Dincolo de filmele interesate mai mult de schițarea, cu iz de tabloid, a unor bucăți de viață ciuntite, fă cunoștință cu artistul Leonard Bernstein, via impresionanta și surprinzătoarea lui carieră muzicală.
Unul dintre cele mai așteptate evenimente cinefile ale anului 2023 a avut loc în decembrie: lansarea, pe Netflix, a biopic-ului Maestro, în regia lui Bradley Cooper. Construită în jurul personalității dirijorului (și compozitorului) american Leonard Bernstein – centrul de interes constând, aici, în creionarea mai mult sau mai puțin „autentică” a poveștii relației dintre artist și soția sa, actrița Felicia Montealegre –, pelicula a născut discuții virulente și contradictorii cu luni bune înainte de ieșirea ei pe piață, odată cu apariția trailer-ului său. Focul controversei născute în urma machiajului prostetic ce ni-l dezvăluia pe actorul principal (Cooper) cu un nas așa-zis „evreiesc” – simbol înțeles ca perpetuare a unui stereotip (antisemit) nejustificat – a fost rapid stins de cei trei copii ai familiei Bernstein care, printr-un statement publicat pe Facebook, apărau intențiile pline de „respect profund și dragoste” ale regizorului în personificarea tatălui lor.
Despre film ca operă de artă (sau de entertainment) nu mă voi pronunța, căci o fac mai competent alții decât mine (ca de exemplu Victor Morozov aici). De pe poziția de muzician mi-aș declara, însă, insatisfacția legată de viziunea regizorală interesată mai mult de schițarea, cu iz de tabloid, a unor bucăți de viață ciuntite, perspectivă căreia pare să-i scape din vedere elemente semnificative din rotunjimea artistului Bernstein. Cooper își ațintește privirea (mai mult) asupra „omului” și nu (îndeajuns) asupra adevăratului Maestro, înfățișându-l pe dirijor ca pe excesivul, capriciosul bărbat gay și mai puțin ca pe briliantul om dual (intro/extroverit) de pe și din spatele scenei.
Momente importante din viața sa artistică sunt punctate – debutul său, la doar 25 de ani, la Carnegie Hall, alături de New York Philharmonic, atunci când l-a înlocuit ad-hoc pe reputatul Bruno Walter într-un concert radiodifuzat live de CBS sau înregistrarea magistrală a finalului Simfoniei a II-a de Mahler (Resurrection), realizată alături de London Symphony Orchestra în Ely Cathedral, în care dirijorul pare cu adevărat transfigurat sau „reînviat” –, precum și apropierea sa de personalități de renume de pe scena muzicală americană (compozitorul Aaron Copland, dirijorul Serge Koussevitzky, etc.), iar pelicula este înțesată de fragmente muzicale din creația bernsteiniană. Însă centrul de interes pare să fie mai degrabă viața privată din spatele geniului muzical. Aplaud, totuși, intenția celor din industria filmului de a scoate la lumină, mai ales în ultimii ani, prin producții cu vizibilitate (filme sau seriale americane precum Tár sau Mozart in the Jungle, cu nominalizări la premiile Golden Globes sau Oscars, distribuite câteodată pe platforme precum Amazon Prime sau Netflix), personaje aparținătoare de lumea muzicii clasice, un univers văzut adesea ca fiind ermetic și elitist, și care ar merita, treptat, să fie demistificat.
Leonard Bernstein a fost, pentru secolul 20, un icon, unul dintre muzicienii-emblemă ai Statelor Unite ale Americii, înrădăcinat în cultura locală – s-a născut la Massachusetts (1918), a copilărit la Boston, a urmat cursurile universităților Harvard și Curtis Institute of Music, a fost directorul muzical al Filarmonicii din New York, metropolă în care și-a găsit sfârșitul, în 1990. Dintre multiplele fațete ale personalității sale artistice, fie că vorbim de Bernstein-dirijorul, compozitorul sau pianistul, cel mai captivant, magnetic și onorabil rol pe care l-a jucat în societatea americană – fiind, în viața privată, și un activist social acoperind o paletă vastă de preocupări, de la lupta privind legea drepturilor civile la campanii anti-război sau anti-arme nucleare ori de creștere a gradului de conștientizare în criza epidemei de HIV/SIDA – a fost acela de educator muzical. Cu apariții în calitate de mentor (sau de profesor invitat la universități), el a susținut rezidențe, workshop-uri, conferințe. Trebuie menționată amprenta pedagogic-„performativă” adânc impregnată de dirijor în inima Festivalului Tanglewood (o rezidență/academie artistică anuală de vară, ce aparține de Boston Symphony Orchestra), prin care a influențat numeroși tineri dirijori cu care a interacționat (Seiji Ozawa, Claudio Abbado, Lorin Maazel, Marin Alsop) sau seria celor șase prelegeri interdisciplinare The Unaswered Question susținută de acesta la Universitatea Harvard, în care Bernstein recontextualizează (în ceea ce a denumit fonologie muzicală) arta sonoră, prin prisma asocierii acesteia cu bazele lingvisticii generative promovate, popularizate de Noam Chomsky.
