Digger, cel mai recent titlu semnat Alejandro Gonzalez Iñárritu, e despre un mare magnat al petrolului care incendiază planeta doar pentru a putea poza ulterior în salvatorul ei. Sperând să înfățișeze, din ambele părți, ipocrizia și derivele lumii contemporane, filmul face un du-te-vino între discursuri de semn contrar și sfârșește prin a-și săpa propria groapă.
Digger începe cu o zi oarecare din viața lui Tom Cruise – un Tom Cruise cu burtă și gușă – și sfârșește în plin cataclism planetar. Ăsta, cel puțin, e plot-ul central, cristalizat în secvența simultan izbitoare și hiper-manieristă în care înalți demnitari americani, în frunte cu un președinte ramolit jucat de John Goodman, privesc de la adăpost, în primetime, distrugerea Europei de către un tsunami pe care ei înșiși l-au provocat. Izbitoare fiindcă rezumă lașitatea acestor decidenți, transformați în spectatori ai propriului show neronian; dar și manieristă din belșug, căci, refuzându-ne contraplanul – felul cum se prezintă efectiv ceea ce le provoacă acestor bărbați greață, urlete și alte reacții fizice –, filmul își dezvăluie mecanismul greoi. La mijloc, să fim convinși, e gândirea strategică a lui Iñárritu. El poate astfel să treacă drept un gânditor al ireprezentabilului – cineva care nu face circ, doar îl expune prin refracție –, în același timp în care își maximizează efectele: nimic mai înspăimântător decât ceea ce nu se vede, doar se poate imagina. Dar, ca mai mereu în cazul mexicanului, măruntele idei formale puse în joc ajung mereu să fie gonflate, fluturate ca flexări de mușchi admirabile în sine.
Iñárritu a aspirat dintotdeauna să facă modernism cinematografic pe bani mulți. Să aibă, adică, succes în ochii producătorilor hrăpăreți și ai criticilor ciufuți. Nu atât vizionar, cât mai degrabă speculant al unor intuiții deja riscate de alții înaintea lui, le preia oportunist, le rotunjește asperitățile, le face clare pentru toată lumea. În funcție de metoda sau trucul pe care le testează – survival-ul în The Revenant (2015), planul-secvență în Birdman (2014) –, filmele vin la pachet cu eticheta nesuferită de „ultimate”: sunt porceli ale propriilor genuri, epuizări a tot ceea ce, la predecesorii lor, era viu, nestabilizat.
Noul film e la rândul lui o fiertură de referințe; deși multe dintre ele sunt recente, reciclarea lor e departe de a se numi act de curaj. Marele model, aici, e blockbusterul reflexiv à la A24. În fond, Digger e un film obsedat de actualitate – de la catastrofa ecologică pilotată de o clasă politică ineptă la ipocrizia virtue signalling-ului, nimic din cuvintele de ordine ale ultimilor ani nu pare să scape nevătămat –, dar se simte, în mod paradoxal, deja întârziat. Satira e laborioasă, hiper-conștientă de sine, mereu eșuată în déjà vu. În felul său, Digger e Fjord-ul Americii – o matrioșca făcută din straturi grosiere, care flirtează cu ambiguitatea morală –, însă, spre deosebire de filmul lui Mungiu, acesta vrea să puncteze și ca produs artistic hip, ceea ce îl face, pe undeva, chiar mai antipatic. Țintele lui Iñárritu sunt în genere consensuale: cea mai ilustrativă e scena întrunirii de urgență, în care un alai de bărbați albi (generali, politruci, CEO-i) se dau în stambă, grotesc, atunci când sunt confruntați cu iminența distrugerii planetei – de parcă Kubrick-ul lui Dr. Strangelove (1964) ar fi trăit suficient de mult încât, săracul, să descopere era slop-ului.
