În sală e ceață. Don Quijote intră în scenă împreună cu scutierul lui, Sancho Panza, obosiți și însetați. Ceața dispare; scutierul odată cu ea. Don Quijote rămâne singur printre străini. Le cere un pahar cu apă, dar ei nu-l înțeleg. Le spune că e om bun, vrea să le spună povești, dar ei nu-l aud.
Spectacolul Quijote fericit, scris de Ovio Olaru și Oana Marin, este o critică la adresa integrării forțate la care sunt supuse persoanele cu dizabilități, aflate adesea în poziții sisifice, purtând o luptă nesfârșită cu discursuri emancipatoare lipsite de conținut care pretind integrarea, dar perpetuează aceleași vechi modele opresive. Universalismul limbajului verbal e dărâmat din temelii aici, unde Don Quijote este singurul personaj care aude, dar care e forțat să se descurce într-o lume a limbajului prin semne.
În proiectul PerformAccess: Traduceri Performative ale Tăcerii ne-am propus să realizăm mai mult decât un spectacol cu și despre persoane cu deficiențe de auz: să creăm un spațiu de intersecție în care studente, studenți, cadre didactice, personalul bibliotecii Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și echipa proiectului să învețe limbajul mimico-gestual și să ia contact direct cu realitatea acestora (prin storytelling, teatru forum și multe alte exerciții din cadrul atelierelor teatrale). Cei doi actori cu deficiențe de auz (Paul și Camelia Costea) au spus că au făcut teatru în școală și că și-ar fi dorit să continue cu actoria, dar nu li s-a mai oferit șansa. Situația accesului la învățământul teatral superior ridică o problemă a accesului la performanță, iar prin tot mai multe inițiative de felul acesta, ne dorim ca în viitor să putem vorbi de o egalitate reală de șanse. Atletul paralimpic și activistul Rick Hansen spunea în 2004: „You can get into theatres now, but can you also get on stage?”, iar douăzeci de ani mai târziu începem să sperăm la demersuri în acest sens în România.
Nevoia de a chestiona status quo-ul ar trebui să fie intrinsecă oricărei societăți care se preocupă de nevoile membrilor săi, iar aderarea la un limbaj comun, reciproc respectat, accesibilizarea conținuturilor audio și schimbarea criteriilor de admitere discriminatorii la anumite facultăți ar fi un bun punct de plecare. La ora actuală, 59 de copii și 616 adulți sunt încadrați la nivelul județului Sibiu într-un grad de handicap cu deficiențe de auz, iar interpretele și interpreții la nivel național sunt în număr mic. Eurostat raportează că 16% din populația mondială prezintă o formă de dizabilitate, iar în Europa, 27% din persoanele cu vârsta de 16 ani și peste se confruntă cu o astfel de situație. Aceste statistici ar trebui scoase mai des la suprafață pentru a atrage atenția că, deși lucrurile merg bine pentru majoritate din prisma accesibilității, s-ar putea ca minoritățile pe care nu le vedem în anumite locuri (filme, sporturi, teatre ș.a.), să nu fie acolo pentru că le este tacit refuzat accesul.
Reprezentarea persoanelor cu dizabilități în mediile artistice e de cele mai multe ori redusă la efectul de disability porn, adică la o portretizate simplistă care să evoce compasiune din partea publicului și să ne facă pe „noi” cei abili să ne simțim norocoase și norocoși că nu suntem de cealaltă parte a baricadei. Incluziunea în aceste reprezentări este de suprafață, nu aflăm mare lucru despre cum este să trăiești cu o dizabilitate și nu se încearcă înțelegerea în profunzime a condiției acestor persoane în realitatea socială din care fac parte. Ele servesc mai degrabă ca materiale motivaționale pentru public, despre limite și autodepășire. Un contraexemplu foarte bun este filmul Adinei Pintilie, Touch me not (2018), care explorează intimitatea și sexualitatea din perspectiva persoanelor cu dizabilități, mai precis a unei persoane cu atrofie musculară spinală.