Cu adevărat savuros este Bernstein în binecunoscuta serie Young People’s Concerts. În acel lung șir de întâlniri între dirijor, orchestra Filarmonicii din New York și publicul (predominant) tânăr american, muzicianul, în încercarea de a captiva și de a-i prinde abil în cârligul lumii muzicii clasice (și nu numai) pe copii și pe adolescenți, și-a jucat rolurile vieții cu o velocitate demnă de un actor profesionist: era când dirijor ori pianist de clasică sau jazz, când un excelent public speaker, ba uneori chiar stand-up-er sau recitator. Șansa face ca noi să dispunem de înregistrarea audio-vizuală a acestora pe YouTube, sub forma a 53 de „episoade” ca într-un serial întins pe parcursul a 14 ani (1958-1972), în care ambalajul suferă modificări – în 1966 imaginea se preschimbă, brusc, dintr-una alb-negru într-una color, iar de la un episod la altul Bernstein se transformă în acest bărbat cu păr din ce în ce mai grizonant – dar conținutul rămâne mereu relevant, proaspăt, interactiv, amuzant, atrăgător. Putem să-l numim chiar un one man show, fără să minimalizăm eforturile susținute și performanțele membrilor fantasticei orchestre.
Toată seria merită urmărită, căci aceasta ascunde un dublu scop: Bernstein reușește să îmbine utilul (aspectul educativ) cu plăcutul (latura funny, de entertainment), în concerte-conferință în care omagiază compozitori sau în care vorbește despre o sumedenie de termeni, forme, influențe, instrumente, genuri și stiluri muzicale. Nu mi-aș dori să dezvălui prea multe detalii despre materia din care sunt construite aceste talk-uri, dar nu mă pot abține să nu spun câteva cuvinte despre prima sa prelegere: What Does Music Mean?. Muzicianul pășește încrezător pe scena din Carnegie Hall, într-o sală ticsită de copii și părinți, deschizând spectacolul cu un fragment sonor din realitatea imediată a tinerilor: o bucată de soundtrack asociat filmelor de acțiune/western, o scurtă porțiune din uvertura Wilhelm Tell de Rossini ce amintește (în mod eronat sau nu) de tropăitul de galop al cailor (asociat cu tema serialului The Lone Ranger). Bernstein trece cu agilitate de la Rossini la Chopin, de la Beethoven la un cântec boogie-woogie, de la Johann Strauss la Mussorgski, de la Ceaikovski la Webern, creând povești extra-muzicale despre imagine, idee, atmosferă sau emoție, jucându-se cu sentimentele și percepțiile auditoriului, provocându-l la a se întreba care este adevărata/ul semnificația/sens a/l muzicii și devoalând el însuși răspunsul pe parcurs: „The meaning of music is in music. […] It’s the way you feel when you hear it.” O variantă adaptată, comprimată a concertelor educative a apărut și în limba română, în anii ’80, sub forma cărții-sinteză Cum să înțelegem muzica?, publicată de Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România.
Deși este cunoscut ca un dirijor cu o largă paletă repertorială, Bernstein propunea programe care includeau, aproape în egală măsură, compoziții clasice, canonice (ale unui Haydn, Beethoven, Brahms, Schumann, Ceaikovski etc.) și opusuri ale muzicienilor contemporani lui, mai puțin cunoscuți publicului american: Stravinski, Hindemith, Șostakovici, Ligeti. Era, totodată, un promotor al lucrărilor compatrioților săi (Gershwin sau Copland), dar și un muzician deschis, care aprecia și se juca cu genuri din „cutiuțe” pop sau folk: jazz, musical, muzică latino-americană etc.
