Disecție (apărut la noi în 2018 în colecția Musai a editurii ART) a fost pe lista celor mai bune cărți din 2017 pentru publicații precum: The Atlantic, San Francisco Chronicle, NPR, Library Journal sau Huffington Post. Romanul spune povestea masacrul de la Gwangju (Coreea de Sud) unde în mai 1980 armata a reprimat brutal protestele pentru democrație. Cel puțin 200 de oameni au murit atunci, printre care și copii, dar alte surse spun că bilanțul ar fi mai aproape de 1.000 de victime.
Cartea este un omagiu adus victimelor și supraviețuitorilor masacrului și este structurată în șapte capitole, fiecare povestit din perspectiva unor personaje diferite, iar acțiunea se întinde de la 1980 până în 2013. Toate șapte voci sunt legate într-un fel de povestea masacrului. Auzim un băiat de paisprezece ani care își caută un prieten dispărut; un tânăr care își pierde viața în timpul violențelor (povestea lui e spusă din perspectiva unui leș aruncat într-o groapă comună), un redactor de carte, un prizonier torturat după masacru, o tânără muncitoare, o mama și Han Kang însăși, a cărei familie se mutase din oraș cu câteva luni înainte de masacru.
Scriitoarea sud-coreenă Han Kang a mai scris și Vegetariana, care spune povestea unei femei care refuză să mai mânânce carne.
Răsuflare de smoală
Trupurile noastre erau puse unele peste altele, în formă de cruce. Pe abdomenul meu zăcea, de‑a curmezișul, trupul unui bărbat de vârstă mijlocie, iar peste el fusese aruncat corpul unui băiat mai mare și mai înalt decât mine. Genunchii lui îmi atingeau picioarele dezgolite, iar părul lui mi se lipise de față. Puteam vedea totul – eram încă prins în propriul meu trup. Oameni îmbrăcați în uniforme de camuflaj, purtând caschete pe cap și pe braț banderole cu simbolul Crucii Roșii, s‑au apropiat de noi cu pași repezi. Împărțiți în grupuri de câte doi, au început să ne ridice trupurile și să le arunce într‑un camion al armatei cu mișcări mecanice, de parcă ar fi aruncat saci cu grăunțe. Disperat să nu‑mi pierd propriul trup, m‑am agățat de el, prelingându‑mă pe lângă conturul obrajilor și al cefei. Nu m‑am putut întâlni cu sufletele celorlalți, fiindcă, spre surprinderea mea, niciun alt suflet nu era ca al meu.
Erau multe cadavre acolo, dar noi, sufletele, nu ne puteam vedea și simți unele pe altele. Nimic nu mai avea sens, nici măcar cuvintele „ne vom vedea pe lumea cealaltă“.
Aruncat în camion, trupul meu tremura mut în grămada de cadavre. Pierdusem mult sânge și inima mea încetase să mai bată. Sângele continua să se scurgă din trupul meu, iar fața mi‑era subțire și transparentă ca o coală de hârtie. Mi se părea atât de ciudat să‑mi văd, pentru prima dată, propriul meu chip și ochii închiși.
Se făcuse din ce în ce mai întuneric. Camionul a ieșit din oraș și a început să gonească pe un drum neumblat, ce traversa o câmpie întunecată. De îndată ce camionul a urcat o colină mică, acoperită cu stejari, o poartă de fier a apărut la orizont. Camionul s‑a oprit în fața porții și două santinele au salutat. Când cei doi soldați au deschis și închis poarta de fier, s‑au auzit scrâșnete ascuțite și prelungi. Camionul a mai urcat puțin pe colină și s‑a oprit pe un loc viran, între o clădire de beton, cu un singur etaj, și un pâlc de stejari.
Au coborât din cabina camionului și, după ce‑au deschis oblonul din spate, au început să ne care, unul apucându‑ne de picioare, altul de brațe. Mă scurgeam pe lângă obraji și bărbie, dar, agățat cu disperare de trupul meu, am privit în sus spre clădirea luminată. Aș fi vrut să știu în ce fel de clădire fusesem dus, unde mă aflam și unde îmi duceau trupul.
Și‑au făcut drum printre boscheții din spatele terenului viran și, urmând ordinele unui bărbat ce părea să le fie șef, ne‑au așezat trupurile unele peste altele, în formă de cruce. Corpul meu, al doilea de la bază, era strivit de greutatea celorlalte cadavre. Dar chiar și așa, nu se mai scurgea nicio picătură de sânge din el. Din cauza umbrei pâlcului de stejari, chipul meu căpătase paloarea unei fantome, cu capul lăsat pe spate, ochii închiși și gura pe jumătate deschisă.
De îndată ce‑au aruncat pe vârful grămezii și cadavrul ultimului bărbat, peste care au pus un sac de iută, trupurile fără de suflare s‑au transformat în leșul unei fiare sălbatice uriașe, de sub care erupeau zeci de picioare.