Proiectul PerformAccess: Traduceri Performative ale Tăcerii, derulat la Biblioteca Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, a investigat cât le este de ușor sau greu persoanelor cu deficiențe auditive să intre la o facultate de actorie și ce șanse au să facă performanță în domeniu. Anul acesta, pentru prima dată în România, un tânăr neauzitor a fost admis la Facultatea de Teatru din Craiova, însă cazul este izolat, pentru că criteriile de admitere la facultățile de teatru încă se bazează pe conceptul de „corp capabil” sau „normal”. Acest „corp neutru” pe care actrițele și actorii să-l poată îmbrăca orice haină, în care să poată turna orice rol, ștergând specificitățile propriilor corpuri și conformându-se unor rigori kinetice și estetice prestabilite, face parte dintr-un mecanism de putere complex. Oana Marin, regizoarea spectacolului Quijote fericit din cadrul proiectului, vorbește într-un interviu din Observator Cultural despre această biopolitică ce persecută „corpul deficitar”, care nu se poate conforma la norma dominantă. Forțarea integrării persoanelor cu dizabilități în structuri sociale preexistente nu este o modalitate de incluziune, ci perpetuarea acelorași structuri de putere opresive. Atât timp cât există un model dominant de incluziune cărora minoritățile (rasiale, sexuale ș.a.) trebuie să se conformeze, problema discriminării va continua să existe.
În etapa de documentare a proiectului, Oana Marin și Ovio Olaru au mers pe teren și au intervievat persoane cu deficiențe de auz din Sibiu și împrejurimi, întâlniri facilitate de interpreta Anamaria Stoica. Inserțiile antropologice din spectacol de acolo vin. Pe această cale am aflat și despre neîncrederea pe care o au persoanele din comunitate în intențiile auzitorilor, izolarea la care sunt supuse fiind dublată de autoizolare. A urmat un curs intensiv de limbaj mimico-gestual (LMG), coordonat de interpreta Anamaria Stoica, cu invitație deschisă către actrițele, actorii, personalul bibliotecii universitare, cadrele didactice și echipa de implementare. Timp de mai multe luni, absolvenți și studenți ai specializării de Artă Teatrală și doi actori amatori cu deficiențe de auz au lucrat împreună la pregătirea unui spectacol de teatru care pune în practică conceptul de disability theatre și aduce în discuție normele sociale actuale care privesc integrarea persoanelor cu dizabilități în comunitate. Pe lângă stereotipurile perpetuate mai mult sau mai puțin conștient în viața de zi cu zi (și aici intră tot arsenalul de termeni peiorativi cu care ne deprindem încă de mici), lipsa reprezentării acestora în domenii precum artele performative contribuie în bună măsură la segregarea lor, la izolare și autoizolare.
De cele mai multe ori, persoanele abile sunt cele care vorbesc despre persoanele cu dizabilități, iar asta ridică problema agentivității. Diferența dintre a vorbi despre și a vorbi cu creează o ierarhie în funcție de cui i se onorează dreptul de a-și spune singur/ă povestea? Cine pune cap la cap narațiunea și cum alege să portretizeze personajele din ea? Reprezentările negative nasc atitudini negative, iar istoria portretizării persoanelor cu dizabilități (în freak shows sau circuri) a contribuit la marginalizarea lor. Scoțându-le în evidență specificitățile drept anomalii (abateri de la normă), s-a perpetuat segregarea lor – excluderea din școli, din mediile artistice, crearea unor spații „speciale”, la marginea societății „normale”. În sfera disability studies, care se tot extinde și care a început să capete greutate și la noi, a asculta povestea persoanelor cu dizabilități spusă de ele însele este punctul de pornire în combaterea stereotipurilor cu care se confruntă acestea. Poate că cel mai sugestiv titlu în acest sens este cel al cărții Nothing About Us Without Us (Charlton 2001), care propune decolonizarea discursului despre persoanele cu dizabilități prin revendicarea puterii de a-și exprima singure nevoile și dorințele, de a propune schimbări pentru comunitatea din care fac parte și de a-și povesti singure istoria. Odată ce persoanelor cu dizabilități li se oferă o platformă, se schimbă și povestea pe care o auzim despre ele.
Problema incluziunii minorităților nu este doar o problemă de limbaj, deși învățarea limbajului mimico-gestual, accesibilizarea materialelor audio și implementarea de semnalizări adecvate pentru persoanele cu deficiențe de auz sunt necesare. Provocarea cea mare vine atunci când trebuie să regândim corporalitatea în raport cu performanța. Se poate face teatru fără voce? Se poate face sport în scaun cu rotile? Și ce face ca un corp să fie mai presus decât altul? Răspunsurile variază în funcție de cine face regulile, iar regulile au fost făcute de-a lungul timpului după un model antropocentric tot mai controversat astăzi. Într-o societate incluzivă, omul vitruvian (bărbatul alb, perfect proporționat) ar trebui să lase loc corpurilor diverse, să facă un pas în spate și să se plaseze pe același nivel cu ele.
Fotografia din deschidere este realizată de Vlad Dumitru.
Proiectul este derulat de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu prin Biblioteca Universității și co-finanțat de AFCN și Biblioteca ASTRA din Sibiu.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
