Pentru că România își împarte cetățenii după câți dinți au în gură, o comunitate de romi din Maramureș intră automat în categoria „gurilor știrbe”. Putem repara asemenea inegalități? Text publicat în revista Scena9 #4, apărută în decembrie 2021.
„Oare o să doară, doamnă?”. Rodica Istvan are 32 de ani și până azi a mai urcat pe scaunul unui stomatolog o singură dată, într-un cabinet din Târgu Lăpuș, ca să afle cât ar costa-o să scape de-o durere. „Vă spun drept, era tare scump”. Așa că a renunțat și a rămas cu durerea. Socoteala a fost simplă pentru ea: „Am zis că, decât să dăm, mai bine luăm mâncare la copii”. Rodica are patru copii și locuiește în Ponorâta, o comunitate izolată de romi din Maramureș. Aici durerea e lucru obișnuit, la fel ca sărăcia: te înveți și trăiești cu ea, până nu mai simți mare lucru.
Se ține acum aproape de ușă și zâmbește, iar în zâmbetul ei se simte teama. E totuși aici pentru că au venit niște nemți care, timp de cinci zile, dau consultații și tratamente gratuite. Medicul Sylva Götschl a înțeles întrebarea, pentru că toată lumea o pune, și se grăbește să o asigure că n-o să doară. A oftat de mai multe ori cât s-a plimbat prin gura Rodicăi, nu știa de unde să înceapă. Dinții din față sunt întregi și se țin binișor, dar în spate, pe ambele părți, măselele sunt o colecție de rămășițe, niște tăciuni înfipți ici-colo în gingii, măcinați înăuntru. La indicațiile ei, asistentul Lorand Szüszner a tăiat pe o fișă tot ce trebuie scos: șapte măsele de sus și două de jos. Doctorița poate doar să-și imagineze ce dureri a tras femeia până să ajungă în stadiul ăsta.
Rodica se așază pe scaunul albastru, trebuie să stea puțin mai sus, așa e bine. Amestecul de culori din hainele ei — fusta verde și bluza cu floarea soarelui pe fond mov, puțin ruptă la cot — și șlapii de gumă din picioare contrastează cu ordinea sobră din jur. Deasupra se aprinde o lumină. „Deschide mare”. „Nu doare”.
Din alte locuri, medicul a prins câteva cuvinte românești, însă nu destule pentru a crea o legătură cu pacientul, pentru a-i da încredere și a străpunge astfel barierele dintre lumi. „Sunt speriați, nici nu se uită la mine. Pentru ei sunt un fel de extraterestru, nu mă consideră o ființă umană: sunt cineva de undeva care face ceva.” Se aude doar un scâncet firav atunci când Sylva o înțeapă pentru anestezie, apoi fâșâitul aspiratorului de salivă și zumzetul mașinăriei portabile aduse de nemți, care-și face treaba într-un colț. Rodica poate la fel de bine să fie în burta unui OZN, la fel de străină i-ar fi scena asta.
După ce injecția își face efectul, medicul o să înceapă să scoată un rest de măsea din stânga jos. Lorand îl marchează pe fișă cu un marker verde și scrie alături “Ex”, de la „extragere”. Femeia își ține mâinile împreunate în poală și tremură, dar se liniștește după ce vede primul rest de dinte: „A scos deja?”. În vreo 20 de minute, pe hârtia de pe măsuța Sylvei se adună 9 bucăți, toate de pe partea stângă. Rodica a prins curaj: „Nu mă face și pe partea cealaltă?”. Se poate, dar mâine, pentru că două anestezii una după alta ar fi prea mult.
În cele trei zile în care am stat lângă scaunul albastru al doctoriței Sylva, pe ușă au intrat câteva zeci de romi din Ponorâta. Între ei, mulți oameni care se iscăleau cu câte-o linie strâmbă în dreptul numelui pe fișa cu evidența; pacienți care îi cereau să le facă dinți frumoși în față și să-i lase în pace pe cei stricați din spate; alții care o rugau să le scoată numaidecât măseaua care doare, chiar dacă măseaua aia putea fi salvată; copii cărora le ieșiseră de puțin timp dinți permanenți și aveau deja carii.