După ce‑au plecat, s‑a lăsat un întuneric adânc peste noi. Nuanțele palide ale apusului de soare ce acoperiseră bolta cerească dinspre vest se dizolvaseră încet în beznă. Cu mișcări repezi am urcat până în vârful grămezii de cadavre și de acolo am privit lumina palidă ce străpungea norii cenușii, învăluind jumătate din discul lunii. Contopită cu ramurile copacilor, lumina proiecta pe fețele morților un tatuaj bizar. Să fi fost miezul nopții când am simțit o atingere mătăsoasă și delicată. Calm, așteptam următoarea mișcare, fără să știu a cui era acea umbră mută și fără chip. Îmi doream să fi știut cum să vorbesc cu sufletul altcuiva, dar mi‑am dat seama că nimeni nu mă învățase niciodată cum să o fac.
Cu siguranță și celălalt suflet era la fel de confuz. Incapabili să vorbim, puteam doar să simțim că ne gândeam unul la celălalt. Și m‑am lăsat acaparat din nou de singurătate, de îndată ce celălalt suflet s‑a îndepărtat de mine, resemnat.
Odată cu lăsarea întunericului, am avut din nou aceeași senzație. Umbra mea simțea atingerile tăcute ale altor suflete. Întrebându‑ne cine am putea fi, umbrele noastre stăteau față în față, plăsmuiri fără mâini, picioare, chip și limbi. În cele din urmă ne‑am îndepărtat unele de altele, fără să ne spunem un cuvânt.
De fiecare dată când o umbră se îndepărta de mine, priveam bolta cerească. Voiam să cred că luna, învăluită pe jumătate în nori, mă fixa ca un ochi strălucitor. În realitate, nu era decât o stâncă uriașă, dezolantă și lipsită de viață.
Ai venit în gândurile mele, pe neașteptate, în acea noapte străină ce se apropia de sfârșit și pe care o simțeam ca pe ceva fizic, când lumina albăstruie a zorilor începuse să se risipească în cerul de smoală. Atunci m‑am gândit la tine, Dong‑ho. Am fost împreună în acea zi, până când o bâtă rece a început să se năpustească asupra trupului meu, până când m‑am prăbușit pe caldarâm ca o păpușă făcută din cârpe. Am fost acolo până când am reușit să‑mi ridic brațele în ecoul asurzitor al armelor contopit cu vacarmul tropăitului de bocanci ce spărgeau asfaltul în mii de bucăți. Am rămas acolo până când am simțit cum sângele cald ce țâșnea din trupul meu începuse să se prelingă pe umeri și ceafă. Până când toate astea s‑au întâmplat, am fost cu tine.
Greierii cântau, tremurând ușor din piciorușe, iar păsări ascunse privirii începuseră să ciripească în tonuri ascuțite. Mângâiate de pale de vânt, frunzele copacilor întunecați fremătau. În drumul său spre mijlocul bolții cereștii, soarele se ridica în ritmuri violente, spasmodice. Aruncate în spatele pâlcului de arbuști, trupurile noastre începuseră să se descompună sub razele fierbinți. Muște și gândaci zburători se așezau pe rănile acoperite cu sânge uscat și negru.
Le priveam cum își frecau piciorușele din față, se târau, zburau și se așezau iar. Tremuram din toate încheieturile și încercam să‑ți găsesc trupul strivit undeva în grămada de cadavre, să aflu dacă sufletul tău a fost cel care mă mângâiase în acea noapte. Dar toate eforturile mele au fost în zadar. Eram prizonier în propriul meu trup, ca și cum o putere magnetică mă paralizase înlăuntrul lui. Nu‑mi puteam lua privirea de la chipul meu cadaveric.
Abia când se făcuse amiază mi‑am dat seama că tu nu erai acolo. Și am știut nu doar că nu erai acolo, ci și că erai în viață. Nu știam ale cui erau sufletele de lângă mine, dar dacă mă concentram îmi dădeam seama cine murise și cine mai era încă în viață. M‑am înfricoșat la gândul că lângă pâlcul de arbuști, printre mulțimea de trupuri în putrefacție, nu se afla trupul niciunui cunoscut de‑al meu. Dar ce era mai înfricoșător avea să urmeze.
Încercând să‑mi controlez frica, m‑am gândit la sora mea mai mare. Ea și numai ea era în gândurile mele; o vedeam privind soarele mișcându‑se în ritmuri lente spre sud și dincolo de sud sau străfulgerându‑mă cu ochii ei ascunși sub pleoapele închise. Suferința era imensă, insuportabilă: sora mea era moartă. Murise înaintea ca eu să‑mi dau ultima suflare. Aș fi vrut să urlu de durere, dar durerea mea era imposibil de articulat în lipsa unui glas și a unei limbi; în loc de lacrimi, am simțit o agonie din care erupea sânge și puroi. Sufletul meu nu avea ochi... Și totuși, de unde curgea sângele, unde simțeam suferința? Îmi priveam fața palidă, din care nu curgea nici sânge, nici puroi. Mâinile murdare îmi erau paralizate, iar pe unghiile unde sângele se oxidase într‑un cărămiziu aprins, niște furnici roșii se târau netulburate, fără să scoată niciun sunet.
