămoși din ceea ce era odată aceeași ţară, un teritoriu comun. În afară de limba vorbită și de culoare în general, niciunul din acești oameni nu seamănă cu tatăl ei. Dar îi amintesc de el cumva. O fac să se gândească la el, acolo în Rhode Island, să se întrebe ce mai face.
E obișnuită să‑și facă prieteni oriunde se duce, apoi pleacă mai departe și nu‑i mai revede niciodată. Nu se poate închipui ca făcând parte dintr‑un cuplu sau dintr‑o altă familie. Nu a avut niciodată o relaţie sentimentală de durată. Nu simte nicio amărăciune văzându‑i pe Noel, Violet și Ursula împreună. Apropierea dintre ei o fascinează și o mângâie deopotrivă. Nici înainte ca mama ei să plece ei nu fuseseră cu adevărat o familie. Mama ei nu a vrut niciodată să fie cu ei. Bela știe asta acum. Vizitându‑și tatăl vara trecută, a aflat că are pe cineva. Și nu era vorba de oricine, ci de o persoană cunoscută. Doamna Silva îi fusese profesoară de istorie. Dar, în ziua în care au ieșit toţi la micul dejun, ea a rugat‑o pe Bela să‑i spună Elise.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
