Viața Taniei Mouraud este o operă de artă. La 74 de ani, Tania n-a trecut cu vederea aproape niciun mijloc prin care să traducă în afară cum se vede lumea dinăuntrul propriei conștiințe. În anii '60, a început cu pictura, dar la scurt timp și-a ars tablourile și de atunci nu s-a oprit din experimentat. A transformat cuvintele în obiecte, a făcut fotografie până când imaginea se confundă cu o pictură, a transformat sunetul în ceva aproape concret, a folosit camera video să-și ia ”notițe” din viață și să-și bage spectatorul în transă.
Pe 19 mai, la ora 19, la Galeria Eastwards Prospectus din București, s-a deschis expoziția OTNOT a Taniei Mouraud, care comprimă pe două etaje unele din cele mai noi lucrări ale artistei franceze. Etajul dă aparența unei expoziții convenționale, făcând loc fotografiilor. Câteva din ele, expuse în premieră, aparțin seriei Balafres (Răni deschise, n.r) și surprind frumusețea dezastrului: o carieră de lignit din Germania, care, văzută de la mare distanță, prin teleobiectiv, pare relieful unei planete străine. La subsol însă, instalațiile video și „scrierile” digitale te transportă direct în măruntaiele lumii, după Mouraud. Pandemonium, o lucrare video împărțită în trei ecrane, la rândul ei prezentată pentru prima dată, e un fel de tablou mișcător și sonor, din care ies la nesfârșit nori negri, scuipați de furnale. În fața ecranului uriaș, pe care rulează continuu lucrarea Face to Face, am rămas minute bune, ca hipnotizată de brațul gigantic de fier care, ca o floare ucigașă, înfulecă deșeuri la cea mai mare groapă de gunoi a Europei. No Name e, cumva, inima expoziției, fiindcă merge adânc în istoria personală a artistei: o parte a lucrării este înregistrată în cimitirul evreiesc din Iași, unde Mouraud a ajuns de curând, în căutarea rădăcinilor. Tatăl artistei, evreu, s-a născut la Roman, de unde a reușit să fugă în Franța. OTNOT, titlu pe care vă propun să-l descifrați direct în galerie, se continuă și în stradă, cu panouri publicitare din București și alte câteva orașe românești, pe care e scris un vers din Benjamin Fondane. Și pe el vă propun să-l descifrați, când îl veți găsi printre reclamele orașului.
Cu câteva zile înaintea vernisajului, am stat de vorbă cu Tania Mouraud și mi-aș fi dorit ca timpul să se dilate.
Am văzut lucrările dvs. video expuse în subsolul galeriei și m-am simțit copleșită.
Chiar ăsta este scopul expoziției: să împărtășească. Tot ce vreau e să-mi împărtășesc emoțiile cu privitorul. La urma urmei, cu toții ne dorim să avem un prieten apropiat cu care să împărtășim lucrurile importante. Avantajul unui artist dintr-o țară liberă este că poate să exprime ceea ce crede și poate spune asta văd eu.
Un act de generozitate.
Eu nu pot pune adjective, dar tu poți. Eu pot spune e că noi, oamenii, suntem așa de singuri, încât să fii artist e o cale de a sparge singurătatea existenței. E o cale de a-ți face auzită vocea și de a spune lucruri care acum sute de ani nu erau permise. Voi, ai căror părinți au trăit o istorie așa de îngrozitoare, știți bine asta. Eu am avut noroc că tatăl meu a fugit din România, pentru a se naște în Franța și eu nu am cunoscut imposibilitatea de a împărtăși.
În expoziția de acum, dar și în toată arta dvs., alternați mereu teme legate de universul interior cu teme legate de cel exterior, al societății. Cum găsiți echilibrul între cele două lumi?
Noi, cei din generația mea, ne-am născut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. De fapt, ne-am născut în moarte. Ne-am născut într-un cimitir – doar în Europa au fost 38 de milioane de morți. Tatăl meu a murit, la fel toți cei din familia mea, cu excepția mamei. Așa că eu m-am născut în istorie. Mulți din tinerii artiști de azi fac o artă foarte Disneyland – pentru că asta e istoria vremurilor în care trăim. Când m-am născut eu, nu exista Disneyland, dar peste tot exista suferință. Cred că reușesc să echilibrez perspectiva morții și a suferinței continue prin folosirea unor valori estetice.
