Într-o seară din februarie alergam între protestul din fața Palatului Cotroceni și cel de la Palatul Victoria pentru a-i întreba pe participanți dacă mai există cale de împăcare între lumile lor. Primul protestatar anti-guvernamental pe care l-am întâlnit atunci mi-a răspuns astfel: „Ce treabă avem noi cu ăia? Noi, cel puțin, avem dinți în gură”.
Prin piață și pe Facebook circulau imagini cu zâmbetul liderului social-democrat Liviu Dragnea. Murdăria dinților săi devenise un simbol - încă unul - al stricăciunii morale care măcina PSD-ul. „Prin îmbrățișarea purității morale a albului, protestatarii au căutat să «curețe» politica și societatea de corupție, contrapunând cetățenia virtuoasă pe care o pretindeau pentru mișcarea lor răului atribuit politicienilor și săracilor lor suporteri”, arată Adrian Deoancă, doctorand la University of Michigan, într-un articol publicat în Anthropology News.
Cu câteva zile înainte să vizitez cele două mulțimi, filosoful Gabriel Liiceanu publicase un editorial intens distribuit, România gurilor știrbe, în care-i descria pe susținătorii guvernului Grindeanu ca pe niște victime ale unui larg și umilitor experiment de „reeducare” inițiat de politicieni și pus în practică de televiziunile lor. Manifestările furioase ale acelor zile - confruntarea dintre reprezentanții clasei de mijloc și a păturii de jos - erau o discuție despre dinți.
Nu era deloc întâmplător. Starea dinților - de la lipsa cu desăvârșire până la albul strălucitor - reprezintă un indicator important al clasei sociale, arată antropologul american Krisztina Fehérváry, Associate Professor la University of Michigan, Ann Arbor. Am stat de vorbă cu ea într-o pauză a conferinței „Thinking About Class through Teeth: political economy and the ethnography of the body”, găzduită la sfârșit de septembrie la SNSPA.
Scena9: V-ați concentrat, în cercetările de până acum, pe cultura consumului, estetică, arhitectură, cultură populară și corp. Cum ați ajuns la preocupările acestea?
Krisztina Fehérváry: Antropologia e omnivoră. Antropologii trebuie să știe lucruri despre relațiile interumane, cultură, rudenie, semiotică, aleg un fenomen social și apoi trebuie să învețe cât mai mult despre asta. De aceea antropologii devin adesea voyeur-i ai doctorilor, de exemplu. Am învățat mai multe despre dentiști și tehnologie dentară și probleme cu dinții decât aș fi crezut vreodată.
Vă referiți, într-una dintre lucrări, la diferențele de percepție cu privire la obiecte între Est și Vest, în timpul perioadei socialiste.
Maghiarii vedeau produsele sosite din Vest ca simboluri pentru întregi sisteme politice și economice. Calitățile obiectelor produse în timpul socialismului de stat țineau de utilitatea lor, de producția de masă, de încercarea de a obține cât mai multă valoare și de a o exporta. A fost o cale prin care statul era foarte implicat în ceea ce reprezenta un obiect. Un obiect occidental e produs în condiții foarte diferite. În primul rând, n-are nimic de-a face cu statul. Obiectele sunt foarte nișate, create pentru profit, așa că în fiecare obiect e investit mult timp. Dar era cu totul altceva când aceste obiecte occidentale ajungeau în Est. De exemplu, un simplu plasture: dacă trăiești într-o lume fără plasturi, unde ai de-a face cu tifonul și leucoplastul și trebuie să le decupezi în timp ce degetul îți sângerează, un obiect gata manufacturat care nu numai că e tăiat, dar e și de culoarea pielii e revoluționar. Acum, să pui un plasture frumos colorat unui copil e ca și cum i-ai da un pupic.
Când vă referiți la schimbările de după căderea comunismului, vorbiți despre trecerea de la „manufacturat” la „natural” referitor la obiectele de care oamenii se înconjoară. De unde venea această nevoie?