Nici nu mai simțeam că am șaisprezece ani; chiar și treizeci și șase sau patruzeci și șase de ani mi se păreau prea puțini. Nici șaizeci și șase sau șaptezeci și șase de ani nu mi se păreau vârstele potrivite pentru ceea ce simțeam. Nu mai eram acel Jeong‑dae, băiatul cel mai scund din clasă. Nu mai eram Park Jeong‑dae, puștiul care o iubea și se temea deopotrivă de sora lui mai mare, mai mult decât de oricine pe lumea asta. Forța ciudată și violentă pe care o simțeam în mine nu era pricinuită de propria mea moarte, ci de gândurile mele, încă vii în mintea mea: cine m‑a ucis? cine și de ce mi‑a omorât sora? Cu cât mă gândeam mai mult la aceste întrebări, cu atât forța dinăuntrul meu creștea mai puternică. Sângele ce se scurgea necontenit dintr‑un loc lipsit de ochi și obraji se transformase într‑o masă densă și vâscoasă.
Cu siguranță, sufletul surorii mele trebuie să bântuie pe undeva, dar pe unde? Acum, când amândoi am rămas fără trupuri, n‑ar trebui să mai fie nevoie să le punem în mișcare ca să ne întâlnim. Și totuși, cum aș putea să‑mi întâlnesc sora dacă nu mai am trup? Cum aș putea să o recunosc, dacă nici ea nu mai are unul?
Trupul meu continua să se descompună. Roiurile de muște mișunau în rănile deschise, iar tăunii se târau încetișor pe pleoape și buze, frecându‑și piciorușele lor negre și subțiri.
Pe la apus, când razele portocalii de soare se strecurau printre vârfurile ramurilor de stejar, extenuat să mă tot întreb unde ar fi putut fi sora mea, am început să mă gândesc la cei care m‑au ucis pe mine și pe ea. Oare unde s‑au ascuns? Chiar dacă erau morți, tot ar fi avut suflete și simțeam că aș fi putut să le ating, dacă mă gândeam intens la ele. Voiam să mă eliberez de trupul meu, să tai orice legătură cu forța care erupea ca o pânză de păianjen, subțire și tensionată, din masa de carne în descompunere. Voiam să‑mi deschid aripile, să zbor spre ei și să‑i întreb: de ce m‑ați omorât? de ce mi‑ați ucis sora? Ce i‑ați făcut? Odată cu lăsarea întunericului, păsările încetaseră să mai cânte. Tremurând din piciorușe, greierii cântau mai subțire decât peste zi. În întunericul de smoală am simțit o umbră apropiindu‑se de a mea, la fel cum o făcuse cu o noapte în urmă. Ne‑am atins ușor una de alta, apoi ne‑am despărțit. Păream căzuți pe aceleași gânduri, ca atunci când stăteam încremeniți sub razele fierbinți de soare. Abia la lăsarea întunericului îmi recăpătam forța ce‑mi părăsise trupul pentru câteva momente. Înainte ca ei să se întoarcă, ne‑am atins umbrele și, deși voiam să ne cunoaștem, să știm cine suntem, n‑am putut afla nimic.
Când porțile s‑au deschis și închis iarăși, un scrâșnet metalic a sfârtecat liniștea nopții. Motorul camionului răsuna din ce în mai aproape, iar luminile farurilor străluceau orbitor. De îndată ce fasciculele de lumină au căzut pe cadavrele noastre, umbrele crengilor și frunzelor au început să deseneze pe fețele noastre tatuaje întunecate și mișcătoare.
De data asta veniseră doar doi oameni.
Au aruncat cinci cadavre peste noi, apucându‑le de mâini și de picioare: patru dintre ele aveau partea de sus a corpului plină de sânge și craniile sparte, cel mai probabil din cauza loviturilor de bâtă, iar unul era îmbrăcat în pijamale de spital albe, cu dungi albastre. Le‑au așezat lângă cadavrele noastre, într‑o grămadă în formă de cruce. Peste ultimul trup, cel îmbrăcat în pijamale de spital, au pus un sac de iută și apoi s‑au făcut nevăzuți. Văzându‑le fruntea încruntată, ochii goi și inexpresivi cu care ne priveau, am înțeles că doar într‑o singură zi trupurile noastre începuseră să emane un miros pestilențial.
Imagine principală realizată cu Midjourney AI.