Nu judecați prin lucrările dvs., chiar dacă puneți în fața privitorului imaginea unui dezastru.
Așa e, nu judec niciodată și tocmai de aceea privitorul se simte liber. Îmi place foarte mult să lucrez pe distrugere. În copilăria mea, războiul era peste tot și s-a întâmplat Hiroshima, iar eu am crescut în timpul Războiului Rece. În jur, numai anxietatea pe care guvernului nostru îi plăcea s-o insufle poporului. Dacă stăm să ne gândim, și poveștile pe care ni le spun părinții noștri în copilărie sunt foarte întunecate, iar nouă ne plac la nebunie. Deși sunt fascinată de tot ce înseamnă distrugere, nu arunc niciodată cu judecăți și lucrările mele nu sunt câtuși de puțin politice. Niciuna din aceste fotografii nu pot fi folosite pentru vreo cauză politică sau ecologistă. Dacă cineva ar încerca să folosească fotografia din cariera de lignit pentru a critica Germania, ceilalți ar spune vai, ce imagine frumoasă. (Râde.)
V-ați început drumul în artă cu un act distructiv îndreptat către dvs. V-ați ars lucrările.
Toată lumea e fascinată cu acest autodafe. Dar sincer vorbind, a fost vorba doar de caracterul meu. Mă săturasem așa de tare de arta aia - pentru că ce făceam atunci era pictură foarte proastă -, încât mi-am zis asta nu e artă , las-o baltă, hai să ardem tot! (Râde.)
Urmărind cum s-au transformat lucrările dvs., am observat că la începuturi, erau concentrate pe locul dvs. în lume, iar pe măsură ce a trecut vremea, privirea s-a lărgit și a făcut loc problemelor sociale, istorice. Așa a arătat drumul spre maturitate?
Cu siguranță. Când ești tânăr, totul e pace&dragoste. La începuturile mele artistice, am făcut lucruri care să exprime pace&dragoste. Apoi, situația s-a schimbat, iar eu am început să citesc mai mult. De exemplu, în Germania l-am citit pe Bertold Brecht și m-a influențat mult ce spunea despre responsabilitatea artistului. La vremea aia, voi sufereați aici din cauza regimului, dar pentru un francez, a fi comunist era un semn de libertate.
Cum credeți că s-a schimbat rolul artistului din anii '60 până acum?
O să te uimească răspunsul meu. Voi traduce întrebarea ta despre rolul artistului într-o întrebare despre rolul mamei. Nu mama aceea care spală și gătește, ci în sensul valorilor pe care le transmite copiilor ei, al modului în care își pregătește copiii să facă față lumii. Tatăl meu a murit pentru libertate, iar eu le transmit copiilor mei aceleași idealuri. Le transmit să nu devină niciodată sclavi, să fie curajoși și puternici. Să fie fericiți. Același lucru le pot spune și artiștilor. Să nu urmeze un trend doar pentru bani, să aibă un ideal, să-l respecte pe celălalt.
Spuneți că artiștilor nu ar trebui să le pese de bani, dar cu toate astea a fi artist devine din ce în ce mai mult o meserie.
Desigur, pentru unii care sunt plictisitori și nu dau doi bani pe tine, arta devine un job. Dar de la job poți să-ți dai demisia - de la artă, nu. Atunci când predam artă, eram foarte fericită că eram liberă să fac orice lucrări voiam, fără să am în minte că trebuie vândute. Eu nu creez niciodată lucrări de vânzare. Le fac pentru că mi se pare important să le fac.
Cum e să aveți lucrări profund personale în colecții private?
Când ești într-o coleție bună, ești fericit, pentru că ești în compania unor artiști buni, iar o persoană care are o colecție bună este la rândul ei o persoană bună, iar dacă ți-a cumpărat o lucrare, îți împărtășește viziunea. Alteori, lucrările mele au ajuns în colecții care nu mi-au plăcut și mi-a părut foarte rău că nu am avut banii să-mi cumpăr înapoi lucrările.
Dar când vă vedeți arta într-un muzeu, cum vă simțiți?