Dincolo de împărțirea după venituri, dincolo de opțiuni politice, de educație sau de etnie, România își categorisește cetățenii și după câți dinți au în gură. De-o parte e „România gurilor știrbe” pe care o conturase filosoful Gabriel Liiceanu într-un editorial celebru de-acum câțiva ani, oameni ai căror dinți stricați sau lipsă îi transformă automat în ochii majorității în ignoranți, imorali, reprezentanți ai trecutului îmbibat de comunism; de ei ne putem amuza, pe ei îi putem disprețui sau, cel mult, pot să ne provoace milă. De cealaltă parte sunt tinerii frumoși cu zâmbete perfecte, oamenii care întrupează curățenia morală, prosperitatea capitalistă și viitorul.
Dinții sunt un numitor foarte clar pentru clasă, îmi spunea antropologul american Krisztina Fehérváry, Associate Professor la University of Michigan, Ann Arbor, într-un interviu publicat acum patru ani în Scena9. O dantură murdară și incompletă e semnul unei alimentații proaste, a fumatului și al altor obiceiuri nesănătoase, asociate automat cu clasele inferioare ale societății. Însă și mulți dintre cei din clasa de mijloc fumează, beau multă cafea, mănâncă zahăr. Doar că ei își permit să acopere urmele acestor obiceiuri, să păstreze cumva aparențele, spunea Fehérváry.
În țările în care oamenii își permit dinți frumoși, fie pentru că plătesc din buzunarul propriu, fie pentru că au parte de subvenții la tratamente stomatologice, dinții nu mai reprezintă un criteriu de diferențiere socială, explica ea. În România, o țară în care se cască prăpastii între clasele sociale, ne uităm la dinți ca să ne dăm seama dacă avem ce discuta cu un om. E o formă de discriminare despre care vorbim prea puțin.
Camera în care Lorand a montat cu grijă aparatura, a așezat cutiile cu materiale și instrumentele în clădirea centrului de zi din Ponorâta, construit acum câțiva ani pentru a-i ține aproape de școală pe copiii din comunitate. Pe ușa actualului cabinet scrie „Grupa mijlocie”. Într-un colț e o tablă pe care sunt înșirate propoziții cu litere de tipar: „Cel mai fain uriaș. Uriașul era bun. Uriașul a ajutat animalele cu pantofi, șosete, curea, cămașă”, probabil de la o lecție despre folosirea substantivelor.
Geamurile mari dau înspre școala în care învață copiii din clasele I-IV, aflată în plin șantier cu câteva zile înainte de începerea anului școlar. Primăria mai construiește două clase, dar nici acestea nu vor fi destule pentru a renunța la tura de după-amiază. Din cei aproximativ 700 de locuitori, câți are Ponorâta, aproape 300 sunt copii de vârstă preșcolară sau școlară.
Cât Sylva și Lorand lucrează înăuntru, de afară îi urmăresc puști care se strâmbă, cu fața lipită de geam. O recunosc pe Narcisa, pe care o văzusem acum două zile într-o cameră alăturată, unde o consultase un alt medic neamț, Horst Seithe. Acesta îi spusese mamei sale că Narcisa e prea scundă și prea slabă pentru cei 10 ani pe care-i are și i-a arătat fetiței cum trebuie să folosească corect aparatul pentru astm.
Apoi au intrat la dentist. Fetița era amețită de durere, după ce îndurase două nopți de nesomn, pentru că o chinuiau niște carii la dinții permanenți și avea un dinte de lapte ce trebuia scos. O chinuia și frica, pentru că și ea era pentru prima dată la dentist. A scos un „iooi” când scaunul a început să se lase pe spate, a tresărit când s-a aprins becul deasupra ei și a suspinat. A rămas însă acolo vreo jumătate de oră.
Azi, după ce a scăpat de durere, fuge de la un geam la altul, bate cu pumnii și râde puțin știrb: „Domnu’, pot să vin să scot un dinte?”. Acum e curajoasă.
Mulți alți pacienți de-ai Sylvei sunt copii:
La 9 ani, Mălinei trebuie să-i scoată dinții 2 și 6.
La 6 ani, Irina are nevoie de două plombe.
La 8 ani, Ioana are carii pe toți dinții permanenți.
Pe Sylva cel mai mult o afectează să vadă dinți permanenți care abia ies și sunt imediat distruși. „Să extragi dinți permanenți la un copil de 7 ani e o traumă pentru acel copil; și pentru mine, într-un fel. Odată am extras primul dinte permanent, dintele cu numărul 6, iar copilul avea încă dinți de lapte. Și sângera, iar ceilalți erau atât de moi și se întâmplă să extragi cu totul din cauza asta. E oribil”, zice ea. Vede tineri de 20 de ani care nu mai au niciun dinte. Vede adolescenți de 15-16 ani care au deja gura praf.