Compozitorul asupra căruia s-a aplecat cu o dragoste inimaginabilă a fost, însă, Gustav Mahler. Dirijorul a reușit performanța de a înregistra întregul ciclu de simfonii ale austriacului (un total de 9 lucrări ample, la care se adaugă prima parte din Simfonia a X-a neterminată) în două versiuni, în anul 1960, respectiv 1980, precum și ciclurile vocal-instrumentale Das Lied von der Erde, Kindertotenlieder și Des Knaben Wunderhorn. Ceea ce l-a apropiat pe Bernstein de Mahler nu a fost doar originalitatea creației muzicianului austriac (operă puțin cunoscută în secolul trecut), ci și o oarecare dualitate artistică în care s-a regăsit, această ambivalență dirijor-compozitor. „It’s like being two different men locked up in the same body” – sunt chiar spusele americanului într-una dintre prelegerile sale dedicată copiilor în care îl omagiază pe Mahler, compozitorul cu suflet de copil („half man/half child”), inocent și chinuit totodată, îndrăgostit de natură și de folclor, amorezat de vocea umană fără a compune vreodată în genul operei, născut în Boemia, în centrul Europei (deci prins între tradiția vestică/occidentală și cea estică/orientală), un creator aflat la granița dintre Romantism și Modernism.
Un alt compozitor asupra căruia Bernstein a reflectat, popularizându-i creația prin integrarea acesteia în stagiunile Filarmonicii din New York și povestind despre personalitatea sa în talk-uri spumoase, este conaționalul Ives. În prelegerea Charles Ives: American Pioneer, dirijorul propune tânărului auditoriu următoarea călătorie sonoră: The Gong on the Hook and Ladder or Firemen’s Parade on Main Street, Washington’s Birthday, Circus Band March, Lincoln, the Great Commoner, încheiată cu The Unanswered Question, o plimbare prin revoluția acustică a unui artist avangardist și experimentalist, aflat conceptual înaintea timpului său, patriot precum poetul Walt Whitman, jucăuș, straniu, genial, aventuros, freakish, glumeț, visător, misterios, un compozitor care concepea „o muzică ce ar putea fi la fel de bine să fie scrisă ieri sau mâine […], cu momente de dulceață de modă veche”, dar și cu suprapuneri neobișnuite, armonii provocatoare și note „greșite”.
Receptivitatea și curiozitatea, energia și profunzimea dragostei sale nesfârșite pentru muzică l-au împins pe Bernstein și către procesul creator, modelând sunetele cu priceperea unui povestitor. Scrie lucrări de fuziune, în care structurile clasice îmbrățișează idiom-uri din jazz, blues, rock, gospel, folk sau marșuri, imnuri, dansuri din Orientul Mijlociu, dând naștere unei creații ca o punte între academic și popular music. Opusuri puternic ancorate în realitatea americană (1600 Pennsylvania Avenue, A Musical Toast, Fanfare for the Inauguration of John F. Kennedy, Fancy Free) sau influențate de tradițiile ebraice (Reenah, Simchu Na, Yigdal, Vayomer Elohim, Four Sabras, Halil: Nocturne), acestea sunt mai mult sau mai puțin cunoscute publicului larg. Bernstein câștigă inima americanilor odată cu popularizarea producțiilor sale muzical-teatrale destinate scenei de pe Broadway – musical-urile ca niște scrisori de dragoste dedicate New York-ului On The Town și Wonderful Town, încununate de capodoperele de gen, poveștile de iubire cu implicații social-filozofice West Side Story și Candide –, fiind la fel de cuceritor în baletul Dybbuk, în coloana sonoră a filmului On the Waterfront (regia Elia Kazan) sau în mai „serioasele” Mass, Chichester Psalms și cele trei simfonii ale sale (Jeremiah, The Age of Anxiety, Kaddish).
Revenind la filmul Maestro, el se încheagă, prin method acting-ul potențat și de abilitățile regizorale ale lui Bradley Cooper într-o peliculă ca o temă bine făcută care „ajunge să spună mai multe despre imaginea lui Cooper decât despre performanța sa actoricească în sine” (Morozov), deci mai degrabă un monument cinematografic închinat actorului-devenit-regizor, decât un omagiu adus creației complexului muzician Bernstein. Deși salutar efortul filmic colectiv, adevărata revelare a personalității lui Leonard Bernstein poate avea loc doar printr-o perpetuare continuă a moșternirii sale artistice, prin ascultarea nenumăratelor înregistrări de care dispunem online sau pe suport discografic/videografic și prin pătrunderea în profunzimea cărților și interviurilor sale. Toate acestea reprezintă adevărate manuale pentru tinerii muzicieni în devenire, dar și fragmente ce pot contura, pentru noi toți, ca într-un puzzle, imaginea magistrală a personalității și creației unui rockstar al muzicii clasice. Pulsul vocii, al energiei și al artei sale se poate lua și din aceste două documentare:
