„Nu asta ar trebui să filmați!”. Un strigăt scurt al unei fete ce trece cu pași repezi în fața camerei lui Ben Russell și Guillaume Cailleau, care de câteva minute bune urmărește de la distanță o confruntare între polițiști militari și un grup arondat faimosului ZAD (Zone à Défendre – arii din Franța ocupate de coaliții activiste pentru a bloca varii proiecte de dezvoltare profund nocive) din Notre-Dame-des-Landes, în mijlocul unui nor de gaz lacrimogen, care este atât de mare încât pare să înghită absolut totul. Un strigăt complet destabilizant, care poartă în el toată forța unui seism.
De ce? Fiindcă, pe durata celor trei ore scurse până atunci din monumentalul documentar Direct Action (r. Ben Russel, Guillaume Cailleau), cei doi co-regizori tocmai oferiseră o demonstrație a ceea ce, de regulă, nu se filmează – fie că este vorba de cinemaul politic, fie de film în general. Tipuri de imagini la care arareori suntem invitați să ne gândim în cheie politică, deși ele sunt poate cele mai politice dintre toate: fiindcă vasta lor majoritate sunt imagini ale muncii, unde mâna devine personaj principal (citând mai degrabă din Farocki, decât din Bresson). Iar faptul că, în miezul acestei lupte crâncene, această cameră refuză să se ridice de pe trepied și să o ia la fugă (o imagine deja devenită stereotip pe parcursul ultimilor 15 ani) este dovada cea mai puternică a determinării sale: un fel de-a zice „înțeleg ce spui, dar totuși filmez exact ce trebuie”.
Este un mic miracol că acest film – cu o estetică marginalizată, însă profund politică, despre o temă marginalizată, dar profund politică – ajunge să câștige două premii la Berlinale (o mențiune a juriului de filme documentare, cât și trofeul secțiunii Encounters). Nu doar fiindcă cei doi co-regizori și-au făcut extrem de clară susținerea cauzei palestiniene pe durata festivalului (într-o atmosferă foare încărcată, ba chiar represivă față de acest tip de discurs), ci fiindcă în zilele noastre este aproape nemaiauzit ca un film care tratează atât de frontal politica – nu oricare, ci în special cea anarhistă, forțată de brutalitatea contemporană să meargă mai underground ca niciodată – să primească acest soi de recunoaștere.
După cum sugerează și titlul său foarte precis, Direct Action tratează una dintre metodele clasice și cele mai eficiente ale activismului politic: una a cărei modalități se deschid ca un evantai imens de posibile tipuri de intervenții, de la greve și acțiuni de nesupunere civică, până la varii forme violente (sabotaj, distrugere, violență politică etc.). Cei doi co-cineaști resping însă o abordare fățișă, fiindcă ei descoperă înăuntrul acest concept o sămânță a cele mai elementare unități a limbajului filmic: mișcarea și, odată cu aceasta, actul – și conservarea lor prin mijloacele unice cinemaului (ca să-l parafrazăm pe Bazin). Astfel, cei câțiva ani petrecuți în sânul colectivului ZAD Notre-Dame-des-Landes nu dau naștere unui discurs documentaristic tipic – până în penultima scenă a filmului, știm aproape la fel de multe hard facts despre acest colectiv cât știm în prima. Însă știm tot ce trebuie despre gesturile care le animă viața cotidiană și care, în tumultul capitalismului târziu, constituie cea mai pură formă de rezistență în fața consumismului, a alienării lucrătorului de obiectele muncii sale, de-a construi o comunitate puternică și totodată robustă, bazată pe principiile autoguvernării, ajutorării reciproce, a solidarității și cooperării.
Atât Russel și Cailleau vin dinspre aria cinemaului experimental, preocupat mai ales cu explorarea figurativă – majoritatea operelor lor constau în scurtmetraje, cele ale lui Russel fiind disponibile online, pe website-ul propriu –, fapt care i-a adus împreună pentru prima dată în 2012, cu Austerity Measures (iată, politicul a fost întotdeauna ceva ce i-a unit) și la proiectul Good Luck (2017), prezentat la documenta 14. Simplitatea aparentă a demersului maschează o gândire formală extrem de elegantă și de complexă (de pildă, vezi afișul filmului aduce cu poster-ele D.I.Y. tipice formațiilor underground de punk, hardcore sau metal – contrastând enorm cu momentele de calm aproape transcendent de pe durata filmului, dar bifând o trimitere directă către una dintre scene sale).
Fiecare mișcare a camerei preîntâmpină o schimbare în paradigma acestui film: vezi acest superb panning al camerei dinspre chipul unei activiste care citește pe larg dintr-un instructaj anarhist pentru situația în care ești supus unui interogatoriu al poliției, înspre trupul ce respiră ușor și trepidat al unui porcușor, pe care femeia îl mângâie cu multă blândețe. Dacă până în acest punct am fi fost tentați să credem că următoarele trei ore se vor desfășura ca într-un film de Jean Rouch, Joris Ivens ori Patricio Guzman, axate pe dialectică politică și extrem de dense, de stufoase din punct de vedere intelectual și teoretic, ei bine, de cele mai multe ori, ele vor fi mai degrabă apropiate de de Chantal Akerman – cadre-secvență lungi de peste cinci minute, axate de cele mai multe ori în jurul muncii propriu-zise de pe ZAD. Altele, precum incredibilul cadru filmat din dronă ce împarte filmul în două, întrerupe nu doar munca (este, par excellence, un moment de loisir) cât și cheia estetică predominantă a filmului: camera statică este dată pe una care zboară la o viteză incredibilă către cer, aducând aminte de Apotheosis (1970), cel mai faimos scurtmetraj regizat de Yoko Ono și John Lennon.
Există ceva meditativ în această formulă narativă, ce presupune să privești o pereche de mâini care frământă apa și făina dintr-o copaie până când aceeasta devine aluat, alta care ascute fiecare zimț al unui fierăstrău electric, un chip ce se ivește de dincolo de un perete ce se sparge, ori un vițeluș ce este îndrumat cu blândețe în direcția mamei sale de către un cuplu de fermieri bătrâni – dar și ceva incitant, în sensul cel mai politic al termenului. Fiindcă suprastructura filmului ne permite să înțelegem că aceste gesturi aparent minuscule și absolut cotidiene, răbdătoare și extrem de concrete, sunt cel mai organic și firesc mod de a protesta împotriva capitalismului și-a felului în care acesta fetișizează idei precum eficiența, productivitatea sau viteza.
Dar, după cum discutam și cu criticul Pedro Segura, acestea sunt totodată și o subliniere a felului în care, indiferent de micile noastre gesturi zilnice, lumea cea largă este în continuare un loc cât se poate de îngrozitor și de defect (a se vedea brutalitatea absolut disproporționată cu care poliția tabără asupra demonstranților de la protestul ce constituie punctul culminant al filmului, dar și discuțiile în care membrii ZAD-ului își organizează participarea și metodele de a acționa). În orice caz, cea mai importantă realizare a a Direct Action este modul în care transformă un concept, o poziție ideologică (deci, ceva abstract) în ceva ce este cât se poate de material, de concret – este greu ca la finalul celor 220 de minute de-ale sale să nu-ți dorești să lași totul în urmă și să te alături celei mai apropiate colective.