Sylva e născută în Cehoslovacia și își amintește că a fost în România într-o vacanță, când era mică. A creat o legătură emoțională cu țara asta care a trecut, la fel ca a ei, prin comunism. Ca dentist, a venit prima dată în România acum vreo nouă ani. A ajuns atunci în Roadeș, o comunitate de romi din județul Brașov, cu ajutorul unei fundații germane care renova case și le oferea vacanțe copiilor de-acolo. Între altele, organizația a deschis și un cabinet medical în care ea s-a întors din când în când, ca să se ocupe de dinții localnicilor.
A fost visul ei să ajute oameni care nu pot obține un tratament, dar n-a putut mereu să facă asta. Când era prea tânără nu-și permitea deplasările, apoi s-au născut copiii ei, însă după ce-a făcut 50 de ani a avut și ceva timp, și ceva bani pentru asta. Până să înceapă pandemia, obișnuia să meargă și în alte destinații: comunități sărace din țări africane, din Nepal, Mongolia sau Peru. Majoritatea cheltuielilor, inclusiv cele ce țin de echipamentele folosite, le plătește din banii ei. „Astea sunt vacanțele mele, trebuie să plătesc”, spune ea. La Ponorâta, totuși, colaborează cu o organizație caritabilă germană, Die Johanniter, care îi acoperă zilele acestea costurile legate de cazare și masă.
Pentru că are de-a face cu atâția oameni aflați pentru prima dată la dentist, iar problemele sunt multe, Sylva a învățat de-a lungul anilor să stabilească repede prioritățile. Înainte de toate, tratează ce doare. Iar când pacienții n-au dureri în acel moment, inventariază ce probleme sunt și se ocupă de ele. În cazul copiilor, când dinții de lapte sunt distruși, îi lasă în pace și caută un dinte permanent care are o șansă de a supraviețui, pe care să-l poată salva prin tratament. „Dacă am un dinte cu mici carii și fac o plombă, sunt sigură că acel dinte va supraviețui ani la rând. Dacă las dintele cum e, cariile se vor mări și copilul va pierde dintele. O altă situație e când găsesc ceva inflamat și știu că va durea în viitor, așa că pe acela îl tratez prima dată. Depinde: sunt diferențe între copii și adulți și trebuie să gândești diferit”.
După-amiaza, după ce mănâncă împreună cu ceilalți medici, Sylva dispare câte o jumătate de oră ca să se plimbe pe dealurile din jur. Are nevoie de timpul ăsta ca să poată rezista durerilor din restul zilei. Într-una din plimbări a cules niște flori de mentă sălbatică, pe care le-a pus într-un pahar de carton pentru cafea, lângă dezinfectanți și cutii cu instrumentar folosit. A adus o bucățică de natură în burta OZN-ului.
Ca să ajungi în Ponorâta trebuie să ieși de pe drumul ce leagă Târgu Lăpuș de Coroieni, să lași asfaltul brici turnat acum câțiva ani cu bani europeni, și să tot urci. Ponorâta ține de comuna Coroieni, dar e cocoțată pe-un deal, la vreo opt kilometri de centrul comunității, de ambele părți ale unei șosele ce o face spre pădure. Mașinile românilor trec în viteză pe-aici, chiar dacă în stradă, pe lângă casele fără garduri, sunt copii mici care se joacă. Au fost destule accidente în anii trecuți.
Zilele de toamnă încep cu ceață peste dealuri și fum prin hornuri. În josul satului sunt case mai temeinice, din BCA, însă după ce treci de mijlocul satului, adică de școală și biserică, se înmulțesc barăcile din placaj, învelite cu bannere publicitare și alte resturi. Căruțele coboară spre oraș, după fier vechi, sau urcă spre pădure.
Până acum ceva vreme, romii locuiau mai aproape de români, dar o serie de nenorociri i-au separat cu totul, povestește primarul din Coroieni, Gavril Ropan. La începutul anilor ‘80, un rom din comunitate a violat o româncă dincolo de Târgu Lăpuș și a făcut vreo 12 ani de pușcărie pentru asta. În 1992, la o lună după ce-a fost eliberat, a violat o altă femeie, gravidă în luna a opta. „Iar Vălenii Lăpușului a făcut opinie și a ieșit tot satul. Romii au fugit și românii au dat foc la tot ce-a fost acolo și au demolat case, tot. O cisternă de motorină s-a folosit. Au venit cu tractoare, cu buldozer, tot au făcut neted”, spune primarul. Vreo nouă români care au participat au luat câte doi ani de închisoare cu suspendare, deși la răscoală participase tot satul, „cam așa se procedează”.
