Karl Marx a murit în 1883, cu aproape un secol înainte de moartea muzicii disco. Oare i-ar fi plăcut muzica disco? Ar fi dansat pe melodia Boogie Wonderland de la Earth, Wind & Fire? Îmi place să cred că da. Încercam să-l vizualizez pe părintele marxismului dansând pe muzică disco, în timp ce construiam comunismul cu ajutorul unui detectiv alcoolic, lovit de amnezie, în RPG-ul Disco Elysium.
Jocul a fost realizat de ZA/UM, un dezvoltator estonian, având ca inspirație futurismul rus - Zaum e un limbaj mistic, din care lipsesc regulile gramaticale, inventat de poetul futurist rus Aleksei Kruchenykh. Romanele fraților Strugațki, Émile Zola și China Miéville, tablourile lui Jenny Saville, dar și jocuri precum Kentucky Route Zero sau Planescape: Torment sunt alte influențe notabile. Prin urmare, avem de-a face cu o estetică hibridă, îmbinând bizarerii specifice genului new weird, cu elemente de naturalism și critică socială, la care se adaugă o imagistică expresionistă, temperată pe alocuri de culori pastel șterse, și o coloana sonoră melancolică compusă de British Sea Power. Datorită criticii pozitive de care s-a bucurat jocul, în luna martie a acestui an va apărea varianta final cut, care va avea voice over în engleză pentru toate personajele și quest-uri politice noi.
Disco Elysium este printre puținele jocuri în care esteticul se confundă cu politicul. De altfel, Helen Hindpere, care face parte din echipa narativă, i-a menționat pe Marx și Engels ca formatori ai educației sale politice și lideri sprituali ai jocului, iar asta face ca Disco Elysium să aibă un mesaj politic radical, puternic anti-capitalist. Așa de serioasă era treaba încât ZA/UM a invitat-o pe Dasha Nekrasova de la podcastul Red Scare și pe gazdele podcastului Chapo Trap House, persoane importante din zona stângii contemporane, de care cu siguranță ai auzit, dacă ești familiar cu comunitatea dirtbag left, să împrumute vocile lor personajelor din joc, conferind astfel și mai multă autenticitate mesajului anti-capitalist.
La începutul jocului, nu te gândești la comunism, nici la muzica disco, nu trăiești încă într-o societate, pentru că ești alcoolic, ești însuși Alcoolul, și plutești pe aburii alcoolismului într-o stare de torpoare. Ecranul lumii e negru, ca și cel al minții tale. Începi să devii conștient de-abia în momentul în care apar cuvintele pe ecran și intri în dialog cu creierul tău reptilian și sistemul limbic, care îți șușotesc conspirativ despre o iubire ratată, mahmureală și disco. Te trezești într-o cameră cu o Grimasă pe față, care te asigură că totul va fi bine atât timp cât mai poți găsi un strop de vin în sticla care se rostogolește goală pe covorul spălăcit.
Nu știi ce cauți în cameră, dar te liniștești spunându-ți că probabil sticla de vin. Toată viața ai căutat-o și acum în sfârșit i-ai dat de urmă. Ciudat e că nu-ți aduci aminte cum te numești. Poate ți-ai pierdut numele într-o sticlă de vin și de aia ai pornit în căutarea sticlelor de vin. Așa o fi. Dar de unde ai Grimasa? Pentru că e a ta și bănuiești că o porți de mult cu tine, o lași unde e și te duci la baie. În afară de amintirea alcoolului care îți brăzdează chipul, Grimasa e lucrul cel mai intim pe care-l recunoști în oglindă.
Apoi afli că Grimasa aparține perioadei de după eșecul Revoluției Comuniste, care a coincis cu apariția muzicii disco, și că lumea în care cauți sticle de vin ca să le golești se numește Elysium, un conglomerat de insule despărțite de fragmentele unui univers în expansiune numit în joc Paloarea (The Pale), un fel de punte între materie și absența sa, un domeniu transrațional. Cu alte cuvinte, Paloarea este pentru existență ce reprezintă Zaum pentru limbă. Conform oamenilor de știință, aceasta acoperă în proporție de 72% Elysium și va produce într-o zi un fenomen de extincție în masă. Iar tu ești un detectiv trimis să investigheze moartea unui om care fusese găsit spânzurat, în cartierul Martinaise al orașului Revachol, fostă capitală a lumii, unde a murit Revoluția.
În joc sunt prezente patru ideologii, pe care le vei asimila, repudia sau spre care vei ridica nepăsător din umeri. Acestea sunt: comunismul, fascismul, ultraliberalismul, reprezentat de libertarieni, și moralismul - adică centrul politic, pentru oamenii care ridică din umeri. Dacă nu știi care dintre ideologii ți se potrivește cel mai bine, tot ce trebuie să faci e să ridici din umeri.
Pentru a rezolva cazul omului spânzurat, vei interacționa cu oamenii din Revachol și lumea înconjurătoare ghidat de vocile din capul tău, cu nume precum Logic, Encyclopedia, Drama sau Visual Calculus, un adevărat cor tragic (format din 24 de voci), care îți poate înlesni sau periclita investigația și chiar relațiile cu personajele. Procesul investigației este unul anevoios, cu o încărcătură emoțională deosebită, pentru că fiecare persoană (și chiar lucru) cu care intri în contact este o piesă din puzzle-ul care alcătuiește personalitatea detectivului tău. De la relația amicală cu Kim Kitsuragi, partenerul de investigație și vocea rațiunii tale, la privirea hipnotică a lui Klassje, o femeie enigmatică care pare să aibă o legătură cu cazul, la limbajul vulgar al lui Cuno, un copil care aruncă cu pietre în omul spânzurat, și insistența patetică cu care lovești receptorul unui telefon public, pentru că vrei să-ți răspundă amintirea unei iubiri. Toate interacțiunile astea îți vor dezvălui mai multe lucruri despre tine decât despre omul spânzurat, lucruri pe care le voiai uitate în spatele alcoolului și al Grimasei.
Primul om care fusese văzut cu Grimasa pe față a fost artistul Guillaume le Million, care a compus piesa disco Don't Worry (Your Pretty Little Head), un imn adus neoliberalismului și pieței libere. Grimasa a devenit astfel un simbol al oamenilor care își spuneau că totul va fi bine în capitalism. Când se întâlneau pe străzile sau în barurile din Revachol, în loc de bună ziua, afișau Grimasa, semn că totul era ok și că piața liberă o să salveze lumea. Guillaume le Million și-a încheiat cariera disco prin autoasfixiere erotică, la fel ca și capitalismul, cu deosebirea că cel din urmă continua să bântuie Elysium, pentru că oamenii începuseră să poarte Grimasa pe interior. Pe unii îi urâțise iremediabil, în timp ce altora le provocase spasmofilii cumplite, care se manifestau prin ridicări obsesive din umeri.
În Disco Elysium, în primul playthrough al jocului, pe care l-am numit Grimasa și autoasfixierea erotică a capitalismului, m-am simțit cel mai curajos dintre oameni; nu pentru că nu știam cum mă numesc, nu pentru că îmi pierdusem mașina, insigna de polițist și pistolul, nu pentru că mă părăsise iubita, ci pentru că îmi purtam Grimasa fără rușine, deși îi înțelesesem natura distructivă, pentru că o modelam și o reinventam cu ajutorul alcoolismului, da, Grimasa mea le spunea tuturor că nu capitalismul va salva lumea, nici frumusețea, cum credea un scriitor rus, ci Disco. Pur și simplu Disco. La sfârșitul poveștii mele, eram mai mult decât un detectiv. Eram un Disco detectiv, un sfânt, iar Grimasa de pe chip era stigmatul la care aveam să-i fac pe toți să se închine.