Începuturile țin de ascensiunea unei culturi moderne în anii '70-'80 peste tot în lume, cu obiecte produse în masă, plasticul avea valoare, totul era artificial. Când trăiai în acele blocuri din panouri din beton cu 10-11 etaje, făceai în așa fel încât interiorul să fie cât mai prietenos. O cale de-a face asta era să realizezi contraste simbolice cu materiale artificiale. Dar o abordare mai practică era să folosești ce era la îndemână. Iar ceea ce era la îndemână era folosirea vechii mobile țărănești sau a lucrurilor care puteau fi realizate chiar de tine. Nu poți face plastic. Folosești textile sau lucruri care delimitează omul de mașină. Înainte, oamenii trebuiau să-și facă singuri pernele și mobila, în post-socialism acestea se transformă în mărfuri: ziduri de piatră construite de zidari profesioniști, decoruri din lemn realizate de lemnari și care continuă să păstreze aparența naturalului, dar sunt „supra-naturale".
Să vorbim despre dinți. De ce sunt dinții importanți în discuția despre clase sociale?
Dinții au devenit importanți. În Statele Unite ține de istoria zâmbetului, care a devenit normativ. E foarte important de asemenea că, numărul aparatelor dentare și a normelor cu privire la dinți a crescut, iar asigurarea de stat pentru așa ceva nu există. Așa că devine o problemă foarte reală dacă ai probleme dentare și costă 2.000 de dolari să ai un canal și o coroană. Dinții devin un numitor foarte clar pentru clasă. La Ann Harbor, toți studenții și profesorii au danturi bune. Dar mergi în locurile cu oameni din clasa muncitoare și vezi foarte clar, imediat ce deschid gura, cine sunt. Devine o linie de diviziune foarte evidentă.
Fac oamenii distincția asta conștient?
Adesea nu. Trebuie să le-o semnalezi și apoi realizează că, inconștient, știu asta. S-au făcut multe sondaje în care oamenii întreabă despre cât de importanți sunt dinții vreunei viitoare neveste și spun că sunt super-importanți. Așa că nu-și imaginează că s-ar căsători cu cineva cu dinți răi. E mult dezgust asociat cu asta, dar și o laminare a clasei cu repulsie fizică și dezgust față de dantura proastă. Intervin discursuri despre sănătate, despre auto-îngrijire și igienă.
„Cred că tipurile de caracteristici fizice cărora le sunt asociate trăsături de caracter reprezintă în mod clar următorul val de discriminare.” - Malcolm Gladwell, într-un articol publicat de The Times în mai 2014
Considerați că oamenii țin mai degrabă la aparența sănătoasă a dinților decât la sănătatea propriu-zisă.
În discursul modern, există un amestec între sănătate și aparență. E o aparență considerată sănătoasă: să pari fit, să ai dinți albi... Sunt multe reviste care se numesc «Health nu-știu-cum», care promovează înfățișări plăcute estetic, în timp ce doctorii știu că o persoană subțirică poate să aibă bulimie sau probleme cu drogurile sau obiceiuri auto-distructive, nesănătoase. E un articol la începutul cărții „Against Health”, care se arată de fapt nu împotriva sănătății, ci împotriva discursului cu privire la sănătate, unul complet moralizator. Oamenii grași sunt asociați cu clasa de jos și lenea, deci moralitatea e citită de pe corp. Știm, de fapt, că multe persoane supraponderale din clasa de jos muncesc 20 de ore pe zi, nu sunt nicidecum leneșe. Sunt așa pentru că nu-și permit mâncare de calitate, iar corpurile lor au nevoie de calorii pentru a-i ține în ritmul acela. Așa că autorul se poziționează „împotriva sănătății” ca discurs. (...) Să faci parte din clasa de mijloc înseamnă să trăiești cu suficiență abundență astfel încât să exersezi auto-controlul.