Abia după vreun an romii au început să se întoarcă, dar n-au mai fost primiți la marginea satului, ci doar sus, pe deal, unde n-aveau nici apă, nici curent electric. În copilărie, Romeo „Ciuli” Moldovan, care are acum 40 de ani, a locuit cu ai lui într-o cocioabă din chirpici de câțiva metri pătrați pe care acum o folosește ca grajd pentru cal, dar își amintește că mulți trăiau pe-atunci în corturi și se adăposteau și iarna sub bucăți de celofan, de „tremurau hainele pe ei”.
După o vreme, un ONG din Franța a venit și a ridicat zece case, iar activistul Nicolae Gheorghe a venit cu ideea unei fabrici de cărămidă care să le dea oamenilor de muncă aici, pentru că pământul e argilos, bun pentru așa ceva. „Și n-au reușit, că după ce-au ars cuptoarele cu cărămidă țiganii au furat toată cărămida și au vândut-o ici și colo și n-a reușit să facă societatea funcțională”, zice primarul. Atunci erau 100 și ceva de persoane, poate nici atât, 20-30 de familii, iar „astăzi este ce-ați văzut”.
Ca să poți schimba în bine o comunitate cu atâtea probleme e nevoie de mult timp și de intervenții pe mai multe planuri. E principiul după care lucrează Nadia Gavrilă de la Asociația Reality Check, cu ajutorul căreia au ajuns medicii germani la Ponorâta.
Nadia a auzit prima dată de Ponorâta în 2010. OvidiuRo, asociația cu care lucra, a lansat atunci un concurs național prin care oferea mici finanțări pentru comunitățile defavorizate. Era parte din programul „Fiecare copil în grădiniță”.
Conducerea școlii din Coroieni a trimis un formular și au primit finanțare. Școala din comunitate se deschisese în 2007, însă doar 20 de copii din vreo 120 veneau să învețe. Nadiei i-a rămas o imagine în minte, care ilustrează pentru ea învățământul din Ponorâta la acea vreme: doi copii într-o clasă care colorau un contur.
După ce OvidiuRo și-a schimbat strategia și s-a retras din Ponorâta pentru a se concentra pe transformarea în lege a programului, Nadia a continuat proiectul pe cont propriu, pentru că nevoile comunității erau prea mari. Primele tichete sociale de 50 de lei, menite să-i ajute pe copii să meargă la grădiniță, le-a luat de ziua ei, cu banii strânși de prieteni pentru a-i cumpăra cadou o motocicletă. Apoi au venit de la alți prieteni, apoi de la prietenii prietenilor.
În 2014 și 2015 au intrat în schemă sponsorii, care au susținut deschiderea unei băi publice lângă școală, cu dușuri, mașini de spălat și uscătoare. Tot cu ajutorul sponsorilor și donatorilor individuali, Nadia a reușit să finanțeze tichete sociale și pentru copiii din clasele primare, și alte beneficii: pachete cu rechizite, cadouri de Crăciun sau de Paște ori tabere organizate pentru copiii cu rezultate bune. Iar prezența acestora la școală „a bubuit”: a ajuns de la 30% la peste 70%. Programul a devenit „Fiecare copil în grădiniță și fiecare copil în școală”.
După primii ani de intervenții, Nadia a ajuns la concluzia că serviciile integrate axate pe educație au cea mai mare șansă de câștig pe termen lung. „Mi-am dat seama că da, educația e super-importantă, dar trebuie să mai faci ceva pe lângă”, spune ea. Așa că, în ultimii ani, Reality Check a început să sprijine comunitatea și în alte feluri. Așa au ajuns să adune materiale pentru a repara acoperișurile caselor, să-i ajute pe oameni să-și facă grădini, să organizeze cursuri de educație pentru sănătate și team building-uri cu reprezentanți ai comunității sau să aducă în Ponorâta o caravană medicală.