De asemenea, se știe, Digger e filmul ăla miraculos în care Tom Cruise nu arată ca Tom Cruise – atârnă carnea pe el și vorbește cu accent texan. Să fie acest cântec de lebădă al studioului independent Warner Brothers – cumpărat între timp de Paramount –semnalul revenirii actorului la munca serioasă a filmului de autor? În orice caz, atât de tare se chinuie Digger să arate ca unul – așa cum se înțelege sintagma „film de autor” azi, în vremea supremației A24, ca exercițiu bombastic de vanitate regizorală camuflat în onorurile „temelor sociale” –, încât devine parodic. Cruise și-a transformat corpul într-un sit îmbălsămat; ca atare, ideea că Ethan Hunt-ul din Mission: Impossible – exemplu fără pată de rectitudine morală și triumf fizic – efectuează aici un comeback ca simbol al tot ce e greșit în lumea noastră e deopotrivă facilă și palpitantă. Dar nu e mai mult de-atât: ca toate filmele care ard de nerăbdare să dezvăluie câte kilograme a slăbit sau s-a îngrășat nu știu cine, concepția despre cinema a lui Iñárritu devine, în proiectul Digger, nu doar îngustă, ci și secundară: ea cedează întâietatea unui pur argument de marketing. Care, trebuie spus, nici măcar nu e original: în anii din urmă, Joaquin Phoenix în Beau Is Afraid și Nicolas Cage în Dream Scenario (ambele din 2023) au trecut amândoi prin transformarea asta „șocantă”, făcând din starul-chipeș-devenit-nene-cu-chelie-și-burtică un subgen în sine.
La fel ca în cazul lui Mungiu, frica cea mai mai mare a lui Iñárritu e aceea de a nu fi prins pe picior greșit la testul ideologic. Doar afinitățile personale diferă: mexicanul se dă peste cap ca să-și demonstreze apartenența la tabăra progresistă, chiar dacă filmul, multiplicând holurile de oglinzi, ecourile și pistele false, sfârșește prin a-și hali coada. Digger pendulează astfel – după o vreme tot mai monoton – între satira îngroșată și culisele sale, cu actorii ieșind din pielea personajelor și jucând niște noi personaje de actori. Toată brambureala asta meta e o plasă de siguranță care îi permite cineastului să se extragă tactic din tămbălăul respectiv, aruncând cu săgeți nu doar în America, ci și în buna-conștiință vinovată a burghezilor responsabili, cu nimic mai spălați decât asumatul Digger. Deconspirând totul ca fals, filmul nu poate atinge impactul lui Don’t Look Up (2021) al lui Adam McKay, primul din seria acestor atacuri la adresa inacțiunii umane, unde meteoritul lovea pe bune Terra. Digger se vrea mai isteț de-atât: nu doar un film-spectacol, ci și o reflecție – chipurile „critică” – asupra reprezentării; Iñárritu a luat notițe de pe margine și a învățat că nimic nu e mai prost văzut, în cinemaul luminat de azi, decât ingenuitatea, angajamentul sincer pentru o cauză. În consecință, filmul mexicanului „militează” detașat, conștient că e degeaba, râzându-se de oricine l-ar fi putut lua în serios.
Aidoma lui Yorgos „Te-ai prins?” Lanthimos, maestrul ricanant al unor deliruri tembele care în final se dovedesc a fi reale – în Bugonia (2025), complotiștii spălați pe creier sfârșesc, după ce au debitat toate abominațiile, prin a avea dreptate –, cinismul din Digger vrea ca adevărul să rămână inaccesibil, captiv într-o rețea obositoare de relativisme și with a twist-uri. Asta e poanta. În logica respectivă, spectatorul devine parte din mașinăria minciunii, cel din urmă complice. Tot fentând obstacole și oscilând între tabere, Digger se transformă într-un film ante-post-catastrofă, un giumbușluc mental steril, alcătuit din poncifele zilei. Povestea asta cu Hollywood-ul care își face autocritica pe buza prăpastiei, tematizată aici mai clar ca oriunde, ar trebui să aibă totuși o dată de expirare.
Digger rulează în cienmatografe din 2 octombrie.