Pomeneați de creșterea interesului pentru dantură în Statele Unite. Care ar fi diferențele între manifestarea acestui interes acolo față de Ungaria, de exemplu? Când a apărut interesul pentru dantură în Europa de Est?
Stomatologia era subvenționată de stat în timpul comunismului. Dinții erau importanți pentru sănătate, nu trebuiau să fie prea îngălbeniți sau cu pete de la fumat. Desigur, oamenii acordau atenție înfățișării lor și în comunism, erau interesați de modă, de machiaj și exerciții fizice, dar dinții nu erau atât de importanți. Atunci când subvențiile pentru stomatologie au dispărut - și știu că nici în România nu mai există ajutor de stat pentru asta după vârsta de 18 ani - așa că automat devine mult mai scump să-ți păstrezi toți dinții atunci când îmbătrânești. Pentru mulți oameni, inclusiv pentru oameni din clasa de mijloc, era inaccesibil. Totodată, turismul dentar are un boom și apar noi tehnologii pentru îndreptarea dinților cu ajutorul aparatelor dentare fixe, ce intră deci în scenă la începutul anilor '90. Durează o vreme, dar în anii 2000 și în prezent adulții folosesc aparate dentare, ca semn al investiției morale în propriul corp. Vorbeam cu un ortodont care-i pusese aparat unui tânăr. Spunea că respectivul a fost la un interviu cu aparatul în gură. A luat interviul, iar după aceea angajatorul i-a spus că și-a dat seama imediat că are în față persoana potrivită pentru job: „Văzusem că porți aparat și am realizat că ești persoana potrivită, dedicată propriei sănătăți". Așa că devine un semn al multor lucruri.
În timpul protestelor din iarnă a circulat intens o imagine cu dinții liderului social-democrat, Liviu Dragnea. A devenit un soi de brand personal.
Ce cred oamenii despre dinții lui?
Monica Stroe [Departamentul de Sociologie, SNSPA]: Oamenii îl vedeau ca pe un simbol al electoratului său, considerat sărac și fără dinți.
E interesant. (...) Mulți dintre cei din clasa de mijloc, care își albesc și îndreaptă dinții, fumează, beau multă cafea, mănâncă zahăr. Dar își permit să acopere urmele pentru toate acestea. Pentru că poartă urmele cofeinei sau ale tutunului, ceilalți par că nu respectă niște norme de igienă, par că au un regim prost, că au o dietă proastă.
Pe această linie, în cazul lui Liviu Dragnea, dinții neîngrijiți au fost asimilați cu corupția. A fost un pas mai departe, cumva. A mai fost o discuție intensă la vremea aceea în jurul dinților. Articolul lui Gabriel Liiceanu se referea la România gurilor știrbe, cea a oamenilor care protestau de partea guvernului social-democrat. Liiceanu îi privea, între altele, ca pe niște victime ale politicienilor. Dinții sunt și politici, într-un fel.
Absolut. Specificitatea unui loc e foarte importantă. În Statele Unite, oamenii fără dinți sunt considerați ignoranți, iar progresiștii spun că aceștia sunt niște creduli confiscați de Trump. Înainte de a include dinții, discursul acesta vechi era despre mase, despre oameni care nu pot gândi pentru ei înșiși, care nu sunt întreprinzători, care sunt obișnuiți ca statul să plătească pentru ei, să ia decizii pentru ei, etcetera.
Am reținut, din prezentare, că dinții par mai importanți în Europa de Est decât în Vest.
În Europa de Vest există subvenții pentru dantură, poate mai puțin în Mare Britanie. În țările scandinave nu există stratificarea socială intensă și nici simțul precarității. Așa că toată lumea poate să-și facă dinții, așa că dinții nu mai reprezintă un marker social atât de important. În Statele Unite, ștacheta estetică nu mai poate fi înlăturată, așa că unii cer - ca soluție - îngrijire dentară pentru săraci.