Când eram tânără, eram foarte nesigură - și încă sunt. Când mi-am văzut prima oară lucrarea într-un muzeu, am fost cu atât mai nesigură. Iar cum mie îmi place să uit trecutul, mi-a fost foarte greu să fac retrospectiva din 2015 de la Pompidou. A fost îngrozitor, pentru că sunt genul de artist căruia îi place ce face în prezent. Cu toate astea, dintr-o dată, am descoperit lucrări pe care nu le mai văzusem de 50 de ani și am zis Uau, asta chiar e foarte bună!
Mulți artiști se specializează într-un singur mediu, sunt pictori sau sculptori. Dvs. ați schimbat continuu mediile în care lucrați.
Da, pentru că îmi place mult de tot să mă joc. E ca și cum ai avea un joc nou, căruia nu-i cunoști regulile sau, dacă ți se pare că regulile lui sunt prea complicate, inventezi reguli noi. Nu pentru că ai fi vreun geniu, ci pentru că pur și simplu vrei să te joci. La fel ca un copil care, atunci când vrea să câștige la un joc pe care nu-l știe, noi, adulții, spunem că trișează. A trișa înseamnă însă a inventa noi reguli. (Râde.)
Există idei pe care nu ați găsit până acum calea potrivită pentru a le da o formă artistică?
Multe, multe, multe de tot. (Râde.) De exemplu, în fiecare an, începând din 1971, merg în India. Cred că am așteptat vreo 40 de ani înainte să fac o lucrare în India. Dar când a fost gata La Fabrique, am simțit un Vrrrrrrraghhh! E una din cele mai bune lucrări ale mele: o instalație video, din materiale filmate într-o fabrică din India. E singura mea lucrare în care apar oameni, dar cu toate astea nu e despre oameni, ci despre mașini. În înregistrări, se văd corpurile muncitorilor aproape dizlocate de mașinăriile cu care lucrează zi de zi, iar imaginea asta a distrugerii e teribilă.
În foarte multe lucrări ale dvs., tronează mașina: excavatoarele gigantice care răscolesc pământul, mașinăria care distruge cărți, mașinăria mânuită de oameni în fabrici, mașinăria care uruie asurzitor sau fumegă nori întunecați. De unde fascinația pentru mașini?
Poate - doar poate - din filmul Desertul roșu al lui Antonioni. Dar, la urma urmei, de ce mi-a plăcut acest film? Chiar nu știu de ce sunt așa fascinată de mașini, dar știu două lucruri în legătură cu asta. Că în locurile astea unde merg să lucrez muncesc numai bărbați. Și că, pentru mine, nu ființa umană e rea, ci sistemul, iar eu folosesc mașinile ca metaforă pentru acest sistem.
Acum trăim încojurați de mai multe mașini ca niciodată. Cum vă descurcați cu ele?
Foarte, foarte bine. (Râde) Sunt un geek . Am și 4.800 prieteni pe Facebook.
Când și cum ați început să vă căutați rădăcinile în România?
Sincer vorbind, până nu demult nu mă interesau prea mult originile mele românești. Fiindcă eram republicană, franceză și liberă. Cu asta, basta. Apoi, în 2007, am participat la expoziția Sublime Objects de la MNAC. Lucrarea mea, cât un perete, conținea mesajul I haven't seen a butterfly here (Aici nu am văzut niciodată un fluture, n.t.), tocmai pentru că muzeul se afla în palatul unui tiran și pentru că era titlul unui poem scris de Pavel Friedman (artist închis în lagărul Theresienstadt și ucis ulterior la Auschwitz, n.r.). La vremea aceea, România nu recunoștea Holocaustul, iar asta a fost forma mea de răzbunare. Această primă vizită a fost foarte dificilă, după multă vreme în care îmi blocasem propriu-zis toată această parte a vieții. Mai târziu, am mers la Iași, unde am filmat lucrarea expusă acum în subsol și unde am aflat mai multe despre ce s-a întâmplat cu comunitatea de evrei din Roman. De atunci, am învățat să cânt muzică Klezmer la clarinet, lucru care m-a ajutat să-mi accept rădăcinile, despre care înainte nici nu voiam să aud. Și l-am descoperit pe Benjamin Fondane, care a avut o poveste foarte apropiată de cea a tatălui meu, și care a scris acest vers incredibil: Crier toujours jusqu'à la fin du monde (Să strigi până la capătul lumii, n.r.). Într-un fel, ăsta e și mesajul meu - indiferent ce face istoria, n-are cum să-mi astupe gura. Voi striga până la capătul lumii.