Primii medici au venit în 2016 și s-au întors în anul următor. În 2020 mai era programată o caravană, dar s-a anulat din cauza pandemiei. E nevoie mare de asemenea servicii aici, zice Nadia: medicul de familie e la Coroieni, la 8 km distanță, iar spitalul orășenesc din Târgu Lăpuș e la 11-12 km. În rest, există o asistentă medicală comunitară, care vine destul de des în Ponorâta, însă nu poate acoperi toate nevoile sutelor de oameni de-aici.
Cât stăm de vorbă în curtea centrului de zi, pe lângă noi roiesc oameni cu tot felul de dureri. O femeie care a trecut prin cabinetul dentistului acum câteva ore se plânge că încă îi sângerează gingia. Ciuli s-ar duce și el, dar îi e frică de ace. Un băiat vine și spune că-l doare caninul și vrea să-l scoată. Nadia se ia de el: „Frate, nu vă mai scoateți dinți întruna! Întâi vedeți dacă se poate salva ceva. Voi pac, pac, să-i scoateți!”
La ușa stomatologului se face coadă, mai ales după-amiaza. Sunt multe femei care stau buluc, se ceartă care a fost prima. Însă, când prinde un moment mai liber, Sylva încearcă să facă mai mult decât urgențe. Ilka Erdély a venit să-i scoată un dinte care se mișcă, iar dacă se poate, să-i pună plombe la cei din față, un șir de dinți lungi și negri. „Dacă facem plombe drăguțe, o să vină toată comunitatea pentru asta”, zice Sylva, și, cu toate astea, după ce scoate dintele care se clătina, se apucă și curăță negreața de pe cei din față, apoi plombează. „Uneori le fac dinții frumoși și sunt foarte fericiți”, spune Sylva. La urmă îi dă o oglindă, să-și privească noii dinți, dar Ilka nici nu se uită, aproape fuge de pe scaun. „Au dureri groaznice, dar nu suportă o injecție”, ridică din umeri Lorand.
Ilie a venit cu mama lui. Cât ea e pe scaunul albastru, el privește dintr-un colț, cu ochii mari de tot, cum maică-sa se agită pe scaun. „Dacă vrea dinți frumoși, trebuie să stea locului”, îmi cere Sylva să-i traduc femeii. După asta îl întreb pe Ilie câți ani are și scoate din buzunar patru degete. Nadia vrea să știe dacă vrea să se facă doctor și Ilie dă din cap că da.
La rând e Corina, care are 5 ani și acum îi ies primii dinți permanenți. Doctorița se plimbă peste dantura în schimbare a fetiței și îi zice mamei că e important ca măcar dinții permanenți să fie curați. Să se spele pe dinți dimineața și seara și „mai are o șansă”.
Un studiu publicat acum 7 ani de Societatea de Stomatologie Estetică din România — date noi sunt puține pe subiectul sănătății dentare — arăta că 70% dintre români nu mai au toți dinții naturali, iar dintre aceștia, aproape o treime nu mai au niciun dinte și, prin urmare, folosesc sau au nevoie de o proteză dentară. 83% dintre copiii de 6 ani au dinţii afectaţi de carii, iar procentul ajunge la 94% la tinerii de 18 ani.
Dintr-un total de 15.542 de cabinete stomatologice care funcționau în 2019, doar 2.256 erau în mediul rural, potrivit unui studiu privind sistemul sanitar din România publicat în 2020. Asta înseamnă că în timp ce la 10.000 de orășeni erau 12,4 cabinete, la același număr de locuitori din mediul rural erau 2,5 cabinete. Astfel, unui medic stomatolog din mediul rural îi reveneau de 6 ori mai mulți posibili pacienți decât unuia de la oraș. Din cele 442 de cabinete stomatologice școlare funcționale la nivel național, doar două funcționau în mediul rural, arată o analiză a Institutului Național de Sănătate Publică din 2019.
Dincolo de numărul mic de cabinete, accesul la asemenea servicii este condiționat și de costul mare al acestora. Peste 72% dintre români spuneau în 2017 că mersul la dentist înseamnă pentru ei o povară financiară: extracția unui singur dinte costă între 100 și 400 de lei, iar un implant — între 1.200 și 2.000 de lei.
Dacă nu ai unde și nu ai cu ce să mergi la stomatolog, și dacă cei care-și permit dinți sănătoși și frumoși te bagă în categoria săracilor fără dinți, orizontul tău social se îngustează. Sunt șanse mari să rămâi sau să ajungi în „România gurilor știrbe” cea disprețuită. Sunt șanse mari să rămâi într-un loc recum Ponorâta.
